ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5991/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată la data de 14.04.2021 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 26160/31.03.2021 emisă de pârât și, în principal, admiterea cererii de plată și obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de plată a sumei de 32.000 RON daune morale și 100 RON lunar prestație periodică. În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata a sumei de 32.000 RON daune morale și 100 RON lunar prestație periodică, precum și la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Prin sentința civilă nr. 5233 pronunțată la data de 20.09.2021, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, unde cauza a fost înregistrată pe rolul secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 14.10.2021, sub nr. x/2021. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 246 din 16 februarie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a anulat în parte decizia FGA nr. 26160/31.03.2021 și a obligat pârâtul să emită o nouă decizie prin care să dispună plata către reclamant a sumei de 32.000 de RON reprezentând daune morale și a sumei de 100 de RON lunar prestație periodică anterioară datei de 13.10.2020, conform titlului executoriu. De asemenea, Curtea de Apel București a menținut decizia FGA nr. 26160/31.03.2021 în ceea ce privește acordarea prestației periodice începând cu data de 13.10.2020 și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii judecătorești menționate în punctul I.2 de mai sus a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și respingerea în tot a contestației formulate împotriva Deciziei FGA nr. 26160/31.03.2021, precum și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea căii de atac, recurentul – pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, art. 5, art. 22 și art. 186 C. proc. civ. A învederat recurentul că intimatul a depus cererea de plată în data de 13.01.2021, iar aceasta a fost respinsă ca tardivă, fiind formulată după expirarea termenului de 90 de zile stabilit prin art. 14 din Legea nr. 213/2015, calculat de la data rămânerii definitive a deciziei penale nr. 816/2020, respectiv de la 05.10.2020, când această hotărâre putea fi pusă în executare, potrivit art. 552-553 C. proc. pen. Urmare unei succinte prezentări a aspectelor dezlegate prin sentința atacată și a aspectelor de fapt relevante cauzei, recurentul a criticat raționamentul primei instanțe prin care aceasta a reținut că dreptul de creanță s-a născut la data evenimentului rutier, respectiv 04.10.2015 și că, în cauză, ar fi în dezbatere un drept de creanță al asiguratului, apreciind, totodată, eronată și reținerea, de către instanța de fond, a calității intimatului, de persoană păgubită, și nu de asigurat. În acest sens recurentul a arătat că deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului București, secția a VII-a civilă, definitivă la data de 28.04.2016, termen de la se calculează cele 90 zile (pentru creanțele născute anterior rămânerii definitive) și care se împlinește la data de 28.07.2016, ori 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță, în cazul tezei a doua a art. 14 din Legea nr. 213/2015. Or, în speță, intimatul și-a întemeiat cererea de plată pe titlul său de creanță, constând în sentința penală nr. 150/13.11.2019 a Judecătoriei Panciu, rămasă definitivă la data de 05.10.2020, prin decizia penală nr. 816/2020. Totodată, recurentul a opinat că instanța de fond a calificat în mod greșit termenul de 90 de zile fixat de Legea nr. 213/2015 pentru depunerea cererii de plată, ca fiind un termen procedural, în condițiile în care acesta este un termen de decădere, iar pierderea lui duce la pierderea dreptului subiectiv de a primi despăgubiri de la FGA, chiar dacă dreptul de a solicita despăgubiri poate fi exercitat și/sau împotriva asigurătorului, direct în procedura de faliment. Sub acest aspect, recurentul a invocat jurisprudența ÎCCJ. În ceea ce privește argumentul instanței de fond, în sensul că nu s-a făcut dovada respectării, față de reclamant, a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv obligația societății de asigurare/reasigurare de a aduce la cunoștința tuturor creditorilor de asigurări cunoscuți măsurile și dispozițiile stabilite de ASF în sarcina sa, recurentul a învederat că această obligație de informare a fost stabilită în sarcina asigurătorului, și nu a FGA. De asemenea, recurentul a arătat că instanța de fond a considerat, în mod greșit, că, în cauză, ar exista un motiv