ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3829/2024

Ședința publică din data de 13 septembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a la data de 16.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, solicitând:

a) B. S.R.L.

b) C. S.R.L.

c) D. S.R.L.

La termenul de judecată din data de 08.11.2022, reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere adițională, prin care a solicitat, suplimentar celor solicitate prin cererea de chemare în judecată, și anularea Deciziei nr. 32.228/DGAJN/SASBC/31.05.2022 emisă de Comitetul de Supraveghere din cadrul ONJN în răspuns la plângerea prealabilă formulată împotriva Deciziilor de revocare a deciziilor de suspendare a Licențelor Clasa a II-a pentru activitatea de evaluare a conformității ce au fost emise de către ONJN în data de 15.11.2021 pentru societățile B. S.R.L., D. S.R.L. și C. S.R.L..

Prin încheierea de ședință din data de 08.11.2022, prin raportare la prevederile art. 78 C. proc. civ., Curtea a dispus introducerea în cauză a B. S.R.L., D. S.R.L. și C. S.R.L., în calitate de pârâte.

Prin sentința civilă nr. 573 din 04.04.2023, Curtea de Apel București a respins excepția lipsei calității de reprezentant, ca neîntemeiată, a admis excepția de inadmisibilitate invocată prin întâmpinare și a respins acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, B. S.R.L., D. S.R.L. și C. S.R.L., ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 573 din 04.04.2023 a Curții de Apel București, recurenta-reclamantă A. a formulat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ.

În esență, cu privire la situația de fapt, recurenta a arătat că deține calitatea de organism de evaluare a conformității mijloacelor de joc acreditat de organismul național de acreditare E. pentru activitatea de testare (conform standardului ISO 17025) și inspecții (conform standardului ISO 17020), realizate în domeniul jocurilor de noroc și că este deținătoare a Licenței Clasa a ll-a pentru activitatea de evaluare a conformității, alături de Licența Clasa a ll-a pentru activitatea de auditare și Licența Clasa a ll-a pentru activități de certificare, toate cele trei fiind eliberate de către Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, valabile de la data de 01 iunie 2016.

Potrivit informațiilor prezentate în spațiul public, în cadrul ședinței Comitetului de Supraveghere din data de 29.09.2021, s-a decis suspendarea Licențelor Clasa a II-a pentru activitatea de evaluare a conformității deținute de societățile B. S.R.L, C. și D.

Astfel cum s-a arătat prin Comunicatul Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, postat pe portalul web al instituției în data de 04.11.2021, decizia de suspendare a licențelor deținute de cei trei operatori economici a fost adoptată deoarece s-a constatat că aceștia nu îndeplineau condițiile reglementate de prevederile art. 149 alin. (2) lit. h) pct. i) din Hotărârea de Guvern nr. 111/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de punere în aplicare a O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc.

Cu toate acestea, conform datelor disponibile, la data redactării cererii de chemare în judecată, pe pagina de internet a Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, cei trei operatorii economici a căror activitate a fost suspendată figurau cu Licențele Clasa a II a pentru activitatea de evaluare a conformității valabile, acestea fiind suspendate doar pentru perioade scurte de timp, respectiv: intimatul B. S.R.L. figura cu licența suspendată în perioada 19.10.2021 - 14.11.2021, intimatul C. S.R.L. figura cu licența suspendată în perioada 21.10.2021 - 14.11.2021 și intimatul D. S.R.L. figura cu licența suspendată în perioada 14.10.2021 -14.11.2021.

Așadar, din aceste date reieșea că, începând cu data de 15.11.2021, celor trei societăți li s-a permis de către Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc reluarea activității, deciziile de suspendare a Licențelor Clasa a II a pentru activitatea de evaluare a conformității fiind cel mai probabil revocate, cu toate că, potrivit informațiilor publice puse la dispoziție de F., societățile B. S.R.L, C. S.R.L. și D. S.R.L. nu au întreprins demersurile necesare pentru a intra în legalitate, respectiv nu au obținut noi certificate de acreditare care să le confere dreptul de a efectua etalonari în domeniul jocurilor de noroc.

În ceea ce privește primul motiv de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de fond nu a analizat niciunul dintre argumentele de fapt și de drept prezentate de aceasta pe larg în cadrul concluziilor scrise depuse la dosarul cauzei cu privire la definiția și caracteristicile actului administrativ și nici nu a indicat vreun motiv pentru care aceste argumente nu au fost luate în considerare.

De asemenea, a mai arătat că instanța nu a prezentat niciun motiv pentru care a înlăturat de la analiză textele de lege determinante pentru soluționarea excepției inadmisibilității, respectiv prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 care definesc noțiunea de act administrativ și dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 20/2013 și art. 10 alin. (1) din Anexa 2 la H.G. nr. 298/2013 care prevăd în mod expres că deciziile ce fac obiectul acestui dosar au natura juridică de acte administrative.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că sentința atacată nu respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. care prevăd că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă în cadrul considerentelor obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Al doilea motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sentința atacată fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește admiterea excepției inadmisibilității acțiunii invocate din oficiu la termenul de judecată din 07.03.2023.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond, în mod nelegal, a reținut că deciziile a căror anulare a solicitat-o (acte pe care intimatul ONJN le-a emis în răspuns la plângerile prealabile formulate de intimatele D. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L. și de A.), nu pot forma obiectul unei acțiuni în anulare în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În susținerea celor menționate, recurenta-reclamantă a învederat dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 7, art. 8 și art. 10 din O.U.G. nr. 20/2013 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului Național pentru Jocuri de Noroc, detaliind asupra condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească actul administrativ, respectiv că: actul trebuie să fi fost emis de o autoritate publică în sensul Legii nr. 554/2004; că autoritatea publică trebuie să fi acționat în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii; și că actul trebuie să fi dat naștere, să fi modificat sau să fi stins raporturi juridice.

