ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 225/2025

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a solicitat anularea Ordinului de salarizare nr. 1792/08.06.2023 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu obligarea ÎCCJ la emiterea unui ordin cu luarea în considerare a vechimii efective în funcție de peste 20 de ani și gradația 5 începând cu data de 01.04.2023 și cu plata unei penalități de întârziere de 100 de RON/zi, de la data pronunțării hotărârii și până la data emiterii ordinului de salarizare.

Prin sentința civilă nr. 312 din 28 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, în parte.

S-a anulat actul atacat și a fost obligată pârâta să emită reclamantei un ordin corespunzător, cu recunoașterea totală a vechimii efective și a drepturilor aferente, începând cu data de 01.04.2023.

S-a respins capătul de cerere de obligare la penalități, ca nefondat.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție pentru motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și respingerea acțiunii formulate de reclamantă.

S-a invocat că instanța de fond a încălcat art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și a acordat, în mod greșit, eficiență efectului pozitiv al lucrului judecat (prezumția legală de lucru judecat), soluția fiind construită exclusiv pe efectele deciziei nr. 2903 din 13.05.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2018.

S-a arătat că art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumția legală de lucru judecat ca mijloc de probă, însă puterea de lucru judecat a fost reținută eronat, întrucât hotărârea invocată a dispus emiterea unui ordin prin care s-a acordat sporul de fidelitate ca efect al aplicării principiului egalizării, iar nu ca urmare a unei recunoașteri efective a vechimii reclamate.

S-a susținut că aplicarea principiului egalizării reiese din considerentele deciziei nr. 2903/13.05.2021, unde s-a reținut că, în condițiile în care, în cadrul litigiului anterior s-a recunoscut recurentei-reclamante sporul pentru vechimea în funcția de asistent judiciar raportat la dispozițiile Legii nr. 71/2015, în considerarea faptului că pentru alți colegi asistenți judiciari acest spor a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive, nu mai este posibil ca acest drept să fie negat în cadrul prezentului litigiu.

S-a arătat, în consecință, că nu s-a statuat cu autoritate de lucru judecat asupra stabilirii vechimii în funcție, acordarea sporului de fidelitate fiind exclusiv efect al egalizării. S-a invocat faptul că decizia a fost pronunțată în contradictoriu cu ordonatorul principal de credite de la acel moment (Ministerul Justiției), care și-a executat obligația - emiterea Ordinului nr. 4871/C din 13.10.2021 -, fără ca acest act să echivaleze cu o recunoaștere a vechimii, ci doar cu acordarea de drepturi salariale ca efect al egalizării. S-a susținut, de asemenea, că puterea de lucru judecat nu putea fi reținută nici raportat la actele administrative, deoarece în dosarul nr. x/2018 a fost atacat Ordinul nr. 2899/C din 13.07.2018, pe când în prezenta cauză este dedus judecății Ordinul nr. 1792 din 08.06.2023.

A invocat recurenta decizia nr. 12 din 06.06.2022 a Înaltei Curți - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, potrivit căreia "egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani". S-a susținut că, în acord cu această dezlegare obligatorie, prin Ordinul Președintelui Î.C.C.J. nr. 1792/1/2023 drepturile salariale din anexă au fost stabilite prin raportare la vechimea în funcție de 3-5 ani. S-a arătat că Ordinul nr. 1792/08.06.2023, privind asistenții judiciari din circumscripția Curții de Apel Pitești, particularizează Ordinul-cadru nr. 996/2023 și produce efecte numai pentru viitor, urmând ca pentru trecut să fie emise ordine distincte. S-a susținut că, anterior datei de 01.04.2023, vocația efectivă trebuia determinată prin factori generali (limitele impuse de O.M.J. nr. 6245/C/2021) și factori individuali (perioade de activitate; existența/inexistența unor hotărâri de recunoaștere a drepturilor salariale raportate la VRS 605,225 neplafonat și perioadele acoperite, prescripția, traseul profesional, alte particularități relevante).

S-a arătat că Ordinul-cadru nr. 996/1/2023 a vizat exclusiv stabilirea drepturilor salariale având în vedere VRS 605,225 RON, fără a fi afectate de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în considerarea celor stabilite pe cale judecătorească.

În consecință, Ordinul nr. 1792/1/2023 nu privește recunoașterea dreptului la salarizare prin raportare la sporul de fidelitate acordat prin hotărâri judecătorești. S-a susținut în același sens, prin citarea art. 1 din O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021 și a Ordinului nr. 959/12.04.2023, că aceste reglementări stabilesc calculul drepturilor la VRS 605,225 RON, cu (respectiv fără) aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în limitele grilelor aplicabile.

S-a invocat art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, potrivit căruia Înalta Curte se subrogă în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, arătându-se că decizia pe care prima instanță a valorificat-o ca lucru judecat a fost pronunțată față de ordonatorul anterior, care și-a îndeplinit obligația. Noul ordonator nu a preluat o obligație de a emite un ordin de salarizare cu încălcarea unui RIL obligatoriu (art. 517 alin. (4) C. proc. civ.).

