ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 834/2024

HOTĂRÂRE

16.04.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 834/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 16 aprilie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată, la 3.08.2023, pe rolul Tribunalului Sălaj, sub dosar nr. x/2023, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la eliberarea unei adeverințe care să ateste faptul că în perioada 01.07.1983 – 15.01.1995 reclamanta a desfășurat activitatea în unitate de producție a energiei electrice în termocentrală pe bază de cărbune, în grupa a II a de muncă, poziția 117 din Anexa nr. 2 din Ordinul nr. 50/1990 al MMPS, republicat, în procent de 100%, conform mențiunilor din cartea de muncă, activitate asimilată stagiului de cotizare în condiții speciale de muncă, conform art. 30 alin. (1) lit. i) și alin. (4)

din Legea nr. 263/2010.

La 01.09.2023 pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamantă ca neîntemeiată și nefondată.

Prin sentința civilă nr. 1112/20.11.2023, Tribunalul Sălaj a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată din oficiu și a declinat în favoarea Tribunalului Satu Mare cererea reclamantei A., formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

În fundamentarea acestei sentințe s-au reținut următoarele:

Cererea reclamantei a fost întemeiată pe dispozițiile art. 34 alin. (5) Codul muncii potrivit cărora "La solicitarea salariatului sau a unui fost salariat, angajatorul este obligat să elibereze un document care să ateste activitatea desfășurată de acesta, durata activității, salariul, vechimea în muncă, în meserie și în specialitate" și pe dispozițiile art. 40 alin. (2) din Codul muncii potrivit cărora "Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații (...) h) să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a solicitantului".

Conform art. 269 alin. (1) Codul muncii, "Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal" iar potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul".

Față de dispozițiile legale evocate mai sus, raportat la domiciliul reclamantei, care se află în municipiul Satu Mare, jud. Satu Mare, astfel cum s-a arătat în cererea de chemare în judecată, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Satu Mare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Satu Mare sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 100/LMA din 20 februarie 2024, Tribunalul Satu Mare – secția I Civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de părți, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului negativ de competență.

În fundamentarea acestei sentințe s-a reținut, în esență, că, potrivit dispozițiilor C. proc. civ., invocarea excepțiilor urmează o procedură diferită în funcție de natura normei de competență încălcate - norme de competență absolută (de ordine publică) sau norme de competență relativă (de ordine privată).

Necompetența este de ordine publică în situațiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competența generală a instanțelor judecătorești, competența materială și competența teritorială exclusivă, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., necompetența este de ordine privata.

În acest sens, art. 130 alin. (3) C. proc. civ. prevede ca necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, daca întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Așadar, rezultă că și în situația în care reclamantul a sesizat o altă instanță decât cea competentă potrivit legii, numai pârâtul ar putea cere declinarea competenței la una dintre instanțele competente potrivit legii, instanța neputând invoca, din oficiu, excepția de necompetență teritorială de ordine privată.

În prezenta cauza, din verificarea actelor din dosar, se constata că pârâta B. S.R.L., prin întâmpinarea formulată, nu a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Sălaj; nu a invocat-o nici la primul termenul de judecata din 20 noiembrie 2023.

Tribunalul Sălaj și-a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale la termenul de judecata din 20 noiembrie 2023.

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în conformitate cu art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în cazul încălcării normelor de competență teritorială, în afară de cea exclusivă, excepția de necompetență de ordine privată (relativă) poate fi invocată numai de către pârât și numai prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

În cazul litigiilor de muncă, legiuitorul nu a stabilit o competență teritorială exclusivă.

Or, atâta timp cât în cauză reclamantul a înțeles să investească inițial Tribunalul Sălaj, instanța nu putea din oficiu să invoce excepția necompetenței teritoriale și să decline cauza instanței de la domiciliul actual al reclamantei.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Satu Mare – secția I Civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că obiectul acțiunii introductive este reprezentat de cererea reclamantei A., adresată Tribunalului Sălaj la data de 03.08.2023, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L., în calitate de societate absorbantă a fostei sale angajatoare - C. S.A., la eliberarea unei adeverințe din care să rezulte faptul că în perioada 01.07.1983 – 15.01.1995 reclamanta și-a desfășurat activitatea în unitatea de producție a energiei electrice în termocentrală pe bază de cărbune, în grupa a II a de muncă, poziția 117 din Anexa nr. 2 din Ordinul nr. 50/1990 al MMPS, republicat, în procent de 100%, conform mențiunilor din cartea de muncă, activitate asimilată stagiului de cotizare în condiții speciale de muncă, conform art. 30 alin. (1) lit. i) și alin. (4)

din Legea nr. 263/2010.

Prin urmare, obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă un litigiu de muncă, iar, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează tribunalului în a cărui circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul".

În speță, se observă că singurul argument pentru care Tribunalul Satu Mare a constatat ivit conflictul negativ de competență are în vedere faptul că, în cazul litigiilor de muncă, legiuitorul nu a stabilit o competență teritorială exclusivă și că, în aceste condiții, Tribunalul Sălaj - instanța învestită inițial de reclamantă, nu putea din oficiu să invoce excepția necompetenței teritoriale și să decline cauza instanței de la domiciliul actual al reclamantei.

Spre deosebire de cele reținute de Tribunalul Satu Mare, instanța supremă constată că, pe de o parte, competența este de ordine privată atunci când părțile, în virtutea acordului lor, pot să își aleagă o altă instanță, din punct de vedere teritorial, care să le soluționeze conflictul, alta decât instanța sau instanțele stabilite de lege ca fiind competente într-un litigiu de genul celui intervenit între părțile litigante.

Pe de altă parte, competența este de ordine publică atunci când ea este exclusivă în sensul că un anumit litigiu poate fi soluționat numai de instanța sau instanțele determinate de lege, iar părțile nu au facultatea de a alege o altă instanță de același grad pentru a le soluționa conflictul [art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ..].

Legea de procedură stabilește uneori mai multe instanțe care sunt deopotrivă competente să soluționeze un anumit litigiu. Această împrejurare nu înseamnă altceva decât că legea reglementează o competență alternativă, aspect care nu presupune, în mod necesar, concluzia că, în astfel de cazuri, competența instanțelor astfel determinate de lege, ar fi de ordine privată.

O astfel de ipoteză se regăsește și în pricina de față, întrucât norma de stabilire a competenței într-un litigiu de muncă, cuprinsă în art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, este o normă specială, derogatorie și imperativă, care stabilește o competență de ordine publică și exclusivă în favoarea tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii stabilesc o competență teritorială complexă, al cărui mecanism juridic de determinare cuprinde două elemente: o competență alternativă a instanțelor (tribunalelor) în cazul conflictelor individuale de muncă având ca reclamant salariatul, dar această competență este în același timp, și exclusivă, în sensul că reclamantul are alegerea numai între două instanțe competente (ori de la domiciliul sau reședința sa, ori de la locul de muncă).

Pe cale de consecință, ținând cont de circumstanțele speței și de normele procedurale incidente, în cauză este vorba despre o necompetență de ordine publică în sensul art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. care prevede că necompetența este ordine publică și "în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura", iar, în aceste condiții, instanța învestită inițial cu soluționarea prezentului litigiu de muncă putea din oficiu să invoce excepția necompetenței teritoriale și să decline cauza tribunalului de la domiciliul actual al reclamantei.

În considerarea celor ce preced, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare – secția I Civilă.