ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2649/2024

Ședința publică din data de 17 mai 2024

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 09.03.2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2021, reclamanții UNIUNEA NAȚIONALA A BAROURILOR DIN ROMÂNIA și BAROUL TIMIȘ au chemat în judecată pe pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, secția PENTRU JUDECĂTORI solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea în parte a Hotărârii nr. 806 din 04.06.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători în ceea ce privește referirile din cuprinsul acesteia la Uniunea Națională a Barourilor din România și la Baroul Timiș, inclusiv referirile la conduita și respectiv la comunicatele reclamantelor

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1410 de la data de 15.07.2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții UNIUNEA NAȚIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, secția PENTRU JUDECĂTORI, ca inadmisibilă.

1.3 Calea de atac exercitată

Împotriva sentinței de la pct. 1.2., au declarat recurs reclamanții Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Timiș, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., cu consecința casării hotărârii de la fondul cauzei, și în rejudecare să se dispună admiterea acțiunii.

Au susținut, în esență, în motivare, că sentința a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material(art. 30 din Legea nr. 317/2004, art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004) dar și cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 20, 22, 32, 33 coroborate cu art. 174 alin. (1) C. proc. civ. și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004).

Astfel, prin sentința pronunțată prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii reținând că în raport de prevederile art. 30 din Legea nr. 317/2004 doar judecătorii sau procurorii care au formulat cereri privind apărarea reputației profesionale sau a independenței au interes să atace hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, nu și terțele persoane ale căror afirmații sau fapte au condus la adoptarea hotărârilor și că, fiind terți în raport cu hotărârea contestată, reclamanții nu ar obține niciun folos practic în ipoteza admiterii acțiunii și nici nu ar exista o vătămare a drepturilor acestora.

Soluția de la fond este greșită pentru că, deși terți față de Hotărârea nr. 806 din 04.06.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, reclamanții justifică în sensul art. 1 alin. (1) coroborat cu alin. (2) din Legea nr. 554/2004 atât un drept propriu prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 ("Barourile și U.N.B.R. asigură exercitarea calificată a dreptului de apărare, [...1, protecția demnității și onoarei avocaților membri"), cât și un interes legitim reprezentat apărarea prestigiului profesiei de avocat, al structurilor profesiei de avocat, demnității și onoarei avocaților membri ai U.N.B.R., precum și a drepturilor avocaților prevăzute de art. 91 alin. (4) din C. proc. pen. și de art. 38 din Legea nr. 51/1995, drepturi și interese vătămate prin Hotărârea nr. 806/2020.

Au precizat că prin soluția adoptată de prima instanță li se îngrădește libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și liberul acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României și ale art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constituind de asemenea o încălcare dreptului la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil prevăzut de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului — în lipsa prezentei acțiuni în contencios administrativ, actul vătămător contestat nu ar mai putea fi anulat pe altă cale.

Nu poate fi primită nici practica judecătorească invocată de C.S.M. în susținerea excepției inadmisibilității, deoarece aceasta se referă la situații juridice diferite de cea din prezenta cauză și au avut în vedere textul art. 30 din Legea nr. 317/2004 în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 234/2018.

Faptul că reclamanții au calitatea de terți față de actul administrativ sau că hotărârea C.S.M. se comunică doar magistraților interesați nu poate conduce la concluzia lipsei de interes ori la inadmisibilitatea acțiunii deoarece se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Mai mult, art. 30 din Legea nr. 317/2004 nu instituie norme care să restrângă sfera persoanelor ce pot contesta hotărârea emisă de C.S.M., astfel că nefiind prevăzută o condiție de admisibilitate în acest sens hotărârea poate fi contestată pe calea contenciosului administrativ în condițiile dreptului comun, respectiv art. 1 alin. (1) și (2) și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Normele de mai sus se coroborează și cu prevederile art. 9 din Legea nr. 304/2004, aplicabile în cauză, potrivit cărora contestațiile împotriva hotărârilor secției pentru judecători a C.S.M. ce nu sunt date în calitate de instanță disciplinară se judecă la secția de contencios administrativ a curții de apel "conform dreptului comun".

