Decizia nr. 180/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 4945/2021 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 14.04.2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat: - în principal, constatarea nelegalității Deciziei nr. 25933/29.03.2021 și anularea în tot actul administrativ contestat, iar admițând cererea de plată a despăgubirii formulată de reclamant și obligarea pârâtului la emiterea unei Decizii de plată a sumei de 32.000 RON daune morale și 100 RON lunar, prestație periodică. - în subsidiar, obligarea pârâtului la plata a sumei de 32.000 RON daune morale și 100 RON lunar, prestație periodică. - suportarea de către pârât a cheltuielilor de judecată. 1.

Prin sentința civilă nr. 4945 din 07 septembrie 2021, Tribunalul București – secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – secția de contencios administrativ și fiscal. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 23.09.2021, sub nr. x/2021. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 777 din data de 13 aprilie 2022, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile menționate anterior, a declarat recurs reclamantul A., prin care, invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și rejudecarea litigiului, în sensul admiterii acțiunii prin care s-a solicitat anularea în tot a actelor administrative contestate, având în vedere soluționarea prezentului litigiu de către instanța de fond cu încălcarea prevederilor art. 20 din Norma ASF nr. 24/2019, raportat la art. 14 din Legea nr. 213/2015. Totodată, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat instanței obligarea intimatului - pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate în scopul soluționării cauzei. După o succintă prezentare a situației de fapt și evocarea prevederilor art. 20 din Norma ASF nr. 24/2019, coroborate cu cele ale art. 2, art. 6 alin. (1) și art. 6 indice l din Ordonanța nr. 27/30.01.2002, recurentul-reclamant a învederat, în esență, că, în raport și de formularea cererii de plată înregistrată pe rolul B.A.A.R., a exercitat dreptul la despăgubiri în termenul legal de 90 de zile reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015, sancțiunea decăderii fiind, astfel, greșit reținută. În acest sens, a făcut trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Printr-un alt set de critici, recurentul a arătat că în practica F.G.A., pentru introducerea cererii de plată, este necesară depunerea hotărârii judecătorești cu mențiunea "definitivă", iar un astfel de aspect are natura juridică a unui impediment obiectiv în exercitarea dreptului de a formula cererea într-un termen de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești exhibate drept titlu de creanță. Acest impediment obiectiv afectează, în opinia recurentului, curgerea termenului de decădere de 90 de zile reglementat de norma A.S.F. nr. 24/2019, prevederile normei neputând fi interpretate într-o manieră care ar echivala cu reducea termenului de exercitare a dreptului de formulare a cererii de plată. Recurentul-reclamant a apreciat că dreptul său de a formula cerere de plată nu putea fi exercitat pe cale directă, necontencioasă, începând cu data de 05.10.2020, având în vedere condiția depunerii unui act doveditor al hotărârii definitive, decizia penală nr. 816/A/05.10.2020 fiind comunicată la data de 28.10.2020. Făcând trimitere la hotărârile pronunțate de instanțe în alte cauze având drept obiect verificarea legalității deciziilor FGA de respingere ca tardive a cererilor de plată formulate de alte părți civile ale dosarului penal, recurentul-reclamant a mai arătat că, din perspectiva naturii creanței sale, de drept câștigat prin hotărâre judecătorească reprezentând titlu executoriu, termenul de decădere nu poate curge în nicio situație anterior dobândirii caracterului exigibil al dreptului supus decăderii, astfel că termenul de 90 de zile nu putea curge de la data de 05.10.2020, ci de la data de 28.10.2020. În acest sens, recurentul a opinat că cererea adresată F.G.A. la data de 13.01.2021 a fost formulată în termen, Decizia FGA fiind netemeinică și nelegală.

