ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3273/2024

Ședința publică din data de 13 iunie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 22.09.2023, pe rolul Curții de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., cetățean pakistanez, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne-Inspectoratul General pentru Imigrări-Direcția Migrație-Biroul pentru Imigrări al Județului Caraș-Severin, anularea refuzului nr. x/BICS/OCA/19.07.2023 emis de pârât și obligarea pârâtului la emiterea unui nou act prin care să-i soluționeze favorabil cererea de prelungire ulterioară a dreptului de ședere.

Prin sentința civilă nr. 70 3in 31 ianuarie 2024, Curtea a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A. și a respins, ca nefondată, cererea de intervenție accesorie în favoarea reclamantului formulată de societatea B. S.R.L..

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestației și anularea actului prin care pârâtul i-a refuzat cerere și obligarea pârâtului la emiterea unui nou act prin care să soluționeze favorabil cererea privind prelungirea dreptului de ședere.

A susținut recurentul că inspectorii din cadrul instituției pârâte nu au pătruns în incinta locului de cazare pentru a verifica locuirea efectivă în locație, doar constatând faptul că a lipsit de la cazare la data efectuării verificărilor.

Este un cetățean liber, nu îi sunt îngrădite drepturile și libertățile și are posibilitatea de a nu se afla la adresa pe care a menționat-o în documente pentru că împotriva sa nu s-a dispus vreo măsură prin care să i se interzică părăsirea domiciliului. Instituția pârâtă a considerat eronat că, dacă nu se afla la adresa declarată, deși nu a anunțat conducerea unității angajatoare, este în măsură să refuze prelungirea dreptului de ședere. Însă, a precizat că este angajatul societății care i-a oferit și cazare și este plecat la muncă în timpul zilei, fără a avea obligația de a se întoarce la o anumită oră și fără a-i fi interzis să părăsească locul de cazare.

A mai invocat recurentul practica judiciară privind soluționarea unor cereri similare de către Curtea de Apel Timișoara, precizând că intenția sa este de a rămâne în România și de a munci în mod legal și nu de a sprijini migrația ilegală, societatea B. S.R.L. încercând, prin toate pârghiile legale, să obțină drepturi pentru cetățenii străini non UE și pentru a-i integra în muncă.

Intimatul-pârât Biroul pentru Imigrări Caraș-Severin a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat și cu dispozițiile legale incidente, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Obiectul acțiunii privește anularea refuzului pârâtului Inspectoratul General pentru Imigrări-Direcția Migrație-Biroul pentru Imigrări al Județului Caraș-Severin de a prelungi dreptul de ședere al reclamantului A., cetățean pakistanez, și obligarea pârâtului la emiterea unui nou act privind soluționarea favorabilă a cererii de prelungire ulterioară a dreptului de ședere.

Instanța de fond a reținut că soluționarea unei cereri în defavoarea petiționarului nu reprezintă un refuz nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în cauză reclamantul nefăcând dovada îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de art. 50 alin. (2) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002 cu privire la spațiul de locuit, în sensul că nu a dovedit existența și folosința efectivă a unui spațiu de locuit, deținut în baza unui titlu, cu destinația de reședință pe teritoriul României.

Prin recurs, recurentul-reclamant apreciază că instanța ar fi interpretat eronat dispozițiile legale incidente, însă nu a înțeles să combată cele reținute de prima instanță, care a apreciat, în raport cu probele administrate de pârâtul Biroul pentru Imigrări al Județului Caraș-Severin, că situația de fapt este cea reținută în actul contestat iar reclamantul nu a reușit să dovedească îndeplinirea condițiilor impuse de lege.

În cauză sunt incidente dispozițiile art. 52 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, conform cărora, "(1) Dacă la data depunerii cererii nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile generale și condițiile speciale în funcție de scopul șederii, prevăzute în prezenta secțiune, sau străinul se găsește în una dintre situațiile de revocare a dreptului de ședere temporară prevăzute la art. 77 alin. (3), prelungirea dreptului de ședere temporară se refuză." și, respectiv, ale art. 50 alin. (1) și alin. (2) lit. f) din același act normativ, potrivit cărora,

"(1) Străinilor care au intrat în România în baza unei vize de lungă ședere, precum și celor care sunt exceptați de la obligativitatea obținerii vizei de lungă ședere li se poate prelungi dreptul de ședere temporară de către Inspectoratul General pentru Imigrări sau de formațiunile sale teritoriale, în condițiile prevăzute în prezenta secțiune.

(2) Dreptul de ședere temporară în România se poate prelungi succesiv pentru perioade de până la un an, numai dacă:

(...)

f) face dovada deținerii legale a spațiului de locuit și locuiește efectiv la adresa la care declară că are reședința pe teritoriul României.(...) ".

Înalta Curte reține, în raport cu actele și lucrările dosarului, că, la adresa indicată de recurentul-reclamant ca fiind cea la care locuiește efectiv, nu existau condiții de cazare, nefiind identificate persoane care să locuiască acolo, fiind vorba despre un teren împrejmuit cu gard de sârmă pe care se află clădiri dezafectate, nefuncționale și nelocuite.

Relativ la criticile recurentului, se reține că nu s-a contestat aspectul că acesta este un cetățean liber și că nu are drepturile și libertățile îngrădite, ci s-a constatat că informația furnizată cu privire la adresa indicată ca fiind cea la care locuiește, în vederea îndeplinirii condițiilor pentru prelungirea dreptului de ședere, nu corespunde realității, în respectiva locație fiind condiții improprii traiului.

În mod corect instanța de fond a constatat că nu s-a făcut dovada prevăzută de O.U.G. nr. 194/2002, ca cetățeanul străin să dețină legal și să locuiască efectiv la adresa indicată în cerere.

Art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 definește contenciosul administrativ ca fiind activitatea de soluționare, de către instanța de contencios administrativ competentă potrivit legii, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut, între altele, din refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit ca fiind exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea potrivit art. 2 lit. h) din același act normativ.

Conform art. 2 alin. (1) lit. n) din aceeași lege, excesul de putere este exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Așadar, pentru a fi în prezența unui refuz nejustificat trebuie să existe comunicarea expresă a poziției autorității publice căreia i s-a adresat cererea, iar refuzul de a soluționa favorabil cererea să se bazeze pe depășirea limitelor dreptului de apreciere, adică pe exces de putere.

Însă, în cauză, Înalta Curte apreciază că autoritatea pârâtă nu și-a depășit limitele și nici nu a acționat cu exces de putere, de vreme ce recurentul-reclamant nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor generale de prelungire a dreptului de ședere temporară în scopul angajării în muncă, potrivit prevederilor art. 52 alin. (1) raportat la art. 50 alin. (2) lit. f) din O.U.G. nr. 194/2002.

Pentru considerentele expuse, având în vedere că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond, aceasta fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de reprezentantul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 70 din 31 ianuarie 2024 a Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.