justificat al repunerii în termenul de 90 de zile, respectiv necesitatea respectării cerinței art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora odată cu cererea de plată creditorii trebuie să depună înscrisurile justificative în copie legalizată, iar, din dovezile administrate în cauză, intimatul a obținut legalizarea titlului său în data de 18.01.2021. În opinia recurentului, argumentul instanței de fond este eronat cu atât mai mult cu cât cererea de plata a fost depusă de intimat anterior legalizării titlului de creanță, la data de 13.01.2021. Mai mult, recurentul a apreciat că instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, ce prevăd că, în cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii documentelor justificative, precizând motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată. Nu în ultimul rând, recurentul a criticat și argumentul instanței de fond referitor la lipsa de pasivitate a reclamanților, apreciind că stabilirea procedurii administrative și a termenelor fixate de legiuitor au fost considerate de Curtea Constituțională, în Decizia nr. 80/2017, ca fiind de atributul legiuitorului, care respectă prevederile constituționale și care sunt adecvate scopului urmărit și contextului falimentului asigurătorului. De asemenea, recurentul a solicitat și reformarea soluției de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată, solicitând exonerarea de la plata lor.

Apărările formulate în cauză Intimatul – reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat și menținerea, drept temeinică și legală, a sentinței recurate.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 7 noiembrie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 13 decembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă, din perspectiva identificării limitelor învestirii sale în cauza pendinte, că argumentele expuse de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților în memoriul de recurs privesc doar soluția de anulare în parte a deciziei FGA nr. 26160/31.03.2021 și de obligare a pârâtului la plata către reclamant a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, nefiind formulate și critici care să vizeze soluția de obligare a pârâtului la a emite o nouă decizie prin care să dispună plata către reclamant a sumei de 32.000 de RON reprezentând daune morale și a sumei de 100 de RON lunar prestație periodică anterioară datei de 13.10.2020, conform titlului executoriu. Examinând sentința recurată în limitele trasate prin cererea de recurs, Înalta Curte reține că, prin cererea de plată formulată la data de 13.01.2021, conform dovezii de comunicare având x, intimatul – reclamant A. (alături de alte persoane) a solicitat recurentului – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților ("FGA") achitarea sumelor ce au fost acordate acestuia, în calitate de parte civilă, în dosarul nr. x/2017, prin sentința penală nr. 150/13.11.2019, pronunțată de Judecătoria Panciu, definitivă prin decizia penală nr. 816/A/05.10.2020 a Curții de Apel Galați, urmare accidentului de circulație din data de 04.10.2015, produs din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, asigurat RCA la societatea B. S.A.. Cererea de plată a fost înregistrată de FGA prin atribuirea unui număr de înregistrare distinct pentru fiecare petent, astfel cum rezultă din Informarea emisă de FGA sub nr. x/26.01.2021, în cazul intimatului – reclamant fiind acordat numărul de înregistrare 768/19.01.2021. Prin decizia FGA nr. 26160/31.03.2021, recurentul – pârât a admis în parte cererea privind acordarea prestației începând cu data de 13.10.2020 și a respins ca tardivă cererea de plată a daunelor morale și a prestației periodice anterioară datei de 13.10.2020. Legalitatea acestui act administrativ a fost infirmată de prima instanță din perspectiva soluției de respingere a cererii de plată ca tardivă, iar o astfel de soluție este împărtășită și de instanța de control judiciar pentru argumentele și în limitele ce vor fi expuse în cele ce urmează. Din analiza criticilor expuse în memoriul de recurs, rezultă că, în esență, chestiunile de drept supuse analizei instanței de control judiciar privesc natura creanței exhibate în cauză (de creanță anterioară sau ulterioară deschiderii procedurii falimentului asigurătorului), natura termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015 (de termen procedural sau de drept material) și existența sau inexistența unor impedimente obiective apte a genera o repunere a intimatului – reclamant în termenul de formulare a cererii