Apărările formulate în cauză Deși legal citat, intimatul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a formulat întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursului În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția completului de judecată învestit cu soluționarea cauzei s-a fixat termen de judecată la data de 17 ianuarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele și soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-reclamant este fondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că, prin cererea de plată formulată la data de 13.01.2021, conform dovezii de comunicare având nr. x, recurentul-reclamant A. (alături de alte persoane) a solicitat intimatului – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA") achitarea sumelor ce au fost acordate acestora, în calitate de părți civile, în dosarul nr. x/2017, prin sentința penală nr. 150/13.11.2019, pronunțată de Judecătoria Panciu, definitivă prin decizia penală nr. 816/A/05.10.2020 a Curții de Apel Galați, urmare accidentului de circulație din data de 04.10.2015, produs din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, asigurat RCA la B.. Cererea de plată a fost înregistrată de FGA prin atribuirea unui număr de înregistrare distinct pentru fiecare petent, astfel cum rezultă din Informarea emisă de FGA sub nr. x/26.01.2021, în cazul recurentului-reclamant fiind acordat nr. de înregistrare 766/19.01.2021. Prin decizia nr. 25933/29.03.2021, emisă de intimatul - pârât FGA în soluționarea cererii de plată, solicitarea reclamantului a fost respinsă, cu motivarea că nu a fost respectat termenul legal pentru depunerea sus indicatei cereri, iar legalitatea acestui acte administrativ a fost confirmată de prima instanță. Prin argumentația expusă în memoriul de recurs, chestiunea de drept supusă analizei instanței de control judiciar privește, în esență, modalitatea de calcul a termenului de 90 de zile stabilit de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015. Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune a fi subliniat faptul că, prin sentința penală nr. 150/13.11.2019, pronunțată de Judecătoria Panciu în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia penală nr. 816/A/05.10.2020 a Curții de Apel Galați, în considerarea accidentului de circulație indicat anterior, au fost stabilite daune morale și prestații periodice în beneficiul unui număr multiplu de părți civile, printre care s-au numărat recurentul-reclamant din cauza pendinte și numiții C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O.. Astfel, în considerarea aceluiași titlu de creanță (sentința penală nr. 150/13.11.2019) persoanele indicate mai sus au formulat aceeași cerere de plată din de 13.01.2021 (înregistrată de FGA la data de 19.01.2021). În privința antereferitelor persoane, cererile de plată astfel înregistrate au fost respinse prin Deciziile FGA nr. 26325/14.05.2021, nr. 26326/17.05.2021,nr. 26330/17.05.2021, nr. 26333/17.05.2021, nr. 26328/17.05.2021, nr. 26327/17.05.2021, nr. 26329/17.05.2021, nr. 26323/14.05.2021, nr. 26321/14.05.2021, nr. 26332/17.05.2021, nr. 26331/17.05.2021 și nr. 26322/14.05.2021, reținându-se tot tardivitatea acesteia. Instanța de control judiciar constată că, prin sentința civilă nr. 436 din 9 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat deciziile FGA nr. 26321/14.05.2021, nr. 26322/14.05.2021, nr. 26323/14.05.2021, nr. 26324/14.05.2021,nr. 26325/14.05.2021, nr. 26326/17.05.2021, nr. 26327/17.05.2021, nr. 26328/17.05.2021, nr. 26329/17.05.2021, nr. 26330/17.05.2021, nr. 26331/17.05.2021, nr. 26332/17.05.2021 și nr. 26333/17.05.2021. Soluția Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal din dosarul nr. x/2021 a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 1315 din 8 martie 2023, prin care a fost respins recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 436 din 9 martie 2022, ca nefondat. În considerentele deciziei civile nr. 1315 din 8 martie 2023, Înalta Curte a reținut, în esență, că, în raport de prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și de faptul că reclamanții din dosarul nr. x/2021 au intrat în posesia hotărârilor judecătorești legalizate abia la data de 18.01.2021 (aspect calificat prin decizia civilă nr. 1315 din 8 martie 2023 ca reprezentând motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ.), nu se poate reține culpa acestora în depășirea termenului de depunere a cererii de plată, în condițiile în care au formulat cerere de chemare în judecată și au obținut documentele justificative legalizate necesare depunerii cererii de plată, cu atât mai mult cu cât, anterior, respectiv la data de 21.12.2020, aceștia s-au adresat cu o cerere de plată Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), care nu a fost direcționată către autoritatea competentă să o soluționeze, respectiv Fondul de Garantare a Asiguraților. Din dosarului instanței de fond rezultă că cererea de plată din data de 21.12.2020 adresată Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a avut drept petenți nu doar pe reclamanții din dosarul nr. x/2021, ci și pe recurentul-reclamant din cauza pendinte, iar din înscrisurile aflate la filele x ale dosarului Tribunalului București reiese că și acesta din urmă a intrat în posesia hotărârii judecătorești legalizate tot la data de 18.01.2021. Având în vedere că, prin sentința civilă nr. 436 din 9 martie 2022 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 1315 din 8 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, altor persoane menționate în sentința penală nr. 150/13.11.2019, pronunțată de Judecătoria Panciu, li s-a recunoscut formularea în termen a cererii de plată adresată FGA, Înalta Curte apreciază că soluția pe care o va da recursului de față trebuie să țină seama de decizia nr. 1315 din 8 martie 2023, întrucât, prin pct. 37-39 ale Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 6 decembrie 2007, pronunțată în Cauza Beian împotriva României (Cererea nr. 30.658/05) și publicată în Monitorul Oficial nr. 616 din 21 august 2008, s-a statuat în următorul sens: 37. Desigur, divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai să regleze aceste contradicții de jurisprudență (Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții împotriva Franței [MC], nr. 24.846/94 și 34.165/96 la 34.173/96, § 59, CEDO 1999-VII). 