ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1165/2024

Ședința publică din data de 28 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea formulată la data de 24 septembrie 2021 sub nr. x/2021 pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu anularea Deciziei de impunere nr. x/14.05.2021 privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, prin care i-a fost impusă la plată suma de 12.448.830 RON și a Deciziei nr. 31, înregistrată sub nr. x/26.07.2021, prin care a fost respinsa contestația sa administrativă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 6/2022 pronunțată la 26 ianuarie 2022, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.

Împotriva sentinței nr. 6/2022 pronunțate la 26 ianuarie 2022 de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Motivele recursului sunt pe larg expuse în cererea de exercitare a căii de atac, depuse la dosarul cauzei .

Intimata-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

2.1 Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu anularea Deciziei de impunere nr. x/14.05.2021 privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, prin care i-a fost impusă la plată suma de 12.448.830 RON și a Deciziei nr. 31, înregistrată sub nr. x/26.07.2021, prin care a fost respinsa contestația sa administrativă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința atacată, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamanta deține Autorizația privind emisiile de gaze cu efect de seră nr. 44/02.02.2016, în temeiul căreia a obținut un anumit număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră, iar, prin Decizia de impunere nr. x/14.05.2021 emisă de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, au fost aplicate societății reclamante penalități pentru nerestituirea unui număr de 23.469 de certificate aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2020-31.12.2020, fiind astfel stabilită în sarcina acesteia obligația de plată a sumei de 12.448.830 RON .

La baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/14.05.2021 a stat adresa nr. x emisă de către Agenția Națională pentru Protecția Mediului la data de 11.05.2021, înregistrată la sediul pârâtei sub nr. x/11.05.2021, prin care au fost comunicate datele de identificare ale operatorilor economici care nu au restituit, în condițiile legii, certificatele de emisii de gaze cu efect de seră aferente emisiilor de dioxid de carbon generate în anul 2020.

Prin Decizia nr. 31, înregistrată la pârâtă sub nr. x/26.07.2021, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de societatea reclamantă împotriva deciziei de impunere anterior menționată, astfel că, reclamanta a promovat prezenta acțiune, în condițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Motivele de nelegalitate invocate de reclamantă nu sunt însă întemeiate.

Prima critică de nelegalitate a Deciziei de impunere nr. x/14.05.2021 se referă la nemotivarea în fapt a actului administrativ contestat, pârâta neindicând starea de fapt ce a determinat adoptarea lui, ci făcând trimitere la adresa din 11.05.2021 emisă de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, înregistrată la Administrația Fondului pentru Mediu sub nr. x/11.05.2021, adresă necomunicată societății.

Curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reglementează cazurile de nulitate expresă a unui act administrativ-fiscal, respectiv stabilesc faptul că "actul administrativ este nul în oricare dintre următoarele situații:

a) este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competența;

b) nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 46 alin. (6), precum și organul fiscal emitent;

c) este afectat de o gravă și evidentă eroare. Actul administrativ este afectat de o gravă și evidentă eroare atunci când cauzele care au stat la baza emiterii acestuia sunt atât de viciate încât, dacă acestea ar fi fost înlăturate anterior sau concomitent emiterii actului, ar fi determinat neemiterea sa".

Din interpretarea acestei norme, se constată că situațiile în care intervine sancțiunea nulității sunt expres și limitativ prevăzute de lege, nulitatea fiind una expresă și care se prezumă până la proba contrarie, astfel încât ori de câte ori sunt invocate alte motive decât cele menționate anterior, partea care le invocă trebuie să dovedească producerea unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului.

Potrivit art. 46 alin. (2) lit. e) și f) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: motivele de fapt; temeiul de drept".

Este adevărat că motivarea în fapt și în drept a actului administrativ fiscal este de natură a face cunoscute cu claritate elementele de fapt și de drept care permit înțelegerea deciziei și aprecierea legalității sale și reprezintă o premisă a realizării unui control al legalității și temeiniciei acestuia. Cu toate acestea, numai lipsa totală a motivării în fapt și în drept a actelor administrativ fiscale este de natură a provoca părții o vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actelor respective. Prin urmare, pentru îndeplinirea acestei condiții, este suficientă motivarea care denotă aplicarea legilor în vigoare în momentul adoptării actului și care este capabilă să explice soluția aleasă de administrație.

