ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3029/2024

Ședința publică din data de 4 iunie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 9 decembrie 2022 sub nr. x/2022 pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării – Colegiul Director anularea Hotărârii nr. 610/12.10.2022 adoptată de Colegiul Director al Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, deoarece această hotărâre este nelegală și netemeinică, nefacându-se nici procedura legală prevăzută de legislația în domeniu privind modul de constituire, organizare și funcționare a acestui consiliu, potrivit O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. A mai solicitat, totodată pronunțarea unei noi hotărâri corecte și legale în acest sens.

Prin sentința nr. 22 din data de 14 martie 2023, Curtea de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării – Colegiul Director, ca nefondată.

Împotriva sentinței nr. 22 din 14 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 - 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea recursului, recurenta-reclamantă a reiterat argumentele prezentate în cuprinsul acțiunii introductive de instanță, menționând suplimentar următoarele aspecte.

Consideră că sentința a fost dată în grabă fără a se analiza corect toate capetele de acuzare și solicitările sale și fără a chema în instanță și persoanele care au discriminat-o și o discriminează încontinuu. Deci rezultă că Instanța de judecată nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului conform prevederilor cuprinse în art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin exces de putere instanta de judecată și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 pct. 4, C. proc. civ.) încălcându-i dreptul la un proces echitabil (exigență a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrată și prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și prin art. 6 C. proc. civ.).

II. Soluția instanței de recurs

Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., în condițiile art. 489 alin. (2) raportat la art. 499 C. proc. civ., excepția nulității recursului pentru nemotivare invocată din oficiu.

Argumente de fapt și de drept relevante

Instanța de control judiciar constată că recursul reclamantei A. nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Din lecturarea susținerilor recurentei-reclamante, rezultă că aceasta deși a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4-8 C. proc. civ., nu a evidențiat niciun element de nelegalitate a sentinței atacate care să se poată încadra dispozițiile legale menționate.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. se sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat) dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la alin. (2) al articolului).

Înalta Curte are în vedere faptul că noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 alin. (1) punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Raportat cu cele reținute, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenta, după cum s-a expus la pct. I.2 al prezentei decizii, s-a limitat la a aduce în discuție argumentele prezentate în fața instanței de fond în cuprinsul acțiunii, menționând diferite aspecte prin care judecătorul fondului nu a răspuns criticilor sale și a apreciat eronat asupra diferitelor aspecte deduse judecății, fără a expune și indica cum au fost încălcate normele legale.

Criticile de nelegalitate presupun, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanța fondului încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material.

Or, judecătorul fondului a reținut că "actul administrativ criticat este legal și temeinic, neputându-se statua în condițiile cauzei de față asupra existenței unei fapte de discriminare sancționabile în condițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, împrejurările și probatoriile depuse la dosarul cauzei vădind o stare conflictuală acută existentă în cadrul relațiilor de muncă, conduită conflictuală ce nu poate fi atribuită exclusiv unei singure părți, cu implicații inclusiv în planul litigiilor civile/contencioase/penale înregistrate pe rolul autorităților juridiciare competente, și care fac ca prezenta procedură, în fața Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să nu poate fi suficientă la acest moment pentru tranșarea existenței unei fapte de discriminare."

Instanța de fond a menționat că "(...) consiliul nu se poate substitui organelor în drept pentru tranșarea raporturilor dintre părți, iar pronunțarea unei soluții de către consiliu/prezenta instanță ce verifică decizia consiliului, bazat pe aprecierea actuală a unor astfel de acte și indiferent de soluția instanțelor de judecată în drept să analizeze, ar realiza implicit o ingerință nepermisă în activitatea acestora." și că "(...) existența unei fapte de discriminare/hărțuire la locul de muncă nu presupune în mod automat tranșarea în instanțele de contencios administrativ/instanțele de competență asupra conflictelor de muncă, a fiecărui aspect din sesizarea persoanei pretins vătămate. Dar, în cazul de față, așa cum s-a arătat deja, atunci când fapta de discriminare este intrinsec legată de conținutul unui anume act administrativ sau când sunt proceduri disciplinare în curs, precum în cauză, nu s-ar putea conchide într-un sens sau altul de către consiliu în absența unui control al instanței în drept, anume învestită cu legalitatea acelui act." Totodată "(...) reclamanta a prezentat ample considerații asupra împrejurării că soluționarea sesizării de către consiliu nu a avut loc în termenul legal de 90 de zile prevăzut de lege, și de asemeni nici comunicarea hotărârii nu ar fi avut loc în termen de 30 zile de la adoptare ei. Instanța însă reține că, așa fiind, fiind instituite atari termene de soluționare/comunicare precum arată reclamanta, nerespectarea acestora nu este sancționată de lege cu sancțiunea nulității hotărârii pronunțate, iar nulitatea ei nu poate interveni pentru un atare motiv, remediile unei atari deficiențe neincluzând o asemenea măsură."

Prin cererea de recurs, partea reclamantă nu a combătut în niciun fel cele reținute de instanță, nu a arătat cum s-a încălcat norma de drept incidentă cauzei, doar a expus istoricul speței și a apreciat că "sentința a fost dată în grabă fără a se analiza corect toate capetele de acuzare și solicitările sale și fără a chema în instanță și persoanele care au discriminat-o și o discriminează încontinuu." concluzionând că "instanța de judecată nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului conform prevederilor cuprinse în art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.." și că "Prin exces de putere instanța de judecată și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești (art. 488 pct. 4, C. proc. civ.) încălcându-i dreptul la un proces echitabil" fără a preciza cum și-a depășit prima instanță atribuțiile.

Recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, și nu de a reanaliza situația de fapt și a reaprecia probele.

O astfel de abordare nu satisface exigențele art. 486 C. proc. civ. și nu permite exercitarea controlului de legalitate a hotărârii recurate, astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 22 din data de 14 martie 2023 a Curții de Apel Suceava – secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 4 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.