ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3959/2024

Ședința publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 13.01.2022 pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/2022, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului Pentru Mediu, anularea Deciziei nr. 38 prin care a fost respinsă contestația administrativa nr. 4686/25.06.2021 înregistrată la AFM sub nr. x/01.07.2021, pe care a formulat-o împotriva Deciziei nr. 6/14.05.2021 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu- Direcția Generală de Administrare Fiscală-Direcția Evidență și Colectare, privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii Certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în suma de 24.918.348,00 RON, calculată în temeiul art. 9 (1) lit. ș) din Ordonanța de Urgența a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu și anularea deciziei de impunere nr. x/14.05.2021 cu exonerarea sa de la plata sumei de 24.918.348,00 RON.

Prin sentința nr. 342 din data de 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus: Respinge acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului Pentru Mediu, având ca obiect "contestație act administrativ fiscal", ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs SC. A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței și pe fondul cauzei admiterea contestației, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova în vederea administrării probelor propuse de reclamantă și introducerii în cauză a tuturor părților, respectiv a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond nu a ținut seama de cele invocate de recurenta-reclamantă cu privire la elementele care vizează interesul general public în anularea actului administrativ după cum urmează:

- societatea reclamantă nu dispune de resursele financiare necesare, aflându-se în imposibilitate de a achiziționa necesarul de certificate în anul 2020.

- societatea reclamantă livrează energie termică și electrică la nivelul Municipiului Motru, contribuind la asigurarea securității energetice naționale, în principal în momentele extreme de secetă prelungită sau în perioade de iarnă cu temperaturi scăzute.

- întreruperea activității ar crește semnificativ rata șomajului și ar înrăutății condițiile de trai în cadrul comunităților locale.

- societatea furnizează agent termic în Municipiul Motru, iar întreruperea activității societății, ar afecta activitatea de producție, transport, distribuție și furnizare a energiei termice.

În situația în care societatea nu și-ar continua activitatea, ar interveni o perturbare gravă a Sistemului Energetic National cât și dificultăți sociale majore în cadrul comunității din Municipiul Motru.

În mod greșit instanța de fond a reținut faptul că lipsa mijloacelor bănești nu reprezintă o cauză de exonerare de răspundere pentru obligația plății contravalorii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

Precizează că perioada stării de urgentă și a stării de alertă determinată de pandemie a stopat încasările prin amânarea plăților pe o perioadă de 3 luni, situație care în speță poate fi recunoscut un caz de forță majoră deoarece există o cauză exterioară care are consecințe cu privire la respectarea propriilor obligații ale recurentei.

Consideră recurenta că, instanța de fond a reținut în mod greșit că situația economică a societății nu poate fi avută în vedere, în ceea ce privește obligația restituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, întrucât cuantumul relativ ridicat al penalităților prevăzute de Directiva 2003/87/CE este justificat de necesitatea ca neîndeplinirea obligațiilor de restituire a unui număr suficient de cote să fie tratate în mod strict și coerent în întreaga Uniune.

În realitate, situația economică a societății trebuie avută în vedere, deoarece reflectă starea de fapt în care se găsește operatorul economic, deoarece plata penalităților aruncă societatea noastră în stare de insolvență sau faliment cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

Arată recurenta că a făcut demersuri suficiente în sensul restituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, iar în cauză fiind incident un caz de forță majoră care permite scutirea unui operator într-o asemenea situație.

În mod greșit, instanța de fond a reținut că împrejurarea declarării stării de urgentă și ulterior stării de alertă nu poate fi avută în vedere ca o situație de forță majoră fără să fi avut în vedere faptul că, anterior anului 2020, a achiziționat numărul de certificate, iar starea de urgentă și de alertă a dus la agravarea situației financiare a societății ceea ce a determinat imposibilitatea de a achiziționa certificatele de emisii de carbon.

Precizează recurenta-reclamantă că, în virtutea rolului său activ, prevăzut de art. 22 C. proc. civ., instanța trebuia să pună în discuție și să solicite societății relațiile cu privire la scăderea veniturilor aferentă stării de urgență și de alertă, dacă avea dubii în privința existenței forței majore cauzată de o scădere a încasărilor în raport cu situația anterioară.

De asemenea, arată că a adus la cunoștință pârâtei faptul că este în imposibilitate de a achiziționa certificatele de emisii e carbon, datorită lipsei lichidităților bănești.

