ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1427/2024

Ședința publică din data de 13 martie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 2 noiembrie 2021, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Național al Magistraturii ("INM", "Institutul"), a solicitat:

(i) obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se dispună trecerea pe tranșa de vechime în funcție de 15-20 de ani și recalcularea drepturilor salariale conform acestei vechimi în funcție începând cu data de 01.02.2021;

(ii) obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale, conform tranșei de vechime în funcție de 15-20 de ani, începând cu data de 01.02.2021.

Prin sentința civilă nr. 1781 din 24 noiembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Institutul Național al Magistraturii.

Împotriva sentinței civile nr. 1781 din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Referitor la nerecunoașterea de către instanța de fond ca vechime în funcție a perioadei în care reclamanta s-a aflat în concediu de formare profesională fără plată, recurenta-reclamantă susține greșita interpretare a prevederilor art. 24

1

din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor, din perspectiva relevanței acordului exprimat de directorul INM cu privire la relevanța studiilor, instanța apreciind greșit că acest acord trebuie să fie redactat separat și poate fi retras după desfășurarea concediului, deși a produs efecte juridice. Consideră că această interpretare este și contradictorie, instanța admițând că intimatul INM a aprobat concediul pentru formare profesională, dar a considerat, în același timp, că nu a existat un acord scris referitor la relevanța studiilor. Dispozițiile art. 24

1

din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor prevăd două condiții cumulative pentru a fi în situația unui concediu de formare profesională și anume să existe un acord al conducerii, iar acest acord să fie scris. În speță, cele două condiții au fost îndeplinite, acordul scris există, fiind reprezentat de deciziile directorului INM de aprobare și acordare a unui concediu de formare profesională, respectiv pe prima pagină a cererii de acordare a concediului formulată de reclamantă existând mențiunea "Aprob Director", ulterior fiind emisă decizia prin care s-a stabilit că reclamanta se află în concediu pentru formare profesională fără plată.

Susține recurenta-reclamantă că, întrucât în Regulament nu sunt prevăzute alte condiții, impunerea unor cerințe de formă pentru acordul directorului INM reprezintă o adăugare la lege, condiția ca acest acord să fie emis în formă scrisă neînsemnând că se cere și emiterea acordului într-o formă specifică. Aprecierea asupra relevanței studiilor trebuie să fie prealabilă acordului, fiind o condiție esențială a aprobării concediului de formare profesională, iar perioada concediului pentru formare profesională fără plată constituie vechime în funcție, astfel că sentința recurată este în contradicție cu deciziile emise de directorul INM și efectele juridice pe care aceste decizii le-au produs.

În concluzie, susține recurenta-reclamantă că aprobarea în scris a cererii de acordare a concediului pentru formare profesională fără plată satisface condiția existenței unui acord scris referitor la relevanța studiilor, aprecierea asupra relevanței studiilor fiind o condiție a aprobării acestui tip de concediu; astfel fiind, perioada concediului pentru formare profesională fără plată constituie vechime în funcție.

Referitor la aprecierea instanței asupra relevanței studiilor pentru funcția deținută, arată recurenta-reclamantă că, pentru ocuparea funcției pe care o deține, studiile juridice sunt obligatorii, iar studiile urmate au fost de asemenea studii juridice, organizate de o facultate de profil, astfel că instanța de fond a reținut greșit că acestea nu ar fi fost necesare și/sau utile. Totodată, condițiile de acordare a oricărui tip de concediu trebuie analizate și îndeplinite la momentul solicitării concediului, or, instanța de fond își întemeiază soluția pe culpa intimatului INM/omisiunea INM de a fi analizat relevanța studiilor la acel moment, în raport de funcția exercitată de reclamantă și atribuțiile îndeplinite de aceasta.

Mai susține recurenta-reclamantă că instanța de fond a extins aplicabilitatea art. 24

1

alin. (2) din Regulament dincolo de scopul reglementării, interpretând în sensul că acest text impune condiții de formă separate în vederea acordării concediului pentru formare profesională fără plată (acorduri scrise separat), ulterior derulării concediului.