de plată. Cu privire la primul aspect (natura creanței exhibate de intimatul - reclamant), Înalta Curte consideră că, deși sunt fondate argumentele recurentului, conform cărora creanța în discuție s-a născut ulterior datei deschiderii procedurii insolvenței asigurătorului B. S.A. (iar nu anterior, cum a reținut instanța de fond), acestea nu sunt suficiente pentru a genera reformarea sentinței atacate. În dezacord cu aspectele învederate de prima instanță, Înalta Curte reține că, în cauza de față, ipoteza incidentă este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanță născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului. Din această perspectivă, Înalta Curte consideră că dreptul de creanță invocat de intimatul – reclamant își are izvorul în sentința penală nr. 150/13.11.2019, pronunțată de Judecătoria Panciu în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia penala nr. 816/A/05.10.2020 a Curții de Apel Galați, neputând fi negate efectele pe care, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 27 alin. (2) C. proc. pen., le produce o hotărârea penală definitivă precum cea din cauza pendinte, prin care a fost soluționată acțiunea civilă, în sensul obligării asigurătorului la plata daunelor morale și materiale. Cât privește, însă, chestiunea naturii termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și existența sau inexistența unor impedimente obiective apte a genera o repunere a intimatului – reclamant în termenul de formulare a cererii de plată, Înalta Curte apreciază nefondate criticile aduse de recurent sentinței atacate, ce au fost subsumate de acesta motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune a fi subliniat faptul că, prin sentința penală antereferită, în considerarea accidentului de circulație din data de 04.10.2015, produs din culpa conducătorului autovehiculului cu nr. de înmatriculare x, au fost stabilite daune morale și prestații periodice în beneficiul unui număr multiplu de părți civile, printre care s-au numărat atât intimatul – reclamant din cauza pendinte, dar și numiții C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O.. În baza aceluiași titlu de creanță (sentința penală nr. 150/13.11.2019) persoanele indicate mai sus au formulat aceeași cerere de plată din de 13.01.2021 (înregistrată de FGA la data de 19.01.2021). În privința antereferitelor persoane, cererea de plată a fost respinsă prin Deciziile FGA nr. 26325/14.05.2021, nr. 26326/17.05.2021, nr. 26330/17.05.2021, nr. 26333/17.05.2021, nr. 26328/17.05.2021, nr. 26327/17.05.2021, nr. 26329/17.05.2021, nr. 26323/14.05.2021, nr. 26321/14.05.2021, nr. 26332/17.05.2021, nr. 26331/17.05.2021 și nr. 26322/14.05.2021, reținându-se tot tardivitatea cererii. Prin sentința civilă nr. 436 din 9 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat deciziile FGA nr. 26321/14.05.2021, nr. 26322/14.05.2021, nr. 26323/14.05.2021, nr. 26324/14.05.2021, nr. 26325/14.05.2021, nr. 26326/17.05.2021, nr. 26327/17.05.2021, nr. 26328/17.05.2021, nr. 26329/17.05.2021, nr. 26330/17.05.2021, nr. 26331/17.05.2021, nr. 26332/17.05.2021 și nr. 26333/17.05.2021. Soluția Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal din dosarul nr. x/2021 a fost confirmată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 1315 din 8 martie 2023, prin care a fost respins recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 436 din 9 martie 2022, ca nefondat. În considerentele deciziei civile nr. 1315 din 8 martie 2023, Înalta Curte a reținut, în esență, că prima instanță a făcut o corectă aplicare a art. 14 din Legea nr. 213/2015 (validând, astfel, și calificarea termenului de 90 de zile drept termen procedural de decădere). De asemenea s-a apreciat că, în raport de prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și de faptul că reclamanții din dosarul nr. x/2021 au intrat în posesia hotărârilor judecătorești legalizate abia la data de 18.01.2021 (aspect calificat prin decizia civilă nr. 1315 din 8 martie 2023 ca reprezentând motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ.), nu se poate reține culpa acestora în depășirea termenului de depunere a cererii de plată, în condițiile în care au formulat cerere de chemare în judecată și au obținut documentele justificative legalizate necesare depunerii cererii de plată și, la data de 21.12.2020, s-au adresat și cu o cerere de plată Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), care nu a fost direcționată către autoritatea competentă să o soluționeze, respectiv Fondul de Garantare a Asiguraților. În