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

S-a arătat că singurul motiv de recurs formulat de pârâtă vizează înlăturarea puterii de lucru judecat, în condițiile în care apărările generice bazate pe invocarea unor texte ale Legii nr. 153/2017, Deciziile CCR nr. 794/2016, nr. 458/01.07.2021, nr. 838/2009, decizia ÎCCJ nr. 31/2021, nu interzic ideea cumulării mandatelor, mai ales în contextul existenței unei jurisprudențe definitive chiar a instanței supreme care permite acest cumul.

Astfel cum s-a arătat prin contestația inițială, intimata - reclamantă a invocat în continuare autoritatea de lucru judecat față de ordinele de salarizare nr. 1479/C/24.05.2017 și nr. 2210/C/31.08.2017, în raport de decizia civilă nr. 2903/13.05.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2018, prin care a fost admis recursul reclamantei declarat împotriva sentinței civile nr. 4956/28.11.2018 pronunțate de Curtea de Apel București, fiind anulat ordinul de salarizare nr. 2899/C/2018 și obligat Ministerul Justiției să elibereze ordin de salarizare cu luarea în considerare a vechimii efective în funcție și față de decizia civilă nr. 2100/10.04.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2020, ulterior pronunțării Deciziei nr. 12/2022 de către Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii în dosarul nr. x/2022, reținându-se că aceasta are aplicabilitate în cauză, neputând înlătura efectul puterii de lucru judecat consacrat de art. 431 C. proc. civ.

A dezlegat în mod expres Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia civilă nr. 2903/13.05.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2018, în pag. 4, paragraful 3 din considerente, faptul că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci, în condițiile existenței unei identități de părți, presupune o identitate între problema de drept dezlegată definitiv într-un alt litigiu și problema de drept care trebuie rezolvată în litigiul în care se invocă autoritatea de lucru judecat.

Pentru aceste considerente Înalta Curte de Casație și Justiție, în pronunțarea deciziei civile nr. 2903/13.05.2021, a admis recursul declarat de A. și a obligat Ministerul Justiției să elibereze ordin de salarizare cu luarea în considerare a vechimii efective în funcție, reținând că există deja autoritate de lucru judecat față de Decizia nr. 34/17.01.2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2017.

S-a arătat că existența discriminării directe a asistenților judiciari rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția Europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta Socială Europeană, revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999, care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. (1) lit. a), art. 40 alin. (2) lit. c) și f), art. 154 alin. (3), art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003, (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. (1), art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).

Curtea de Apel Cluj în Decizia nr. 1287/R/21.05.2009 a arătat că este interzis în mod expres de lege orice tratament diferențiat al asistenților judiciari sub pretextul îndeplinirii funcției sub forma unor mandate determinate, neavând nicio relevanță faptul că asistenții judiciari îndeplinesc mandate determinate (de câte 5 ani cu posibilitatea reînvestirii), deoarece acestea pot fi succesive în timp și nu împiedică nicidecum acumularea vechimii în funcția judiciară.

S-a invocat și o hotărâre prin care instanța de judecată a lămurit definitiv obligația dispusă Ministerului Justiției privind această vechime în funcție în ceea ce privește asistenții judiciari. Astfel, deși prin încheierea pronunțată la data de 23.06.2021 în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul Argeș s-a respins cererea formulată de Ministerul Justiției prin care a solicitat lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 550/10.06.2020.

Pentru motivele invocate, s-a solicitat respingerea recursului declarat și menținerea hotărârii pronunțate în cauză de Curtea de Apel București, ca temeinică și legală, puterea de lucru judecat neputând fi înlăturată.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu cererea de anulare a Ordinului de salarizare nr. 1792/08.06.2023 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și de obligare a ÎCCJ la emiterea unui ordin cu luarea în considerare a vechimii efective în funcție de peste 20 de ani și gradația 5 începând cu data de 01.04.2023.

Prin ordinul atacat s-au stabilit drepturile salariale ale asistenților judiciari din circumscripția Curții de Apel Pitești, începând cu data de 1 aprilie 2023, fiind stabilită încadrarea intimatei - reclamante conform gradației 5 corespunzătoare unei vechimi în funcție de 3-5 ani.

În drept sunt incidente dispozițiile art. 121 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară potrivit cărora:

"Asistenții judiciari sunt numiți de ministrul justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social, pentru un mandat de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcții juridice de cel puțin 5 ani și care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:a) au cetățenia română, domiciliul în România și capacitate deplină de exercițiu; b) sunt licențiate în drept și dovedesc o pregătire teoretică corespunzătoare; c) nu au antecedente penale, nu au cazier fiscal și se bucură de o bună reputație; d) cunosc limba română; e) sunt apte, din punct de vedere medical și psihologic, pentru exercitarea funcției.