În concret, analizând mențiunile actului administrativ fiscal contestat, judecătorul fondului a apreciat că acesta este motivat atât în fapt, cât și în drept, conform prevederilor art. 46 Codul de procedură fiscală, dar și potrivit cerințelor impuse de Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 1004/2011 pentru aprobarea modelului și conținutului formularului intitulat Decizie de impunere privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

Referitor la motivarea în fapt a actului administrativ fiscal contestat, din analiza mențiunilor pct. II.1 și II.2 din decizie, rezultă că aceasta constă în indicarea explicită a faptei de nerestituire a unui număr de 23.469 de certificate aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2020-31.12.2020, cu indicarea faptului că aceste date sunt cuprinse în adresa nr. x/11.05.2021 emisă de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, înregistrată la Administrația Fondului pentru Mediu sub nr. x/11.05.2021, prin care s-a comunicat pârâtei situația operatorilor care nu au restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră aferente emisiilor de dioxid de carbon, generate în anul 2020.

Totodată, ca motivare în drept, au fost indicate dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. ș) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de mediu, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia "sumele încasate ca urmare a aplicării penalității de 100 de euro, echivalentă în RON, la cursul de schimb leu/euro al BNR, valabil la data de 1 mai a anului respectiv, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, plătită de către operator sau operatorul de aeronave care nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră corespunzătoare emisiilor de gaze cu efect de seră generate în anul anterior, penalitate care crește anual în conformitate cu indicele european al prețurilor de consum, potrivit prevederilor legale în vigoare".

În plus, chiar denumirea actului administrativ-fiscal contestat este Decizie de impunere privind aplicarea de penalități prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

Față de toate aceste elemente, curtea de apel a apreciat că actul administrativ fiscal cuprinde cerințele obligatorii a căror lipsă este sancționată expres cu nulitatea absolută și este suficient motivat în fapt și în drept, conform reglementărilor în vigoare, reclamanta nedovedind că, prin această modalitate de motivare, i s-a produs o vătămare care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, valoarea mare a creanței neputând fi apreciată ca fiind o "vătămare" rezultată din maniera de întocmire a actului.

În plus, necomunicarea către societatea reclamantă a adresei nr. x/11.05.2021 emisă de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor nu produce nicio vătămare reclamantei, în condițiile în care, nici prin contestația administrativă prealabilă, nici prin cererea de chemare în judecată, aceasta nu a contestat nici numărul de certificate aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2020-31.12.2020, reținute a fi nerestituite, nici modalitatea de calcul a penalităților stabilite prin decizia de impunere.

Nu are relevanță nici aspectul invocat de reclamantă că în decizia de impunere s-a reținut că "numărul de certificate aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2020-31.12.2020 și nerestituite în anul 2020", deoarece, chiar dacă s-a indicat că certificatele nu au fost restituite în anul 2020, de vreme ce au fost avute în vedere emisiile de CO2 generate în perioada 01.01.2020-31.12.2020, termenul maxim de restituire este cel reglementat de legiuitorul unional, termen transpus și în legislația națională, respectiv 30 aprilie a anului următor celui în care au fost derulate activitățile generatoare de emisii de CO2, mențiunea din actul respectiv fiind, cel mult, o eroare materială.

A doua critică de nelegalitatea invocată de către reclamantă se referă la faptul că, la data emiterii actului administrativ contestat, nu se împlinise termenul pentru restituirea certificatelor, prevăzut de art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, conform art. 62 din Decretul nr. 195/2020 și Decretul nr. 240/2020, termenul fiind, în opinia sa, prelungit cu 60 de zile, respectiv până la data de 30.06.2021, însă nici această critică nu poate fi validată.

Curtea de apel a constatat că suma stabilită cu titlu de penalități în sarcina societății reclamante are la bază dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. ș) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de mediu, motivat de nerespectarea termenului de restituire reglementat de art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, care stabilește expres că "operatorul fiecărei instalații are obligația de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de la instalația respectivă în anul calendaristic anterior".