Referitor la considerentele sentinței atacate vizând împrejurarea neabsolvirii studiilor, susține recurenta-reclamantă că această împrejurare nu este reglementată ca motiv al nerecunoașterii vechimii în funcție, instanța de fond adăugând, din nou, o condiție neprevăzută de art. 24

1

din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor. Nerecunoașterea vechimii în funcție nu este reglementată ca sancțiune în cazul unui concediu de formare profesională nici de Regulament, nici de Codul muncii, nici de o altă lege specială, iar intenția legiuitorului de a institui ca regulă considerarea perioadei concediului de formare profesională fără plată ca vechime în funcție rezultă din modificările aduse Regulamentului prin Hotărârea nr. 422/2007.

Referitor la nelămurirea instanței de fond în ceea ce privește durata studiilor de masterat, recurenta-reclamantă învederează că a depus două adeverințe de înscriere în doi ani diferiți întrucât înscrierea în primul an s-a făcut la mijlocul anului universitar, fiind necesară reînscrierea în anul următor, iar în cel de-al doilea an cursurile au fost suspendate din cauza pandemiei, majoritatea examenelor fiind amânate în toamnă, context în care a preferat să reia raporturile de serviciu.

Referitor la considerentele instanței de fond privind importanța vechimii în funcție, susține recurenta-reclamantă că instanța a stabilit greșit, cu titlu de principiu, că o persoană aflată în concediu de formare profesională fără plată nu dobândește valoare profesională superioară. Contrar acestei opinii, studiile urmate de recurentă au avut rolul de a-i ridica nivelul profesional, aspect dovedit de evaluările anuale ale activității sale profesionale și de deciziile de numire în funcția de locțiitor al șefului Departamentului de formare continuă al INM.

În concluzie, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a oferit o interpretare nelegală și contradictorie a prevederilor art. 24

1

din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor. Condițiile de aprobare și acordare a concediilor de formare profesională sunt reglementate prin dispozițiile art. 17 din Regulament, pentru situațiile prevăzute la art. 15 alin. (1) și pe durata stabilită potrivit art. 18 alin. (1) și (3) din același regulament, iar aceste condiții de aprobare și acordare a concediilor pentru formare profesională trebuie îndeplinite până la momentul începerii concediului. Prin acte administrative emise de directorul INM a fost aprobat recurentei concediul pentru formare profesională fără plată, aceste decizii nefiind revocate ori anulate, astfel că instanța de fond s-a substituit intimatului-pârât INM și, contrar actelor emise de Institut, a hotărât că a fost acordat concediu pentru rezolvarea unor situații personale.

Intimatul-pârât Institutul Național al Magistraturii a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, sens în care a apreciat în esență că hotărârea primei instanțe a făcut o corectă aplicare a legii la situația de fapt stabilită.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde criticilor reclamantei, Înalta Curte consideră necesar a reitera, rezumativ, câteva aspecte ce țin de situația de fapt dedusă judecății.

Prin cererea depusă la data de 14.01.2019, reclamanta A. a solicitat aprobarea unui concediu pentru formare profesională, fără plată, pe perioada desfășurătii cursurilor unui master specializat în drept european, organizat de Facultatea de Drept și Criminologie a Universității Libere din Bruxelles, pentru intervalul februarie 2019- februarie 2020. Prin decizia nr. 26/01.02.2019, Directorul Institutului Național al Magistraturii a acordat reclamantei concediu pentru formare profesională fără plată pentru perioada 6 februarie 2019-1 februarie 2020, iar, la cererea ulterioară depusă de reclamantă, a aprobat prelungirea acestui concediu până la data de 1 august 2020, prin Decizia nr. 145/31.10.2019 .

Prin cererea din data de 21.07.2020 reclamanta a solicitat reluarea atribuțiilor de serviciu, iar prin Decizia nr. 74/2020 Directorul Institutului Național al Magistraturii a dispus reluarea activității reclamantei începând cu data de 27.07.2020, cu păstrarea funcției și atribuțiilor de serviciu prevăzute în fișa postului, stabilindu-i-se totodată drepturile salariale .