A precizat că au justificat un folos practic prin anularea în parte a Hotărârii nr. 806 din 04.06.2020, folos ce constă în încetarea vătămării aduse de referirile din considerentele hotărârii ce fac obiectul cauzei.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, iar pe fondul cauzei să se dispună respingerea excepției inadmisibilității și să se procedeze la judecata pe fond a pricinii deduse judecății.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul – pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în cauza de față aceasta fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra căii de atac promovate în cauză

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor expuse în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenții-reclamanți Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Timiș este nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de control judiciar constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care au solicitat anularea HCSM nr. 806/04.06.2020, prin care a fost admisă cererea de apărare a reputației unui magistrat-judecător din cadrul Tribunalului Iași și sesizarea din oficiu cu privire la apărarea independenței aceluiași judecător.

Cererea de chemare în judecată a reclamanților a fost respinsă, ca inadmisibilă, de prima instanță de judecată, cu motivarea că actul contestat produce efecte numai în privința magistraților a căror reputație profesională/independență este verificată, legea neprevăzând participarea în procedura de verificare a altor persoane. Prin urmare, Hotărârea nr. 806 din 04.06.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători nu este opozabilă terților, constituind pentru aceștia un simplu fapt juridic. Mai mult, aceste hotărâri se comunică doar magistraților care formulează cererile de apărare a independenței/reputației și Inspecției Judiciare, aspect ce rezultă chiar din dispozitivul hotărârii contestate.

Aspectele reținute prin hotărârea atacată nu produc consecințe juridice față de reclamanți, hotărârea producând efecte numai în raport cu magistratul a cărui reputație profesională este verificată.

Împotriva soluției prime instanțe au formulat cerere de recurs reclamanții, invocând încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității precum și interpretarea și aplicarea greșită a legii materiale de prima instanță de judecată.

Pornind la analiza motivelor de casare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenți circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reținând că sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care a atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea normelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv de nelegalitate atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) și art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanța a admis apelul și s-a pronunțat și asupra fondului, fără ca părțile să fi pus concluzii și asupra fondului; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ș.a.m.d.

Or, criticile formulate de recurenți în cuprinsul căii de atac a recursului referitoare, in abstract, la încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil sau a principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului nu se referă la nicio normă de procedură civilă de natura celor amintite anterior cu titlu exemplificativ, ce a fost încălcată de prima instanță, astfel că Înalta Curte apreciază că acest motiv de nelegalitate a fost invocat doar formal recurenții din cauză.

În continuare, pornind la analiza celui de—al doilea motiv de casare invocat de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea dispozițiilor legale de la art. 30 din Legea nr. 317/2004 și a art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte apreciază că și acest motiv de nelegalitate este nefondat.

Acest motiv de casare vizează încălcarea normelor de drept material, încălcare care poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt deduse judecății, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită, violarea unor principii generale de drept, etc.

Or, prin raportare la criticile formulate în cadrul recursului, subsumate acestui motiv de casare, recurenții – reclamanți nu au reușit să probeze vreuna din situațiile expuse cu titlu explicativ anterior.

Așadar, recurenții, în calitate de terți față de actul administrativ contestat, respectiv HCSM nr. 806 din 04.06.2020 a Consiliului Superior al Magistraturii, secția pentru Judecători, au formulat cerere de chemare în judecată solicitând anularea hotărârii prin care a fost apărată reputația și independența unui judecător, în temeiul art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

În dreptul procesual civil, interesul de a promova o acțiune este definit ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia.

Conform art. 33 din C. proc. civ.: "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara."

Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare: "(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrative competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. (2) Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată pentru un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept."

De asemenea, în conformitate cu art. 8 alin. (11) din același act normativ: "persoanele fizice și persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat".

Prin urmare, în sensul art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, reclamant poate fi orice persoană, fizică sau juridică, dacă îndeplinește condiția de a se considera vătămată într-un drept ori într-un interes legitim, printr-un act administrativ, tipic sau asimilat, adresat ei însăși sau altui subiect de drept.

Așa cum rezultă din teoria contenciosului administrativ, prevederile legale mai sus citate consacră o categorie a contenciosului subiectiv, în sensul ca o acțiune în această materie poate fi formulată numai dacă și sub condiția dovedirii faptului că reclamantului i-a fost cauzată o vătămare într-un drept ori într-un interes legitim.