Potrivit art. 16 alin. (1) din capitolul VIII, secțiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani."

În ceea ce privește motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recurenta - pârâtă a criticat soluția primei instanțe prin care, în interpretarea dispozițiilor 431 C. proc. civ., raportat și la hotărârile judecătorești invocate de către reclamantă ca reprezentând titluri executorii, s-a apreciat asupra dreptului reclamantei privind acordarea sporului pentru vechime efectivă în specialitatea funcției din sistemul justiției.

A susținut intimata - reclamantă puterea executorie a mai multor hotărâri judecătorești, deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2903/13.05.2021 și nr. 2100 din 10 aprilie 2024 (ulterioară RIL nr. 12/2022), prin care s-a dispus obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea ordinelor de salarizare în favoarea reclamantei, prin care să se stabilească cuantumul indemnizației brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție.

Verificând prin prisma dispozițiilor art. 431 din C. proc. civ., efectele hotărârilor judecătorești invocate de către intimata - reclamantă, Înalta Curte reține, sub un prim aspect, că acestea au vizat aplicabilitatea principiului egalizării conform O.U.G. nr. 57/2015, iar nu problema de drept privind modalitatea prin care legiuitorul a reglementat vechimea în specialitate pentru funcția de asistent - judiciar.

Înalta Curte constată că ceea ce a intervenit ca element de noutate față de raționamentul expus în cuprinsul hotărârilor prin care s-a recunoscut efectul egalizării indemnizațiilor corespunzătoare aceleiași funcții, este pronunțarea Deciziei nr. 40/2024 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2022, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Prin această decizie, obligatorie conform art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) și (4) raportat la art. 6 lit. a), b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcții similare nu se poate ține seama de drepturile salariale recunoscute altor salariați prin hotărâri judecătorești definitive prin care au fost interpretate și aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că aplicarea principiului egalității și a principiului discriminării nu se putea realiza în absența unei analize concrete a îndeplinirii cerințelor pentru ca norma invocată să se aplice efectiv reclamanților, chiar în prezența unor hotărâri judecătorești care recunoscuseră dreptul respectiv unor persoane aflate în aceeași situație cu reclamanții. (par. 115).

Cu privire la această analiză, care, astfel cum s-a arătat, nu a fost efectuată în deciziile invocate, Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 12/2022 a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) și art. 5 alin. (1^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 3

1

alin. (1) - (1^3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - anexa nr. VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani.

În aceste condiții, la data soluționării prezentului recurs, instanța de recurs este obligată să aplice toate normele cu caracter obligatoriu incidente raportului juridic, deci inclusiv statuările date în cuprinsul Deciziei nr. 40/2024 și Deciziei nr. 12/2022.

Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat nu mai poate fi reținut în favoarea reclamantei raportat la contestarea unui nou ordin emis în baza unui text de lege a cărui interpretare obligatorie dată de Înalta Curte confirmă legalitatea emiterii ordinului. Puterea de lucru judecat aferentă hotărârii anterioare, care privea un alt ordin de încadrare și un alt raport juridic (mandat), nu poate acoperi obligativitatea înlăturării unei anumite interpretări a normei legale (interpretare aplicată în cadrul hotărârii judecătorești invocate cu putere de lucru judecat de către reclamantă), ce a fost invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii și în dezlegarea unei chestiuni de drept anterior soluționării definitive a litigiului.

Ca urmare, față de elementele noi menționate anterior, corelația procedurală între existența unei hotărâri judecătorești definitive ce recunoaște în favoarea reclamantei dreptul pretins ca efect al egalizării și o decizie obligatorie de interpretare pe viitor a normelor juridice incidente nu se poate rezolva ulterior Deciziei HP nr. 40/2024, decât prin aplicabilitatea Deciziei nr. 12/2022.

Aplicarea principiilor egalității și nediscriminării prin egalizarea salariilor la nivelul maxim recunoscut prin hotărâri judecătorești este condiționată de împrejurarea de a fi prevăzută de lege în modul arătat.

Se constată că întinderea drepturilor acordate prin hotărârile judecătorești menționate este limitată, efectele acestora neputând fi extinse ipotezei reînvestirii prin mandate multiple, în condițiile în care legalitatea ordinului atacat rezultă din interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a dat-o problemei de drept în cadrul deciziei în Recurs în interesul legii nr. 12/2022, în sensul că, în cazul asistenților judiciari, legea prevede expres că indemnizația de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din anexa nr. VI la lege, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară și nici posibilă aplicarea altor coeficienți de ierarhizare, prevăzuți de lege pentru alte categorii profesionale.

Prin urmare, față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului și reformarea sentinței atacate, actul administrativ fiind emis cu respectarea cadrului legal.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 312 din 28 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând:

Respinge cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 ianuarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.