cauza pendinte, din filele x ale dosarului format pe rolul Tribunalului București, rezultă că cererea de plată din data de 21.12.2020, adresată Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), a avut drept petenți nu doar pe reclamanții din dosarul nr. x/2021, ci și pe intimatul - reclamant din prezenta cauză, iar din înscrisurile aflate la filele x ale dosarului format pe rolul Tribunalului București reiese că și intimatul - reclamant a intrat în posesia hotărârilor judecătorești legalizate tot la data de 18.01.2021. Având în vedere că, prin raportare la această situație de fapt, prin sentința civilă nr. 436 din 9 martie 2022 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 1315 din 8 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, altor persoane menționate în sentința penală nr. 150/13.11.2019, pronunțată de Judecătoria Panciu, li s-a recunoscut formularea în termen a cererii de plată adresată FGA, Înalta Curte apreciază că soluția pe care o va da recursului de față trebuie să țină seama de decizia nr. 1315 din 8 martie 2023, întrucât, prin pct. 37-39 ale Hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului din 6 decembrie 2007, pronunțată în Cauza Beian împotriva României (Cererea nr. 30.658/05) și publicată în Monitorul Oficial nr. 616 din 21 august 2008, s-a statuat în următorul sens: 37. Desigur, divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având competență în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai să regleze aceste contradicții de jurisprudență (Zielinski și Pradal și Gonzalez și alții împotriva Franței [MC], nr. 24.846/94 și 34.165/96 la 34.173/96, § 59, CEDO 1999-VII). 38. În cauză se constată că Înalta Curte de Casație se afla la originea acestor divergențe profunde și persistente în timp. 39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării, este în sine contrară principiului securității juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenție și care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 56, CEDO 2000-III). În loc să-și îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 97, CEDO 2002-VII, și Păduraru, citată mai sus, § 98, și, a contrario, Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007). În raport de toate aceste aspecte, dată fiind identitatea titlului de creanță exhibat, precum și circumstanțele de fapt asemănătoare celor din dosarul nr. x/2021, Înalta Curte, în exercitarea rolului său evidențiat în antereferita hotărâre a Curții EDO, consideră că, în scopul respectării principiului securității juridice, se impune a fi considerat nefondat recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, neputând fi reținută, în ipoteza particulară din cauza pendinte, intervenirea sancțiunii decăderii intimatului - reclamant din dreptul de a formula cererea de plată privind creanțele de asigurare născute din sentința penală nr. 150/13.11.2019, pronunțată de Judecătoria Panciu. Congruent cu decizia nr. 1315 din 8 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost menținută sentința civilă nr. 436 din 9 martie 2022, instanța de recurs reține că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 reprezintă un termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii conform legii speciale. De asemenea, în raport de prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, intimatul - reclamant a intrat în posesia hotărârilor judecătorești legalizate abia la data de 18.01.2021, ceea ce reprezintă un motiv temeinic justificat în sensul art. 186 alin. (1) C. proc. civ., iar în acest context nu se poate reține culpa acestuia în depășirea termenului de depunere a cererii de plată, cu atât mai mult cu cât intimatul s-a adresat, la data de 21.12.2020, cu o cerere de plată Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), care nu a fost direcționată către autoritatea competentă să o soluționeze, respectiv Fondul de Garantare a Asiguraților. Nu în ultimul rând, se reține că soluția instanței de fond este legală și din perspectiva obligării pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță, dată fiind calitatea sa de parte care a pierdut procesul, în sensul art. 453 C. proc. civ. și natura acestor cheltuieli (care în raport de valoarea lor - 50 RON - sunt identificate de instanța de recurs ca fiind cele achitate de reclamant cu titlu de taxă de timbru în fond). În concluzie și în limitele trasate prin argumentele expuse în cererea de recurs, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 246 din 16 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.