Prin cererea formulată la data de 12.03.2021, reclamanta A. a solicitat trecerea în tranșa de vechime în funcție de 15-20 ani și emiterea unei decizii cu recalcularea drepturilor salariale, conform acestei vechimi în funcție, la data de 8.04.2021 intimatul-pârât INM comunicându-i că această cerere a fost respinsă .

Nemulțumită de respingerea cererii sale, reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ, solicitând obligarea pârâtului INM la emiterea unei decizii prin care să se dispună trecerea în tranșa de vechime în funcție de 15-20 ani cu începere de la data de 01.02.2021 și, consecutiv, recalcularea și plata drepturilor salariale în raport cu această vechime.

Prima instanță a constatat caracterul neîntemeiat al acțiunii, reținând, în esență, în raport de prevederile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și dispozițiile art. 14, art. 15, art. 17, art. 24

1

și art. 26 ale Regulamentului privind concediile judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea CSM nr. 325/2005, că perioada în care reclamanta s-a aflat în concediu pentru formare profesională fără plată nu poate fi luat în considerare la calcularea vechimii în funcție, cu consecința trecerii reclamantei într-o altă tranșă de vechime, întrucât nu a existat acordul scris emis de angajator cu privire la relevanța studiilor efectuate pentru funcția exercitată, astfel că în mod corect concediul acordat reclamantei a fost considerat de către autoritatea pârâtă ca fiind un concediu pentru rezolvarea unor situații personale, această perioadă nefiind considerată vechime în funcție.

În acest context, Înalta Curte constată că problema litigioasă dedusă judecății este aceea a stabilirii tipului de concediu de care a beneficiat reclamanta în perioada 06.02.2019 – 27.07.2020, distincție care se reflectă în posibilitatea luării în considerare a acestei perioade ca reprezentând sau nu vechime în funcție.

În recurs, reclamanta a contestat concluziile curții de apel, susținând, printr-un prim rând de argumente, că instanța de fond ar fi făcut o interpretare greșită și contradictorie a prevederilor art. 24

1

din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor, întrucât a avut în vedere o condiție suplimentară, neprevăzută de lege, în ceea ce privește forma acordului exprimat de directorul INM cu privire la relevanța studiilor.

Potrivit art. 24

1

din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005, "(1) Nu constituie vechime în magistratură și nici vechime efectivă în funcția de judecător sau procuror durata concediilor fără plată acordate pentru rezolvarea unor situații personale. (2) Concediul pentru formare profesională, fără plată, care nu se acordă la inițiativa conducerii instanței ori parchetului sau cu privire la care aceasta nu și-a exprimat acordul, în scris, referitor la relevanța studiilor efectuate pentru funcția exercitată se consideră concediu pentru rezolvarea unor situații personale.".

Se observă, astfel, că alin. (2) al normei citate prevede două situații de excepție în care concediul pentru formare profesională fără plată este considerat concediu pentru rezolvarea unor situații personale, anume (i) situația în care concediul nu a fost acordat la inițiativa conducerii instanței/parchetului și, respectiv, (ii) situația în care aceasta nu și-a exprimat acordul în scris cu privire la relevanța studiilor efectuate pentru funcția exercitată.

În speță, instanța de fond a constatat că situația reclamantei-recurente se încadrează în cel de-al doilea caz de considerare a concediului pentru formare profesională fără plată ca fiind concediu pentru rezolvarea unor situații personale, concluzie pe care Înalta Curte o consideră concordantă cu actele administrative emise de autoritatea intimată-pârâtă și situația de fapt relevată în speță.

Astfel, recurenta-reclamantă susține neîntemeiat că relevanța studiilor efectuate rezultă din simpla aprobare, acordare și, ulterior, prelungire a concediului de formare profesională, conform Deciziilor directorului INM nr. 26/01.02.2019 și nr. 145/31.10.2019, însă un astfel de argument nu este sprijinit de conținutul actelor administrative raportat la dispozițiile art. 24

1

alin. (2) din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor, care fac trimitere la existența unui acord scris, ceea ce presupune exprimarea acordului într-o formă clară și neîndoielnică.