În speță, în motivarea acțiunii, reclamanții nu au indicat, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, nici chiar la nivel teoretic care este eventualul drept sau interes legitim al acestora care ar fi fost vătămat (mai ales dată fiind calitatea lor de terți față de actul administrativ contestat).

În contextul speței, vătămarea interesului se face prin raportare la noțiunea de interes legitim privat în cadrul contenciosului subiectiv, deoarece conform art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea cadru în materie nr. 554/2004, prin interes legitim privat se înțelege posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat.

Astfel, se poate afirma că acțiunile persoanelor fizice ori juridice de drept privat se pot întemeia, ca regulă, pe încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime legate de aceste drepturi.

În mod excepțional, legea lasă posibilitatea de a nu fi declarate inadmisibile cererile unei persoane fizice care au drept temei încălcarea unui interes legitim public, cu condiția ca afirmarea încălcării acestuia să aibă un caracter subsidiar față de invocarea unui drept subiectiv sau a unui interes legitim privat, în condițiile art. 8 alin. (1)

1

și alin. (1)

2

din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, recurenții – reclamanți nu pot acționa ca atare în contenciosul administrativ subiectiv decât dacă și sub condiția în care dovedesc că sunt titulari ai unor drepturi subiective sau interese legitime private (art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea contenciosului administrativ), deoarece trebuie dovedit că o eventuala vătămare a interesului legitim public să decurgă logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, prin interes legitim privat se înțelege posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat.

Examinând sentința civilă atacată în raport și criticile aduse pe calea recursului, se relevă că singurul argument al reclamantului privind motivul pentru care a formulat acțiunea pendinte causae este reprezentat de faptul că s-a produs o vătămare prin "referirile din cuprinsul HCSM nr. 806/2020 la Uniunea Națională a Barourilor din România și la Baroul Timiș, inclusiv referirile la conduita și respectiv la comunicatele din presă ale reclamanților."

Un astfel de argument sumar nu poate în niciun caz să constituie o dovadă a existenței unui interes privat al recurenților - reclamanți și nu poate fi interpretat nici în mod implicit ca fiind o vătămare a unui interes legitim public.

În plus, chiar dacă implicit o atare evocare ar fi fost făcută, aceasta ar fi trebuit în mod explicit să facă obiectul cererii de chemare în judecată, așa cum cere expres art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Or, Înalta Curte apreciază că este sarcina probatorie a părții să aducă argumente și dovezi cu privire la existența unui interes procesual determinat, legitim, născut și actual sau, după caz, a necesității de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara, sarcină pe care în mod corect prima instanță a reținut că reclamanții nu au îndeplinit-o.

Așa cum s-a arătat anterior, interesul procesual în cauzele din materia contenciosului administrativ este subsumat apărării drepturilor subiective sau intereselor legitime ale persoanelor vătămate, prin acte administrative unilaterale emise de către autoritățile publice, în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 554/2004, iar vătămarea suferită de reclamanți nu este prezumată de drept, ci este necesar ca prin acțiunea în contencios administrativ să se facă dovada existenței acesteia.

De altfel, Înalta Curte reține că recurenții - reclamanți nu întrunesc pendinte condițiile prevăzute de art. 33 din C. proc. civ., deoarece nu au un interes legitim, persoanele care au interes să atace hotărâri privind apărarea reputației și independenței magistraților, fiind doar judecătorii sau procurorii care au formulat cereri privind apărarea reputației profesionale sau a independenței, nicidecum terțele persoane ale căror afirmații sau fapte au condus la adoptarea hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii.

De altfel, este evident că simpla menționare a recurenților Uniunea Națională a Barourilor din România și a Baroului Timiș, în calitate de terțe persoane ale căror afirmații sau fapte au condus la adoptarea HCSM, nu este de natură să justifice formularea unor solicitări în temeiul Legii nr. 554/2004.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că recurenții – reclamanți nu au formulat critici care să fie apte a conduce la reformarea sentinței civile pronunțate de prima instanță, aceasta fiind expresia interpretării și aplicării corecte a legii în cauză de judecătorul învestit cu soluționarea pricinii, astfel că soluția de la fond se impune a fi menținută în urma controlului judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurenții-reclamanți Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Timiș, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul Timiș împotriva sentinței civile nr. 1410/2022 din 15 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.