Nu în ultimul rând recurenta-reclamantă susține că instanța de fond nu a reținut criticile referitoare la suma de plată impusă prin decizia nr. 6/14.05.2021 în sensul că nu este certă, lichidă și exigibilă și că nu îndeplinește prevederile art. 663 C. proc. civ., întrucât în decizia de impunere este înscrisă suma de 24.918.348,00 RON, iar în extrasul de cont nr. 9474/7.12.2021, înregistrat la societate sub nr. x/27.12.2021 este menționată o sumă mai mare, respectiv 27.916.294,00 RON,

În considerarea acestei diferențe de sumă, recurenta-reclamantă arată că a solicitat expertiză în specialitatea contabilitate care inițial a fost admisă pentru ca, la termenul din 04.11.2022 să revină asupra expertizei și să dispună restituirea sumei achitate ca onorariu de către reclamantă.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanța a procedat la efectuarea calculelor aritmetice, calcule ce trebuiau făcute de un expert contabil, astfel încât înțelege să conteste modalitatea de calcul făcută de instanță, care nu a ținut cont că au fost contestate și numărul de certificate, număr ce face parte din formula de calcul.

Susține recurenta că instanța de fond nu a soluționat cauza sub toate aspectele, mai ales că a formulat o cerere de probatorii cu privire la administrarea probei cu înscrisuri și cele două expertize de specialitate, iar rezolvarea superficială dată de instanța de fond echivalează cu nejudecarea fondului atât timp cât nu au fost admise și administrate probele propuse de recurenta-reclamantă.

Susține recurenta-reclamantă că, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., instanța de fond trebuia să introducă în cauză, din oficiu, Agenția Națională pentru Protecția Mediului, deoarece a reținut că aceasta este administratorul național al conturilor în Registrul Uniunii Europene al emisiilor de gaze și că nu putea respinge acțiunea pentru simplu fapt că Agenția Națională pentru Protecția Mediului nu este parte în cauză, întrucât avea posibilitatea legală să o introducă în cauză și să soluționeze corect sub toate aspectele cauza.

Intimata-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu (AFM), a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, anularea acestuia și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

Intimata-pârâtă a invocat excepția nulității cererii de recurs, pentru motivul că recurenta nu recurge la o motivare în drept și în fapt a cererii sale de recurs, cu indicarea concretă a motivelor de nelegalitate a hotărârii, rezumându-se doar la reluarea tezelor formulate și cu ocazia judecării fondului cauzei.

În subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat urmând ca instanța de control judiciar să constate că instanța de fond în mod corect a reținut că art. 28 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră prevede că operatorul fiecărei instalații are obligația de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalația respectivă în anul calendaristic anterior, altul decât numărul de certificate pentru aviație, iar aceste certificate se anulează ulterior.

Arată că, în mod corect instanța de fond reține că nu sunt incidente prevederile art. 21 din O.G. nr. 2/2001 privind criteriile de individualizare a sancțiunii contravenționale întrucât față de neplata taxelor în termenele prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptățit să angajeze răspunderea fiscală a contribuabilului și că aceasta se realizează prin emiterea unei decizii de impunere cu privire la obligațiile de plată accesorii în sarcina acestuia.

La data de 14.05.2021, pentru recurenta a fost emisă Decizia de impunere în sumă de 24.918.348,00 RON privind aplicare penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

Prin adresa transmisă de Agenția Națională pentru Protecția Mediului nr. 1/31 11/FGG/11.05.2021, înregistrată la Administrația Fondului pentru Mediu sub nr. x/11.05.2021 s-au comunicat toate datele referitoare la valoarea indicelui european de consum, precum și formula de calcul pentru penalitatea aplicată.

De altfel, în ceea ce privește susținerile recurentei-reclamante referitoare la natura civilă sau contravențională a sancțiunii instituită de legiuitor, s-a reținut corect de instanța de fond că prevederile O.G. nr. 2/2001 nu sunt incidente în cauză, întrucât acest act normativ se aplică în cazul săvârșirii unor contravenții, se încheie un proces-verbal de contravenție și se aplică o sancțiune expres prevăzută de lege și în limitele aceste. După cum am arătat în întâmpinarea depusă la dosarul cauzei și astfel cum a reținut și instanța de fond, recurenta nu și-a îndeplinit o obligație legală, prevăzută de H.G. nr. 780/2006, respectiv aceea de a restitui un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze provenite de la instalația respectivă.

Contrar celor arătate de recurentă prin recurs, instanța de fond a reținut în mod corect că obligarea la plata unei penalități de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă pentru care operatorul sau operatorul de aeronave nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, nu are caracterul unei sancțiuni contravenționale, ci este o obligație fiscală accesorie obligației principale, de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, certificate pe care operatorul economic trebuie să le procure prin cumpărare de pe platformele de tranzacționare cu acest obiect, de pe piețele specializate sau de la alți operatori, în situația în care nu i-au fost alocate cu titlu gratuit. Astfel, în mod greșit se raportează recurenta la prevederile O.G. nr. 2/2001, în cauză nefiind în discuție săvârșirea unei contravenții.