Într-adevăr, după cum afirmă și recurenta-reclamantă, acordul scris nu trebuie dat într-o formă specifică, însă, totodată, Înalta Curte reține că exprimarea de voință a autorității trebuie să fie incontestabilă.

Or, din lectura atentă a Deciziei directorului INM nr. 26/2019 reiese că au fost avute în vedere ca temeiuri ale emiteri acelui act administrativ privind acordarea concediului fără plată, între altele, inclusiv dispozițiile art. 18 alin. (3) și art. 24

1

din Regulament, norme privind acordarea concediului fără plată pentru rezolvarea unor interese personale, respectiv ipotezele în care concediul pentru formare profesională, fără plată, se consideră concediu pentru rezolvarea unor situații personale.

Într-un astfel de context, nu se poate prezuma, așa cum pretinde recurenta-reclamantă, existența acordului afirmat de această parte, în prezența invocării de către Institutul Național al Magistraturii a unor norme juridice al căror conținut afirmă contrariul a ceea ce susține partea recurentă.

Înalta Curte mai observă că recurenta-reclamantă deduce existența acestui acord din simpla aprobare și acordare a concediului de formare profesională fără plată, însă această interpretare este greșită, deoarece confundă manifestarea de voință a autorității de aprobare a efectuării concediului cu exprimarea acordului scris referitor la relevanța studiilor. Norma legală prevede că relevanța studiilor se apreciază de angajator în raport de funcția exercitată de angajatul solicitant, ceea ce implică o evaluare concretă a studiilor urmate raportat la atribuțiile funcției, evaluare care nu se regăsește în niciuna dintre deciziile emise de directorul INM.

Prin urmare, la data aprobării concediului de formare profesională, nu a existat o analiză a directorului INM prin care să se confirma relevanța studiilor, iar dispozițiile art. 24

1

alin. (2) din Regulament statuează fără dubiu că, într-un astfel de caz, concediul de formare profesională este considerat concediu pentru rezolvarea unor situații personale. Din această împrejurare rezultă o altă concluzie și anume aceea că relevanța studiilor nu trebuie cu necesitate evaluată la momentul aprobării concediului de formare profesională, contrar susținerilor recurentei-reclamante.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-reclamante vizând interpretarea și aplicarea în speță a prevederilor art. 24

1

din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor, validând astfel concluziile instanței de fond referitoare la lipsa acordului scris al conducerii INM cu privire la relevanța studiilor urmate de reclamantă, cu consecința calificării concediului aprobat ca fiind acordat pentru rezolvarea unor situații personale, iar nu pentru formare profesională.

Printr-un alt rând de critici, recurenta-reclamantă a contestat considerentele din sentință referitoare la relevanța studiilor urmate pentru funcția deținută, apreciind că, întrucât pe perioada concediului a urmat studii cu specific juridic, iar funcția pe care o deține pretinde deținerea aceluiați tip de studii, atunci este îndeplinită condiția relevanței studiilor efectuate.

În acest sens, Înalta Curte reține, la fel ca instanța de fond, că evaluarea relevanței studiilor este un atribut al intimatului-pârât INM, iar în speță acesta nu a emis un acord scris prin care să constate relevanța studiilor urmate de reclamantă pentru funcția exercitată, conform art. 24

1

alin. (2) din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor.

Pe de altă parte, câtă vreme îndeplinirea condiției relevanței se stabilește prin raportare la funcția deținută de reclamantă și la atribuțiile proprii acestei funcții, astfel cum sunt prevăzute în fișa postului, nu poate fi primită ipoteza avansată de recurentă, în sensul că este suficient a se dovedi că a urmat studii cu specific juridic.

Astfel, simpla urmare a unor cursuri în domeniul general de activitate al reclamantei și angajatorului (domeniul juridic) nu este suficientă, ci trebuie ca studiile respective să aibă o legătură concretă cu activitatea efectiv prestată de recurenta-reclamantă în funcția pe care o exercită, raportat la art. 24

1

alin. (2) din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor care se referă la "relevanța studiilor efectuate pentru funcția exercitată."

