ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2334/2024

Ședința publică din data de 12 decembrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 07.03.2023, sub dosar nr. x/2023, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Distribuție Energie B. Romania - Sucursala Cluj Napoca, să se constate că activitatea prestată de aceasta în cadrul pârâtei, în perioada 07.03.1985 - 31.03.2001, se încadrează în grupa II de muncă în procent de 100% și să fie obligată pârâta la emiterea unei adeverințe în acest sens, care să ateste cele solicitate mai sus, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La 24.04.2023, reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare și cerere de introducere în cauză a pârâtei B. S.A., prin care a arătat că solicită, și în contradictoriu cu această pârâtă, să se constate că activitatea prestată de aceasta în cadrul pârâtei, în perioada 01.11.1988 - 31.03.2001, se încadrează în grupa II de muncă în procent de 100% și să fie obligate pârâtele la emiterea unei adeverințe în acest sens, care să ateste cele solicitate mai sus, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 31.10.2024, instanța a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a B. S.A. și a prorogat discutarea excepției necompetenței pentru termenul următor, acordat la 02.04.2024.

La 11.12.2023, reclamanta a formulat cerere de introducere în cauză și a pârâtei B. S.A., prin care a arătat că solicită să se constate că activitatea prestată de aceasta în cadrul pârâtelor, în perioada 07.03.1985 - 31.03.2001, se încadrează în grupa II de muncă în procent de 100%, și să fie obligate pârâtele la emiterea unei adeverințe în acest sens, care să ateste cele solicitate mai sus, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

La termenul din 02 aprilie 2024, instanța a invocat excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Bihor și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Prin sentința civilă nr. 330/LM/2024 din 02.04.2024, Tribunalul Bihor, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a pronunța această soluție, instanța s-a raportat la domiciliul reclamantei, așa cum rezultă din baza de date a DEPABD, interogată din oficiu și la prevederile art. 269 din Codul muncii, notând, totodată, că și locul de muncă al reclamantei a fost la Distribuție Energie B. Romania - Sucursala Cluj Napoca, respectiv tot pe raza județului Cluj.

Prin sentința civilă nr. 2465/2024 din 21.10.2024, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor, a constatat intervenit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că, în fața Tribunalului Bihor părțile au avut două termene de judecată, competența fiind analizata la cel de-al doilea termen, cu depășirea momentului primului termen de judecată, considerent pentru care Tribunalul Bihor a devenit competent să judece, prin prorogarea de competență.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competență, constată și reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe – Tribunalul Bihor și Tribunalul Cluj – s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte subliniază că prezentul litigiu este inițiat prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 07 martie 2023, dată la care Legea nr. 62/2011 nu mai era în vigoare.

La rândul său, Legea nr. 367/2022, ce abrogase Legea dialogului social anterioară, nu cuprindea norme de competență în ce privește litigiile de muncă.

În consecință, neexistând o lege specială în raport cu Codul muncii care să reglementeze soluționarea conflictelor individuale de muncă, rezultă că litigiile de muncă se soluționează în baza prevederilor Codului muncii (Titlul XII, Jurisdicția muncii: art. 266 – art. 275) și ale C. proc. civ.

În privința competenței teritoriale, instanța supremă reține că, potrivit prevederilor art. 269 alin. (2) Codul muncii – forma în vigoare la data sesizării primei instanțe, "(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

Prevederile art. 269 alin. (2) au fost modificate abia ulterior inițierii prezentului litigiu, prin O.U.G. nr. 42/2023, publicată în Monitorul Oficiul al României – Partea I la data de 25 mai 2023. Ca atare, potrivit normelor de procedură privind aplicarea în timp a legii, cuprinse în art. 25 alin. (2) C. proc. civ., procesele în curs de judecată la data schimbării competențelor instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe.

Se constată că, în litigiile de muncă în care reclamant este angajatul, competența este alternativă, putând fi stabilită în favoarea instanței de la domiciliul sau de la reședința reclamantului.

Totodată, se reține că, în materia conflictelor de muncă, competența teritorială de soluționare a cauzei a fost reglementată prin dispoziții imperative, conform legislației în vigoare la data sesizării instanței, respectiv potrivit dispozițiilor art. 269 din Legea nr. 53/2003, actualizată, ca o competență teritorială exclusivă, de ordine publică, ce putea fi invocată și de instanță din oficiu.

Prin urmare, necompetența teritorială de ordine publică trebuie invocată în condițiile art. 130 alin. (2) din același Cod, respectiv la primul termen la care părțile sunt legal citate. Așadar, dacă necompetența nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, aceasta se acoperă definitiv și nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.

În speță, prima instanță sesizată, Tribunalul Bihor, a invocat din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale la al doilea termen de judecată acordat în cauză (02.04.2024), după ce, la primul termen de judecată, din 31.10.2023, conform încheierii de la acea dată, cauza a fost amânată pentru a se introduce în cauză pârâta B. S.A.

Cu toate că legiuitorul a prevăzut în mod excepțional posibilitatea ca atunci când sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare pentru stabilirea competenței, judecătorul să acorde un singur termen în acest scop, în speță, motivul invocat la primul termen de judecată de prima instanță sesizată nu se pliază pe ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, în condițiile în care judecătorul primei instanțe sesizate nu a amânat judecata cauzei pentru a solicita lămuriri/probe suplimentare apreciate ca necesare în vederea stabilirii competenței ci a amânat judecata cauzei pentru un motiv străin de cel prevăzut de art. 131 alin. (2) C. proc. civ., respectiv pentru introducerea în cauză a unui nou pârât, la cererea reclamantei, Înalta Curte reține că amânarea judecării cauzei pentru motivul invocat nu se verifică a fi procedural și corect, astfel încât, la termenul din 31.10.2023 judecătorul era obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina.

Aceasta întrucât, potrivit dispozițiilor art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120 din același cod.

Prin urmare, la termenul următor (02.04.2024), când Tribunalul Bihor a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, era deja depășit momentul la care instanța putea să își verifice competența.

Așadar, în măsura în care excepția necompetenței teritoriale nu a fost invocată în mod corespunzător, instanța rămâne competentă teritorial a soluționa cauza, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă prin aceasta ar atrage competența teritorială a altei instanțe.

În concluzie, Înalta Curte constată că aparține Tribunalului Bihor competența de soluționare a cauzei.

Față de considerentele anterior expuse și văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2024.