Recurenta a apreciat că deciziile de revocare a deciziilor de suspendare a licențelor clasa a II-a, a căror anulare o solicită, nu pot avea decât natura juridică de acte administrative unilaterale cu caracter individual din moment ce deciziile de suspendare inițiale sunt, fără echivoc, tot acte administrative unilaterale cu caracter individual.

Intimata-pârâtă ONJN a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca temeinică și legală. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de ONJN solicitând respingerea susținerilor acestuia.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține, în esență, că ONJN a emis trei decizii de suspendare a Licențelor Clasa a II-a pentru activitatea de evaluare a conformității pentru pârâtele B. S.R.L., D. S.R.L. și C. S.R.L.. Aceste societăți au formulat plângeri prealabile împotriva deciziilor de suspendare, iar ONJN, în soluționarea plângerilor, a emis decizii de revocare a deciziilor de suspendare a Licențelor Clasa a II-a.

Recurenta-reclamantă a solicitat instanței, în calitate de persoană terță vătămată, anularea deciziilor de revocare a deciziilor de suspendare a Licențelor Clasa a II a pentru activitatea de evaluare a conformității ce au fost emise de către ONJN în data de 15.11.2021 pentru cele trei societăți comerciale, apreciind că acestora le-a fost redat în mod nelegal și netemeinic dreptul de a desfășura activități economice pe teritoriul României cu toate că nu respectau condițiile de legalitate impuse de prevederile legale incidente. Curtea de Apel București, pe rolul căreia a fost înregistrată acțiunea, a admis excepția inadmisibilității din perspectiva obiectului acțiunii introductive.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs, constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță.

Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B).

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

A doua critică de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă care se referă la admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi respinsă ca nefondată.

Înalta Curte reține că potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, (1)Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din lege, "act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; iar art. 8 alin. (1) din lege reglementează obiectul acțiunii judiciare, după cum urmează: "(1)Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale."

Actul administrativ este forma juridică principală a activității autorităților publice și constă într-o manifestare unilaterală și expresă de voință de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații în realizarea puterii publice.

Pentru a fi considerat act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, cu scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații. Nu toate actele unilaterale ale autorităților publice sunt acte administrative, ci numai acelea care îndeplinesc în mod cumulativ aceste condiții.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a apreciat, în mod greșit, că se regăsește în situația persoanei nemulțumite de răspunsul primit la plângerea prealabilă, care a sesizat instanța de contencios administrativ competentă pentru anularea actului administrativ. Plângerea prealabilă, în speță, nu a fost formulată de recurenta-reclamantă, aceasta nefiind parte în raportul juridic desfășurat între ONJN și cele trei societăți comerciale pârâte, răspunsul la plângerea prealabilă nu i-a fost comunicat, aceasta neavând legătură cu pricina.

De altfel, recurenta-reclamantă arată că, în fapt, aceasta a presupus că deciziile de suspendare au fost revocate deoarece intimatele-pârâte D. S.R.L., B. S.R.L. și C. S.R.L. și-au reluat activitatea, luând cunoștință de aceste date de pe pagina de internet a ONJN, neștiind cu siguranță că există vreo decizie de revocare emisă de ONJN, așa cum menționează în cererea de recurs.

Totodată, aceasta consideră că situația expusă prejudiciază interesele sale deoarece se regăsește într-o împrejurare de concurență cu societățile pârâte, pe o piață restrânsă.

Având în vedere cele mai sus expuse, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu a afirmat un drept și nu a dovedit un interes legitim propriu care să fi fost vătămat prin actul administrativ adresat altui subiect de drept, respectiv prin răspunsurile la plângerile prealabile formulate de pârâte.

Înlăturarea concurenței pe o anumită piață nu justifică o pretinsă vătămare a interesului legitim public care să fi decurs din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat al A.

Totodată, Înalta Curte mai reține și că răspunsul la plângerea prealabilă nu reprezintă un act administrativ în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, susceptibil de a fi atacat în contencios administrativ. Legea nr. 554/2004 conferă persoanei vătămate dreptul de a ataca exclusiv actul administrativ vătămător nu și răspunsul la plângerea prealabilă formulată împotriva acestuia.

Nu în ultimul rând, se reține că rolul plângerii prealabile, așa cum este reglementat de art. 7 din lege, este acela de a da posibilitatea autorității publice de a reveni asupra actului vătămător prin revocarea acestuia, răspunsul la această solicitare nefiind dat în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii și deci nereprezentând un act administrativ.

Diferența dintre decizia de suspendare și răspunsul la plângerea prealabilă (decizia de revocare) o reprezintă și împrejurarea că acesteia din urmă îi lipsește dimensiunea de a produce, prin ea însăși, efecte juridice, fiind un act ulterior, subsecvent, care nu ar putea exista singur și care produce efecte doar cu privire la părțile care l-au pus în discuție, în speță societățile comerciale pârâte și ONJN.

În acest sens, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca actul dedus judecății să fie considerat un act administrativ, motiv pentru care apreciază că, în mod corect, instanța de fond a invocat din oficiu excepția inadmisibilității, respingând acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru considerentele prezentate anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta reclamantă A., ca nefondat.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante A., în conformitate cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe aceasta să plătească intimatelor-pârâte D. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L. cheltuieli de judecată în cuantum de 17.850 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței nr. 573 din 04 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 17.850 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatele-pârâte D. S.R.L., B. S.R.L., C. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 septembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.