38. În cauză se constată că Înalta Curte de Casație se află la originea acestor divergențe profunde și persistente în timp. 39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării, este în sine contrară principiului securității juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenție și care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 56, CEDO 2000-III). În loc să-și îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 97, CEDO 2002-VII, și Păduraru, citată mai sus, § 98, și, a contrario, Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007). În raport de toate aceste aspecte, dată fiind identitatea titlului de creanță ce stă la baza cererii de plată, precum și circumstanțele de fapt asemănătoare celor din dosarul nr. x/2021, Înalta Curte, în exercitarea rolului său evidențiat în hotărârea CEDO menționată anterior, consideră că, în scopul respectării principiului securității juridice, se impune a fi considerate fondate criticile de nelegalitate subsumate de recurentul-reclamant din cauza pendinte motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la greșita reținere, atât de către prima instanță, cât și de către intimatul – pârât FGA, a intervenirii sancțiunii decăderii recurentului-reclamant din dreptul de a formula cererea de plată privind creanțele de asigurare născute din sentința penală nr. 150/13.11.2019 pronunțată de Judecătoria Panciu. Totodată, reținând că recurentul-reclamant a intrat în posesia hotărârii judecătorești legalizate abia la data de 18.01.2021, Înalta Curte constată acesta reprezintă un motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu se poate reține culpa acestuia în depășirea termenului de depunere a cererii de plată, cu atât mai mult cu cât s-au adresat la data de 21.12.2020 cu o cerere de plată Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), care nu a fost direcționată către autoritatea competentă să o soluționeze, respectiv Fondul de Garantare a Asiguraților. Drept urmare, cererea de plată a fost formulată în termen, motiv pentru care se impune casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, în sensul anulării deciziei nr. 25933/29.03.2021 emise de pârâtul FGA, prin care cererea de plată depusă la data de 13.01.2021 de recurentul-reclamant a fost respinsă ca tardivă. În ceea ce privește cererea recurentului-reclamant privind obligarea intimatului FGA, în principal, la emiterea unei decizii de plată a sumei solicitate sau, în subsidiar, la plata directă a acestor sume, Înalta Curte constată că autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de recurentul-reclamant doar pe considerentul tardivității formulării acesteia, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretențiilor sau la corectitudinea calculării sumelor solicitate, motiv pentru care, în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluționarea cererii de plată, iar nu și la plata sumelor pretinse. Din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond de către Comisia specială, iar respingerea cererii ca tardiv formulată impune soluția de obligare a intimatului la reanalizarea cererii de plată cu depășirea chestiunii referitoare la neformularea în termen a acesteia. A proceda în sensul invocat de recurentul-reclamant și a obliga direct intimatul - pârâtul la plata sumelor pretinse sau la emiterea unui act administrativ de plată, ar însemna că instanța ar interveni în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua, pe fond, cererea de plată, inclusiv cu privire la aspectul îndreptățirii reclamantului la a fi despăgubit. Cu alte cuvinte, câtă vreme autoritatea publică nu a procedat la o examinare pe fond a cererii, instanța nu se poate substitui organului administrativ și nu poate proceda la verificarea îndeplinirii de către recurentul-reclamant a condițiilor prevăzute de lege. Prin urmare, sunt neîntemeiate pretențiile acestuia de obligare directă a intimatului - pârât la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de plată, motiv pentru care singura soluție legală este cea a obligării intimatului – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii prin care să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamant. Pentru toate considerentele expuse anterior, constatând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, va anula Decizia nr. 25933/29.03.2021 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și îl va obliga pe pârât să emită o decizie prin care să soluționeze pe fond cererea de plată formulată de reclamant la data de 13.01.2021, respingând, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În raport de soluția de admitere a recursului, Înalta Curte constată îndeplinite condițiile art. 453 C. proc. civ., sens în care va obliga intimatul-pârât să plătească recurentului-reclamant suma de 450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru în sumă de 100 RON, achitată în recurs și taxa judiciară de timbru în sumă de 350 RON, achitată în fond.