ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4582/2024

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 25.09.2023 sub nr. x/2023, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat anularea parțială a Ordinului de salarizare nr. x/07.08.2023 și obligarea pârâtei la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care sa îi stabilească indemnizația lunară care să cuprindă sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2177 din 15 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte De Casație Și Justiție ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe și în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței recurate, admiterea acțiunii și anularea parțială a Ordinului de salarizare nr. x/07.08.2023 și a anexei acestuia cu consecința obligării pârâtei la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să stabilească indemnizația lunară care să cuprindă și sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției. A precizat recurentul - reclamant că motivul de recurs pentru cererea principală este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar motivul de recurs pentru cererea subsidiară este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește primul caz de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., s-a arătat că la fond a fost pronunțată o hotărâre a cărei motivare este axată pe argumentația că reclamantul trebuia să beneficieze de sporul de fidelitate doar pe durata mandatului de asistent judiciar în cursul căruia a fost pronunțată hotărârea Tribunalului Dâmbovița, și că, odată încetat acel mandat de asistent judiciar (iulie 2018- iulie 2023), sentința Tribunalului Dâmbovița și-a încetat aplicabilitatea. S-a solicitat să se constate că aceste apărări nu se regăsesc în întâmpinarea depusă la dosarul de fond și nici nu au fost puse în discuție din oficiu de către instanța de fond, fiind pus în imposibilitate de a prezenta argumentele/apărările pe care le considera necesare cu privire la aplicabilitatea în timp a sentinței Tribunalului Dâmbovița, fiind astfel încălcat atât dreptul la apărare cât și dreptul la un proces echitabil consfințite de art. 6 și art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. Totodată, s-a apreciat că judecătorul fondului a încălcat și obligația de a respecta el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, consfințite de art. 20 din C. proc. civ. A fost invocată, cu titlu de practică judiciară, decizia civilă nr. 2026/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021 În subsidiar, s-a arătat că se impune rejudecarea cauzei, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Sub acest aspect a susținut recurentul - reclamant că, prin efectul legii (art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022), intimata avea obligația să preia de la Ministerul Justiției salarizarea astfel cum a fost stabilită prin Ordinele nr. 3618/C/18.07.2022 și nr. 2929/C/10.06.2022, scopul lor fiind punerea în executare a sentinței civile nr. 783/13.11.2019 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019 (în care a contestat primul ordin de salarizare care ignora sentința Tribunalului Dâmbovița). S-a arătat că intimata avea obligația, potrivit art. 622 alin. (1) din C. proc. civ., să includă în drepturile salariale stabilite prin ordinul contestat și sporul de fidelitate prin prisma principiului bunei credințe și a aducerii la îndeplinire de bunăvoie a obligației stabilite prin hotărârea judecătorească. Sub aspectul neexecutării de către un debitor-instituție publică a unei hotărâri judecătorești definitive în absența unor motive obiective, se constată a fi incidente și prevederile art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului și art. 1 din Primul Protocol la Convenție, astfel cum au fost acestea interpretate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase hotărâri de condamnare pronunțate împotriva României, culminând cu constatarea, în baza art. 46 CEDO, a existenței unei probleme sistemice în România în materia executării hotărârilor judecătorești împotriva autorităților de stat, în cadrul hotărârii Fundația Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate și Stanomirescu împotriva României din 7.01.2014.