Referitor la imposibilitatea restituirii certificatelor, independent de voința sa, instanța de fond a reținut în mod corect că nici Administrația Fondului de Mediu și nici instanța națională nu au posibilitatea de a individualiza cuantumul penalităților, întrucât penalitatea prevăzută de art. 16 alin. (3) și (4) din Directivă nu poate fi adaptată de instanța națională în temeiul principiului proporționalității, în condițiile în care obligația impusă de Directiva 2003/87/CE trebuie privită nu ca o simplă obligație de deținere a cotelor care acoperă emisiile anului precedent la data de 30 aprilie a anului în curs, ci ca o obligație de restituire a cotelor respective cel mai târziu la data de 30 aprilie, pentru ca acestea să fie anulate în registrul comunitar destinat să asigure o contabilizare precisă a cotelor, iar penalitatea 'pentru depășirea emisiilor prevăzută de Directiva 2003/87 nu poate fi considerată ca fiind contrară principiului proporționalității în măsura în care, în ceea ce privește cuantumul acesteia, nu se prevede nicio posibilitate de adaptare de către instanța națională. "(CJUE, Hotărârea din 17.10.2013 cauza c-203/12, Billerud pct. 30, 38).

Mai mult, dificultățile cauzate de administrarea defectuoasă a activității economice, nu pot fi avute în vedere la reținerea unui caz de forță majoră. Simplul risc de a deveni insolvabil al operatorului economic și de a nu putea îndeplini o obligație de restituire în lipsa unor mijloace suficiente nu este de ajuns pentru a constata un caz de forță majoră.

În ceea ce privește celelalte motive invocate de recurentă, precizează intimata-pârâtă că recurenta a recunoscut, atât prin cererea de chemare în judecată și răspunsul la întâmpinare, cât și implicit prin apărările din contestația formulată în procedura administrativă, că nu a restituit până la data de 30.04.2021 un număr de 46.997 certificate, astfel că administrarea oricărei probe nu avea utilitate în cauză întrucât ar fi trebuit să verifice aspecte pe care instanța nu a fost investită să le verifice.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Față de obiectul cererii deduse judecății în prezenta cauză, astfel cum a fost consemnat la pct. I.1. din decizie, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție a reținut, în esență, că în ceea ce privește aprecierea asupra vinovăției reclamantei și în ceea ce privește penalitatea prevăzută de art. 28 din H.G. nr. 780/2006, preluată din Directiva 2003/87/CE, nici Administrația Fondului de Mediu și nici instanța națională nu au posibilitatea de a individualiza cuantumul penalităților, întrucât penalitatea prevăzută de art. 16 alin. (3) și (4) din Directivă nu poate fi adaptată de instanța națională în temeiul principiului proporționalității.

Totodată a apreciat că lipsa mijloacelor bănești nu reprezintă o cauză de exonerare de răspundere pentru obligația plății contravalorii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, reclamanta putând fi scutită de plata penalității pentru nerestituirea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră doar în situația în care ar fi intervenit un caz de forță majoră care să o împiedice să achiziționeze aceste certificate.

Situația economică a operatorului care nu este datorată unei cauze de forță majoră nu poate fi avută în vedere în ceea ce privește obligația restituirii certificatelor de emisii pentru gaze cu efect de seră întrucât cuantumul relativ ridicat al penalităților prevăzute de Directiva 2003/87/CE "este justificat de necesitatea ca neîndeplinirile obligațiilor de restituire a unui număr suficient de cote să fie tratate în mod strict și coerent în întreaga Uniune". (Hotărârea Billerud Karlsborg și Billerud Skärblacka, C 203/12, EU:C:2013:664, punctul 39).

Referitor la faptul că suma de plată impusă prin decizia nr. 6/14.05.2021 nu ar fi certă, lichidă și exigibilă și nu îndeplinește prevederile art. 663 C. proc. civ., întrucât în decizie este înscrisă suma de 24.918.348,00 RON, iar în extrasul de cont nr. 94174/7.12.2021 înregistrat la societate sub nr. x/27.12.2021 este menționată o suma mai mare, respectiv 27.916.294,00 RON, instanța de fond a constatat că aceste susțineri nu sunt fondate întrucât actul administrativ fiscal prin care a fost stabilită în sarcina reclamantei plata penalității prevăzută de art. 28 din H.G. nr. 780/2006 este Decizia de impunere nr. x/14.05.2021 și nu un extras de cont emis după un interval de 7 luni de la emiterea deciziei de impunere.

