ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1841/2024
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1841/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)
Ședința publică din data de 28 martie 2024
Asupra conflictului negativ de competență de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul acțiunii și hotărârea primei instanțe sesizate
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/5.12.2023, reclamantul A. a contestat refuzul pârâtului Biroul pentru Imigrări al Județului Caraș-Severin nr. x din 4.08.2023, privind prelungirea dreptului de ședere, solicitând instanței să dispună anularea actului emis de către pârât și obligarea acestuia la a emite un nou act privind soluționarea favorabilă a cererii de prelungire ulterioară a dreptului de ședere, raportat la înscrisurile în probațiune depuse la dosarul cauzei.
Prin sentința nr. 10 din data de 9 ianuarie 2024 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în baza art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal.
Pentru a hotărî astfel, instanța a constatat că regimul juridic aplicabil prelungirii dreptului de ședere temporară în România al cetățenilor străini este reglementat de art. 50 și următoarele din O.U.G. nr. 194/2002, act normativ care nu conține reglementări speciale în privința competenței. Din acest motiv devin aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 și, raportat la criteriul rangului emitentului actului administrativ contestat și domiciliul reclamantului, s-a apreciat că revine Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei.
Hotărârea celei de-a doua instanțe
Prin sentința nr. 174 din data 26 februarie 2024 Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale, a declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Biroul pentru Imigrări al Județului Caraș-Severin, în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și în baza dispozițiilor art. 134 C. proc. civ., a suspendat judecata cauzei de față și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a avut în vedere interpretarea dată dispozițiilor art. 131 C. proc. civ. prin decizia R.I.L. a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 31/2019 și a constatat că prima instanță învestită avea posibilitatea și obligația de a pune în discuția părților excepția necompetenței materiale invocată din oficiu la primul termen de judecată cu procedura completă. Or, primul termen la care părțile au fost legal citate și puteau pune concluzii în privința competenței a fost cel din 19.12.2023, când, însă, instanța a pus în discuție amânarea în vederea depunerii dosarului administrativ, fără a-și verifica competența.
Considerentele Înaltei Curți asupra regulatorului de competență
Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2, 134 și 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii:
Obiectul demersului judiciar inițiat de reclamantul A. vizează refuzul pârâtului Biroul pentru Imigrări al Județului Caraș-Severin de a prelungi dreptul de ședere pe teritoriul României exprimat prin adresa din 4.08.2023, emisă în temeiul dispozițiilor art. 52 alin. (1), (1
1
) din O.U.G. nr. 194/2002.
Potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocate de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii".
De asemenea, dispozițiile art. 131 alin. (1) și (2) din același cod stabilesc faptul că "la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate, încheierea având caracter interlocutoriu. În mod excepțional, în cazul în care pentru stabilirea competenței sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop."
Rațiunea acestor dispoziții legale este aceea de a asigura clarificarea și tranșarea încă de la debutul judecății a chestiunilor privind stabilirea competenței instanței, astfel încât ele să fie invocate, puse în discuție și soluționate, ca regulă, încă de la primul termen de judecată.
În prezenta cauză, prima instanță sesizată, Curtea de Apel Timișoara, a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale la data de 9.01.2024, după primul termen de judecată din data de 19.12.2023, termen la care părțile au fost legal citate iar instanța era obligată să își verifice competența. Astfel fiind, Înalta Curte constată că declinarea competenței de soluționare a cauzei după momentul prevăzut de art. 131 alin. (1) C. proc. civ. este dispusă cu nerespectarea termenului legal.
Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 31/2019, pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că:
"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ., instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.." și apreciază ca fiind relevante și următoarele considerente din această decizie:
"64. Așadar, efectul neinvocării excepției de necompetență materială cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii este acela că instanța sesizată devine competentă să soluționeze cauza.
Drept urmare, dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în condițiile menționate mai sus, atunci necompetența instanței sesizate se acoperă definitiv, cu consecința pentru instanța sesizată a definitivării competenței de soluționare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispozițiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din C. proc. civ.. (...)
Așadar, instanța care primește dosarul își poate invoca din oficiu, în condițiile art. 130 alin. (2) și art. 131 din C. proc. civ., necompetența materială procesuală și poate declina competența în favoarea instanței inițial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepției de necompetență. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanță de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității etc., ci doar întrunirea condițiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepției necompetenței materiale procesuale.
Pe de altă parte, instanța care judecă conflictul de competență nu poate ignora faptul că instanța inițial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competența în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară."
În concluzie, neverificarea competenței de către curtea de apel și neinvocarea în termen a excepției necompetenței materiale la momentul stabilit de art. 131 C. proc. civ., respectiv admiterea acestei excepții cu nerespectarea termenului legal, au ca efect consolidarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței învestite prin cererea de chemare în judecată, motiv pentru care, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei privind reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Biroul pentru Imigrări al județului Caraș - Severin, în favoarea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 28 martie 2024.