Apărările formulate în cauză Intimata - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, respinsă în ședința publică, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. S-a arătat că prin sentința civilă nr. 1687/24.10.2018 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2018 nu s-a recunoscut recurentului - reclamant o vechime de peste 20 de ani, ci doar a acordat acestuia dreptul salariat ca efect al egalizării. În mod corect instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea hotărârii dispozițiile art. 121 din Legea nr. 304/2022 coroborate cu prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII, secțiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, mandatul asistenților judiciari fiind temporar (5 ani), pentru continuarea funcției fiind necesară o nouă numire ceea ce implică parcurgerea unei proceduri de reînvestire. Totodată, s-a invocat Decizia nr. 12 din 6 iunie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/2022, prin care s-a hotărât că egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani. De asemenea, s-a solicitat a se avea în vedere și decizia nr. 4600 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 13 octombrie 2022 în dosarul nr. x/2020.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante Prin ordinul emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2381/07.08.2023, având în vedere Ordinul Ministrului Justiției nr. 1279/C/2023 cu privire la numirea reclamantului în funcția de asistent judiciar al Tribunalului București pe o perioadă de 5 ani începând cu data de 24.07.2023 și dispozițiile Ordinului nr. 996/28.04.2023 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit ca începând cu data de 24.07.2023 reclamantul să beneficieze de un venit brut calculat pentru funcția de asistent judiciar, cu coeficient 5,43 corespunzător vechimii în funcție între 3-5 ani și gradație 5. Conform sentinței civile nr. 1687/24.10.2018 a Tribunalului Dâmbovița pronunțată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1851/13.06.2019 a Curții de Apel Ploiești, Tribunalul București și Ministerul Justiției au fost obligați să calculeze și să plătească reclamantului salariul care să includă sporul de fidelitate-sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției începând cu data de 17.07.2015 și pentru viitor până la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului. În drept sunt incidente dispozițiile art. 121 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară potrivit cărora: "Asistenții judiciari sunt numiți de ministrul justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social, pentru un mandat de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcții juridice de cel puțin 5 ani și care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:a) au cetățenia română, domiciliul în România și capacitate deplină de exercițiu; b) sunt licențiate în drept și dovedesc o pregătire teoretică corespunzătoare; c) nu au antecedente penale, nu au cazier fiscal și se bucură de o bună reputație; d) cunosc limba română; e) sunt apte, din punct de vedere medical și psihologic, pentru exercitarea funcției. Potrivit art. 16 alin. (1) din capitolul VIII, secțiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani." În ceea ce privește motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., se pot include mai multe neregularități de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părți, nesemnarea cererii reconvenționale, etc. A susținut recurentul - reclamant, potrivit acestui motiv, că instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea soluției apărări care nu se regăsesc în întâmpinarea depusă la dosarul de fond și nici nu au fost puse în discuție din oficiu. Verificând sentința pronunțată din această perspectivă, Înalta Curte constată că nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor art. 224 din C. proc. civ., în sensul că nu există nicio cerere, excepție, probă pe care instanța să nu o fi pus în discuția părților. Aprecierea recurentului cu privire la limitarea argumentelor instanței de fond exclusiv la aspectele invocate prin întâmpinare este nefondată și contravine dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ. potrivit cărora judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. Corelativ, art. 7 din același cod consacră principiul legalității, prevăzând în alin. (1) că "Procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii", iar art. 5 din C. proc. civ. impune soluționarea cauzei potrivit legii, iar, în lipsa acesteia, potrivit uzanțelor, analogiei, principiilor generale de drept și cu observarea principiului echității. Aceste imperative legale justifică instituirea prin art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. a dreptului - și obligației - judecătorului de a da calificarea juridică adecvată actelor și faptelor deduse judecății de reclamant, chiar dacă acesta le-a dat o altă denumire, astfel că - sub rezerva aplicării normei de excepție din art. 22 alin. (5) din C. proc. civ. - judecătorul este suveran în operațiunea de a identifica, interpreta și aplica normele juridice incidente cauzei. În ceea ce privește decizia de speță invocată, se constată că aceasta a vizat modalitatea în care instanța de fond a interpretat materialul probator, nefiind relevantă pentru prezenta cauză. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul - reclamant a criticat soluția primei instanțe prin care, în interpretarea dispozițiilor art. 121 din legea nr. 304/2022, raportat și la sentințele invocate de către reclamant ca reprezentând titluri executorii, s-a apreciat că dreptul reclamantului privind acordarea sporului de fidelitate, respectiv a sporului pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției a fost stabilit doar de la data de 17.07.2015 până la data încetării raporturilor de serviciu ale reclamantului. A susținut recurentul -reclamant, în temeiul art. 622 din C. proc. civ., puterea executorie a sentinței nr. 1687/2018 pronunțate în dosarul nr. x/2018 a Tribunalului Dâmbovița. Verificând prin prisma dispozițiilor art. 431 din C. proc. civ., efectele hotărârilor judecătorești invocate de către recurentul - reclamant, inclusiv sentința nr. 783/2019 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte reține, în primul rând, că acestea au vizat aplicabilitatea principiului egalizării conform O.U.G. nr. 57/2015, iar nu problema de drept privind modalitatea prin care legiuitorul a reglementat vechimea în specialitate pentru funcția de asistent - judiciar. Sentința civilă nr. 1687/24.10.2018 a Tribunalului Dâmbovița pronunțată în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 1851/13.06.2019 a Curții de Apel Ploiești a avut ca obiect mandatul de asistent judiciar cu durats de 5 ani, cu începere de la data de 17.07.2015. Conform Ordinului Ministrului Justiției nr. 1279/C/2023, reclamantul a fost numit în funcția de asistent judiciar al Tribunalului București pe o perioadă de 5 ani începând cu data de 24.07.2023, instanța de fond reținând astfel că ne aflăm în situația unui nou raport juridic încheiat între reclamant și Ministerul Justiției/Înalta Curte de Casație și Justiție. Înalta Curte constată că ceea ce a intervenit ca element de noutate față de raționamentul expus în cuprinsul hotărârilor prin care s-a recunoscut efectul egalizării indemnizațiilor corespunzătoare aceleiași funcții, este pronunțarea Deciziei nr. 40/2024 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2022, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. Prin această decizie, obligatorie conform art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 39 alin. (1) și (4) raportat la art. 6 lit. a), b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, la stabilirea nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcții similare nu se poate ține seama de drepturile salariale recunoscute altor salariați prin hotărâri judecătorești definitive prin care au fost interpretate și aplicate norme legale cu aplicabilitate generală, dacă respectiva interpretare a fost ulterior invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept. Prin Decizia nr. 12/2022 a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (5^1) și art. 5 alin. (1^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2) și art. 3 1 alin. (1) - (1^3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - anexa nr. VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani. Astfel, la data soluționării prezentului recurs, instanța de recurs este obligată să aplice toate normele cu caracter obligatoriu incidente raportului juridic, deci inclusiv Decizia nr. 40/2023 și Decizia nr. 12/2022. Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat nu mai poate fi reținut în favoarea reclamantului raportat la contestarea unui nou ordin emis în baza unui text de lege a cărui interpretare obligatorie dată de Înalta Curte confirmă legalitatea emiterii ordinului. Puterea de lucru judecat aferentă hotărârii anterioare, care privea un alt ordin de încadrare și un alt raport juridic (mandat), nu poate acoperi obligativitatea înlăturării unei anumite interpretări a normei legale (interpretare aplicată în cadrul hotărârii judecătorești invocate cu putere de lucru judecat de către reclamant), ce a fost invalidată printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs in interesul legii și în dezlegarea unei chestiuni de drept anterior soluționării definitive a litigiului. Ca urmare, față de elementele noi menționate anterior, corelația procedurală între existența unei hotărâri judecătorești definitive ce recunoaște în favoarea reclamantului dreptul pretins și o decizie obligatorie de interpretare pe viitor a normelor juridice incidente nu se poate rezolva în prezent ulterior Deciziei HP nr. 40/2024, decât prin aplicabilitatea Deciziei nr. 12/2022. Aplicarea principiilor egalității și nediscriminării prin egalizarea salariilor la nivelul maxim recunoscut prin hotărâri judecătorești este condiționată de împrejurarea de a fi prevăzută de lege în modul arătat. Astfel, se constată că întinderea drepturilor acordate prin hotărârile judecătorești menționate este limitată la "data încetării raporturilor de serviciu ale reclamantului", efectele acestora neputând fi extinse ipotezei reînvestirii prin mandate multiple, în condițiile în care legalitatea ordinului atacat rezultă din interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție a dat-o problemei de drept în cadrul deciziei în Recurs în interesul legii nr. 12/2022, în sensul că, în cazul asistenților judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizația de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din anexa nr. VI la lege, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară și nici posibilă aplicarea altor coeficienți de ierarhizare, prevăzuți de lege pentru alte categorii profesionale. Prin urmare, față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul nefondat al motivelor de critică subsumate de recurentul -reclamant cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.