ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1812/2023

HOTĂRÂRE

26.09.2023

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2023
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1812/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția I civilă, la 27.10.2022, sub numărul x/2022, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că pentru perioadele menționate (A. - lăcătuș - 23.05.1988 - 01.04.2001, B. - strungar - 24.06.1975 - 14.06.1977; 07.12.1978 -30.11.1994) au fost angajați în funcții și au lucrat efectiv 100% din programul de lucru în secții cuprinse în grupa a II-a de muncă, precum și obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverințe din care să rezulte perioada, grupa de muncă și procentul în care și-au desfășurat activitatea.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, Ordinul nr. 125/1990, Legea nr. 19/2000, Legea nr. 226/2006, H.G. nr. 261/2001, H.G. nr. 246/2007.

Prin încheierea de ședință din 07.02.2023 instanța a dispus disjungerea acțiunii promovate de reclamanta A. de acțiunea formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu aceeași pârâtă, cu consecința formării unui dosar separat, nr. x/2023

Prin sentința civilă nr. 191 din 07 februarie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Pentru a hotărî astfel, instanța de trimitere, în raport de prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, respectiv a art. 269 alin. (2) din Codul muncii, a constatat că a fost învestită cu soluționarea unui litigiu căruia i se aplică jurisdicția muncii, potrivit dispozițiilor art. 266 din Codul muncii.

Instanța a mai subliniat că, în urma verificării reclamantului B. în baza de date a Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a Ministerului Afacerilor Interne, acesta figura wl actual în municipiul Iași, județul Iași.

Totodată, a reținut că reclamantul nu mai desfășoară activitate în cadrul pârâtei, locul său de muncă nemaifiind în circumscripția teritorială a Tribunalului Prahova.

În acest context, a concluzionat că norma de competență prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, "Litigiile cu privire la conflictele de muncă sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul reclamantul" nu poate fi înlăturată prin voința părților, astfel că, în temeiul dispozițiilor 131 C. proc. civ., raportat la art. 269 alin. (2) Codul muncii, a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Ca urmare a declinării competenței, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, la 01.03.2023, sub număr unic de dosar x/2023

Învestit prin declinare, Tribunalul Iași, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 776/2023 din 06 aprilie 2023, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de conflict, evocând dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul", respectiv cele ale alin. (3) al aceluiași articol, "Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.", cu aplicarea dispozițiilor art. 59 C. proc. civ., a apreciat că, în cauză, reclamanții trebuie să fie împreună reclamanți întrucât obiectul procesului este o solicitare comună ce are aceeași cauză, coparticiparea procesuală activă găsindu-și justificare deplină.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la 19.06.2023, sub numărul x/2023.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Prahova competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Prahova și Tribunalul Iași - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

În cauză, obiectul dosarului are caracterul unui conflict individual de muncă prin care reclamanții au solicitat să se constate că au dreptul de a beneficia de grupa a II-a de muncă pentru activitatea desfășurată în cadrul pârâtei, în procent de 100%, cu obligarea acesteia la eliberarea unei adeverințe în acest sens.

Se observă că Tribunalul Prahova a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate sub nr. x/2022, formând un dosar separat, nr. x/2023, cu privire la reclamantul B. reținând că domiciliul actual al acestuia este în raza Tribunalului Iași. În acest dosar, nr. x/2023, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei reținând, pe de o parte, că reclamantul are domiciliul actual în municipiul Iași, județul Iasi, iar, pe de altă parte, că acesta nu mai desfășoară activitate în cadrul pârâtei, locul său de muncă nemaifiind în circumscripția teritorială a Tribunalului Prahova, împrejurare ce nu îi poate atrage competența.

Înalta Curte reține că cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de două persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâtă, în calitate de fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă individuale diferite, dar care privesc același aspect și se fundamentează pe aceleași temeiuri.

Așadar, din perspectiva naturii cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, fiind incidente dispozițiile art. 266-275 din Codul muncii și art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit cărora este competentă instanța de la domiciliul reclamantului sau instanța de la locul de muncă, acest ultim criteriu fiind avut în vedere la stabilirea instanței competente teritorial.

În ceea ce privește noțiunea de "domiciliu", este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 87 C. civ. și a celor ale art. 27 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertățile sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală, iar reședința persoanei fizice este locul unde își are locuința secundară, conform art. 88 C. civ.

Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale și nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală; dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din orice alte împrejurări de fapt, potrivit dispozițiilor art. 89 C. civ.

Dovada domiciliului sau a reședinței se face, potrivit prevederilor art. 91 C. civ., cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate, iar în lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu poate fi opusă altor persoane, cu excepția cazului în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

Însă, din perspectivă procesuală, reclamantul, căruia îi revine sarcina indicării domiciliului prin cererea de chemare în judecată, trebuie să indice drept domiciliu locuința efectivă, indiferent dacă aceasta corespunde sau nu mențiunilor din cartea de identitate (implicit, din evidența autorităților).

Doctrina juridică și jurisprudența națională a fost constantă în ultimele decenii a aprecia, atât sub imperiul Codului de procedură anterior cât și după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. că, prin noțiunea de domiciliu, în sens procedural, se înțelege adresa unde partea locuiește în mod efectiv și statornic și unde i se vor comunica actele de procedură îndeplinite pe parcursul procesului precum și hotărârea pronunțată. De fapt, rațiunea indicării adresei de domiciliu prin cererea de chemare în judecată constă tocmai în aceea că aceasta este necesară pentru citarea și comunicarea actelor de procedură întocmite în cadrul procesului astfel că, ceea ce interesează, sub aspect procedural, nu este domiciliul așa cum este apare în evidențele autorităților, ci locuința efectivă unde partea locuiește.

Așadar, în situația particulară a cauzei, ceea ce interesează, pentru determinarea instanței competente teritorial să soluționeze litigiul de față, este locuința în fapt a reclamantului, la data promovării acțiunii.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul B. și-a indicat domiciliul ca fiind cel din localitatea Sinaia, Calea x, Judetul Prahova.

Împrejurarea că din informațiile ce rezultă din evidențele autorităților publice, informații solicitate din oficiu de instanța de judecată, rezultă că domiciliul reclamantului ar fi în Iași, este irelevantă în economia speței deoarece, din punct de vedere procedural, ceea ce interesează este de domiciliu de fapt și efectiv pentru argumentele expuse mai sus legate de citarea și comunicarea actelor de procedură.

Argumentele sunt valide însă și din perspectiva modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 care stabilesc competența de soluționare a litigiului de muncă în favoarea instanței de la domiciliul reclamantului sau a instanței de la locul de muncă a acestuia. Rațiunea normei este aceea de a plasa litigiul în competența instanței unde reclamantul locuiește efectiv ori unde acesta are locul de muncă tocmai pentru ca litigiul să se desfășoare în apropierea locului unde acesta își desfășoară viața domestică și privată cotidiană sau a locului unde acesta muncește și să nu presupună pentru reclamant cheltuieli suplimentare și augmentate, pe care le-ar genera deplasarea într-o altă zonă a țării doar pentru susținerea litigiului în care este parte. Din această perspectivă, nu există nicio rațiune a se aprecia că legiuitorul a intenționat să determine competența instanței în raport de mențiunile privitoare la domiciliu existente în evidențele publice, chiar dacă acestea nu ar mai fi în concordanță cu realitatea de fapt.

Prin urmare, având în vedere că domiciliul efectiv al reclamantului B. se afla la data sesizării instanței în circumscripția Tribunalului Prahova, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., cu aplicarea art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.