În continuarea acestor critici, recurenta-reclamantă a apreciat că nu prezintă relevanță nici împrejurarea neabsolvirii cursurilor, câtă vreme nicio lege specială ori generală și nici Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor nu prevăd o sancțiune constând în neluarea în considerare a vechimii în funcție pe perioada concediului de formare profesională ca urmare a neabsolvirii cursurilor.

Nici aceste critici nu pot fi primite de instanța de recurs, o astfel de interpretare lipsind de conținut intenția legiuitorului la reglementarea concediului de formare profesională fără plată, luat în considerare la calcularea vechimii în funcție. Scopul solicitării concediului și al aprobării efectuării acestuia de către angajatorul intimat îl reprezintă creșterea valorii profesionale a personalului, obiectiv care nu poate fi considerat îndeplinit în cazul nefinalizării studiilor, împiedicând totodată și analiza relevanței studiilor pentru funcția exercitată de angajat, atât timp cât acesta nu prezintă dovada absolvirii cursurilor.

Cât despre norma în materia concediului plătit pentru formare profesională, respectiv faptul că art. 15

1

alin. (2) din Regulament a instituit obligația de restituire a indemnizației acordate pentru perioada concediului de formare profesională atunci când magistratul în mod nejustificat nu se prezintă la cursurile sau alte forme de specializare, Înalta Curte arată că în discuție este o altă formă de concediu decât cea în proces, reglementarea având caracter special, astfel că nu poate prezenta relevanță în cauza de față.

Pe cale de consecință, sunt nefondate și criticile recurentei-reclamante prin care s-a susținut că instanța a stabilit greșit, cu titlu de principiu, că o persoană aflată în concediu de formare profesională fără plată nu dobândește valoare profesională superioară, sens în care recurenta s-a prevalat de evaluările anuale ale activității sale profesionale și de deciziile de numire în funcția de locțiitor al șefului Departamentului de formare continuă al INM. Înalta Curte constată că, deși, teoretic, o persoană aflată în concediu pentru formare profesională are aptitudinea de a-și eleva nivelul profesional prin urmarea unor cursuri de formare profesională, totuși absolvirea acestor studii confirmă dobândirea sau îmbunătățirea efectivă a aptitudinilor profesionale, împrejurare care, în lipsa diplomei de absolvire, rămâne doar o ipoteză teoretică.

În ceea ce privește întinderea studiilor de master, recurenta-reclamantă a învederat instanței de control judiciar motivele pentru care a fost nevoită să se înscrie la master în doi ani universitari diferiți, precum și motivele pentru care nu a finalizat studiile respective. Înalta Curte constată că aspectele referitoare la întinderea studiilor de master nu au fost decisive în pronunțarea soluției instanței de fond, ci au reprezentat un argument subsidiar de motivare, alăturat considerentelor principale care au susținut soluția, referitoare la inexistența acordului intimatului-pârât cu privire la relevanța studiilor. Prin urmare, indiferent de neconcordanța sesizată de instanța de fond cu privire la întinderea studiilor urmate de reclamantă și de motivele pentru care recurenta-reclamantă nu a finalizat aceste cursuri, ceea ce este relevant în cauză este lipsa acordului scris al autorității pârâte cu privire la relevanța studiilor, care conduce la calificarea concediului acordat reclamantei ca fiind un concediu pentru rezolvarea unor situații personale.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că în speță nu s-a relevat o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept substanțial și nici nu au fost decelate motive contradictorii în cuprinsul sentinței recurate.

Instanța de fond a constatat în mod corect că, în perioada 06.02.2019 – 27.07.2020, concediul efectuat de recurenta-reclamantă poate fi considerat ca reprezentând concediu pentru rezolvarea unor situații personale, iar în condițiile art. 24

1

alin. (1) din Regulamentul privind concediile judecătorilor și procurorilor acest tip de concediu nu constituie vechime în funcție. Astfel fiind, în mod corect intimatul-pârât a respins cererea recurentei-reclamante de trecere în tranșa de vechime în funcție superioară, acțiunea reclamantei de obligare la emiterea unei decizii în acest sens fiind neîntemeiată.

În consecință, nefiind întrunite cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1781 din 24 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.