Instanța fondului a reținut că H.G. nr. 780/2006 a fost adoptat în vederea transpunerii prevederilor Directivei 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului. Astfel, articolul 16 alin. (3) din Directiv prevede că "Statele membre garantează că orice operator care nu restituie, până la data de 30 aprilie a fiecărui an, cote suficiente pentru a-și reglementa emisiile din anul anterior este pasibil de plata unei amenzi pentru depășirea emisiilor. Amenda pentru depășirea emisiilor este de 100 EUR pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emis de instalația respectivă pentru care operatorul nu a restituit cotele. Plata amenzii pentru depășirea emisiilor nu exonerează operatorul de obligația de a restitui un număr de cote egal cu depășirea respectivă de emisii, la restituirea cotelor pentru următorul an calendaristic".

Prin urmare, data de 30 aprilie a fiecărui an reprezintă termenul stabilit explicit și unitar la nivel unional, ca termen maxim pentru restituirea cotelor pentru reglementarea emisiilor din anul anterior, astfel că, deși este cuprins într-un act normativ intern, urmare a transpunerii, nu poate fi întrerupt/suspendat/modificat de o altă dispoziție de drept intern, în lipsa unei norme adoptate la nivelul Uniunii Europene, normă care, din verificarea site-ului https:/eur-lex.europa.eu/legal-content/RO, nu a fost identificată.

În plus, chiar trecând peste acest aspect, se constată că art. 62 din Decretul 195/2020, invocat de către reclamantă nu este aplicabil, deoarece vizează exclusiv prescripțiile, uzucapiunile și termenele de decădere de orice fel, care fie au început anterior, fie ar fi trebuit să înceapă să curgă în intervalul 16.03.2020-15.05.2020, interval în care a fost decretată stare de urgență în România. Or, în cauză, termenul de restituire a certificatelor aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2020-31.12.2020 a început să curgă la data de 01.01.2021, deoarece numai la acest moment se poate determina cu certitudine întinderea obligației de restituire.

Ultima critică de nelegalitate invocată de către reclamantă se referă la faptul că termenul pentru atribuirea noilor certificate a fost depășit de autoritatea de mediu, astfel că, dacă ar fi fost respectat termenul de alocare, societatea ar fi putut restitui certificatele aferente anului 2020, din noile certificate atribuite. Curtea nu poate reține această critică, deoarece reclamanta nu a furnizat nici un fel de probe cu privire la acest aspect.

În plus, nici argumentul invocat referitor la situația economică a societății reclamante pe anul 2020 nu poate constitui motiv pentru anularea actelor administrativ fiscale contestate, deoarece deciziile luate la nivelul societății sub aspect economic trebuie să fie corelate cu necesitatea îndeplinirii obligațiilor legale pe care aceasta le are față de terți, inclusiv față de autoritățile publice.

Înalta Curte apreciază că sentința atacată este legală, în raport cu motivele de casare invocate și își însușește considerentele acesteia.

Nu sunt întemeiate criticile formulate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. în condițiile în care sentința atacată este motivată, soluția de respingere a acțiunii find întrutotul reflectată de considerentele acesteia. Totodată, Înalta Curte nu poate reține că instanța de fond nu a analizat toate susținerile reclamantei, atâta timp cât aceasta a invocat lipsa dovezilor privind depășirea termenului de atribuire a certificatelor.

Oricum, Înalta Curte constată că nu a fost indicat un temei legal care ar permite recurentei să nu își îndeplinească obligația de restituire a certificatelor verzi în termenul legal, în măsura în care autoritatea competentă depășește termenul de emitere a noilor certificate - într-o asemenea situație, reclamanta are la dispoziție mijloacele procedurale prevăzute în Legea nr. 554/2004 pentru situația refuzului nejustificat al unei autorități publice de a-și îndeplini o obligație legală.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte apreciază că, după cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, actul administrativ-fiscal atacat este motivat. Nu poate fi primită teza vătămării reclamantei atâta timp cât, din analiza actului atacat, pot fi înțelese cu ușurință temeiurile de fapt și de drept ale emiterii acestuia.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu există critici ale raționamentului instanței de fond cu privire la inaplicabilitatea Decretului privind instituirea stării de urgență, ci este doar exprimat dezacordul recurentei cu privire la acest argument. Recurenta nu a indicat dovezi care să susțină sesizarea Comisiei Europene cu exprimarea unui punct de vedere referitor la pretinsa necesitate de prelungire cu un an a termenului de restituire a certificatelor.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 6/2022 pronunțate la 26 ianuarie 2022 de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 28 februarie 2024.