În ceea ce privește modul de calcul al valorii penalităților, instanța de fond a reținut că, prin contestația formulată în procedura administrativă la data de 25.06.2021, reclamanta a contestat decizia de impunere în ceea ce privește modalitatea de calcul a penalităților sub aspectul corectitudinii calculului aritmetic, respectiv a susținut că trebuia să fie luat în calcul un curs de schimb euro-leu de 1 Euro=4,9229, din data de 30.04.2021, astfel încât suma penalităților datorate trebuia să rezulte, raportat la numărul de 46.997 certificate, ca fiind 23.125.837,56 RON și nu suma menționată în decizia de impunere, 24.918.348 RON.

Analizând criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., raportat la art. 22 pct. 2, 3 și 6 din același cod, sub aspectul aflării adevărului prin orice mijloace, introducerea în cauză a altor persoane, respectiv Agenția Națională pentru Protecția Mediului.

Sentința pronunțată de instanța de fond a fost criticată de reclamantă din perspectiva încălcării rolului activ al instanței de fond în ce privește respingerea expertizei financiar-contabile și în specialitatea mediu și în ce privește greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv O.G. nr. 2/2001 și H.G. nr. 780/2006.

Cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. care este incident atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte constată că soluția de casare se impune prin prisma criticilor recurentei referitoare la administrarea unui probatoriu incomplet, argumente care se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părților și se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite. Nulitățile decurgând din nesocotirea principiului contradictorialității, a principiului dreptului la apărare, a principiului disponibilității și a principiului oralității dezbaterilor sunt nulități virtuale și operează fără ca partea pe care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Instanța de control judiciar constată că, în cauză, în ședința publică din data de 30.06.2022, instanța de fond a încuviințat efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate pentru a răspunde la pct. 3,4 și 5 din cererea de probatorii aflată la dosar, stabilind onorariul de expert în cuantum de 1000 RON.

La termenul din 04.11.2022, instanța de fond a revenit asupra probei încuviințată, apreciind că nu mai este necesară efectuarea expertizei și a dispus restituirea sumei achitate ca onorariu de către reclamantă.

Înalta Curte constată că reclamanta a contestat atât cuantumul obligațiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere cât și modalitatea de efectuare a calculului de către instanța de fond motiv pentru care întocmirea unei lucrări de specialitate era necesară pentru lămurirea chestiunii disputate, referitoare la analiza legalității deciziei de impunere Decizia de impunere nr. x/14.05.2021, emisă de Administrația Fondului pentru Mediu.

Deși s-a solicitat și efectuarea unei expertize în domeniul mediului, instanța de fond nu a dispus efectuarea acesteia deși reclamanta susține că numărul de certificate primite gratuit de societate nu au fost scăzute din decizia de impunere.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a încălcat și dispozițiile art. 22 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., întrucât nu numai că nu a stăruit în administrarea unui probatoriu adecvat, ba chiar a revenit asupra celui admis ignorând cererea de probatoriu a reclamantei. De altfel, judecătorul, în virtutea obligației sale de a afla adevărul, putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotriveau și putea pune în discuția părților introducerea în cauză a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului.

În acest context, Înalta Curte constată că se află în imposibilitatea de a exercita controlul judiciar al sentinței atacate, câtă vreme instanța de fond a viciat etapa încuviințării și administrării probatoriului propus de părți considerând că legalitatea deciziei contestate poate fi apreciată doar în cadrul administrării probei cu înscrisuri, rezultatul final fiind cel al neanalizării efective a cauzei.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința fondului încalcă prevederile art. 237 pct. 7, art. 254 și art. 258 C. proc. civ., dar și dispozițiile art. 22 din același cod, care obligă judecătorul să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, ceea ce impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, în raport cu dispozițiile art. 501 C. proc. civ., instanța de fond va dispune administrarea probei cu expertiză financiar-contabilă și specialitatea mediu stabilind obiectivele acesteia după punerea lor în discuția părților, cu respectarea cerințelor de contradictorialitate, în care va stabili și obiective necesare corectei determinări a cuantumului obligațiilor de plată în sarcina reclamantei; totodată, va dispune administrarea oricăror probatorii ce vor fi apreciate ca fiind concludente în soluționarea cauzei.

Față de constatarea incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de control judiciar nu va mai analiza incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

II.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constatând că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de S.C. A. S.A. împotriva sentinței nr. 342/2022 din data de 20 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 19 septembrie 2024.