ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1993/2024

HOTĂRÂRE

31.10.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1993/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 31 octombrie 2024

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 18 octombrie 2022 la Judecătoria Timișoara – secția I civilă, sub nr. x/2022, contestatorul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a formulat, în contradictoriu cu intimații A. și B. și Asociații, contestație la executare împotriva executării silite din dosarul execuțional nr. x/2022 și a tuturor actelor de executare efectuate în dosarul execuțional nr. x/2022, în baza titlului executoriu constând în sentința civilă nr. 684/LM/14.10.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 802/A/18.06.2021 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, precum și raportul de expertiză extrajudiciară contabilă întocmit de expert contabil C., respectiv împotriva somației din 15 septembrie 2022, dosar de instanță nr. x/2022, înștiințării de declanșare a executării silite din 15 septembrie 2022, încheierii din 15 septembrie 2022 privind stabilirea cheltuielilor de executare, încheierii privind stabilirea sumelor datorate din 15 septembrie 2022, încheierii civile nr. 17643/13.09.2022, pronunțate de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. x/2022 pentru încuviințarea executării silite. Totodată, contestatorul a solicitat suspendarea executării silite până la soluționarea definitivă a contestației la executare.

Prin sentința civilă nr. 13300 din 31 mai 2023, Judecătoria Timișoara – secția I civilă a respins contestația la executare formulată de contestatorul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu intimații A. și B. și Asociații.

Împotriva acestei sentințe, apelanții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș au promovat apel, solicitând admiterea acestuia și, în baza art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii contestației la executare.

Prin decizia civilă nr. 101/A din 13 februarie 2024, Tribunalul Timiș – secția I civilă a admis apelul formulat de apelanții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, a anulat sentința civilă nr. 13300 din 31 mai 2023, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. x/2022, cauza fiind trimisă spre soluționare Judecătoriei Oradea; cheltuielile de judecată vor fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei.

Astfel învestită, Judecătoria Oradea – secția civilă a pronunțat încheierea civilă nr. 2394/2024 din 8 mai 2024, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive a Judecătoriei Oradea, invocată de instanță, din oficiu; a declinat competența de soluționare a contestației la executare, în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Oradea a reținut că în cursul judecății din fața Judecătoriei Timișoara, instanța nu și-a verificat competența, conform art. 131 din C. proc. civ. la primul termen de judecată cu părțile legal citate, care a fost la data de 25 ianuarie 2023. Competența nu a fost stabilită în mod explicit nici la termenele de judecată ulterioare, pricina fiind soluționată pe fond. Totodată, niciuna dintre părți nu a înțeles să invoce necompetența exclusivă a Judecătoriei Timișoara prin raportare la dispozițiile art. 127 din C. proc. civ.. Astfel, instanța de executare și-a stabilit în mod implicit competența generală, materială și teritorială în soluționarea contestației la executare.

Cu toate acestea, Tribunalul Timiș, ca instanță de apel, a considerat că suntem în prezența unei excepții de necompetență teritorială absolută, de ordine publică, pe care prima instanță a neglijat-o în mod eronat, iar consecințele se resimt și cu ocazia soluționării căii de atac, deoarece generează, pe mai departe, necompetența materială a Tribunalului Timiș. A considerat, așadar, că este în măsură să constate necompetența în baza art. 480 alin. (5) din C. proc. civ., a art. 127 din același cod, prin raportare la considerentele Deciziei RIL nr. 31/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cauza fiind trimisă Judecătoriei Oradea, pentru soluționare.

Referitor la tipul de competență reglementat de prevederile art. 127 din C. proc. civ., s-a reținut că aceasta este una de ordine publică, alternativă exclusivă, fiind necesar a fi invocată în condițiile art. 130 din C. proc. civ.

În cazul în care necompetența materială și teritorială de ordine publică nu a fost invocată în termenul legal și are loc declinarea competenței, lămuritoare este Decizia nr. 31/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 131 din C. proc. civ., instanța învestită prin hotărârea de declinare a competenței poate invoca necompetența materială procesuală dacă instanța care și-a declinat competența în favoarea sa nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanță se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunțată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ..".

Nu există nicio rațiune pentru care considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție să nu se aplice și în cazul în care necompetența teritorială exclusivă nu a fost invocată în termenul legal, indiferent dacă instanța de trimitere se declarase sau nu competentă prin încheierea interlocutorie de la primul termen de judecată, cu părțile legal citate.

Văzând interpretarea dată de instanța supremă cu ocazia soluționării recursului în interesul legii, Judecătoria Oradea a reținut că Tribunalul Timiș nu mai putea să anuleze sentința primei instanțe pe motivul necompetenței teritoriale exclusive. Mai mult, instanța de apel nici nu a invocat excepția necompetenței, iar soluția de anulare a sentinței nu s-a făcut în contextul dispozițiilor art. 480 alin. (4) din C. proc. civ., necompetența primei instanțe nefiind invocată în condițiile legii. Cu alte cuvinte, necompetența nu a fost invocată de intimat prin întâmpinare (și soluționată de prima instanță în mod greșit), sau de instanță la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate (și respinsă ipotetic în mod greșit).

Totuși, Judecătoria Oradea nu este chemată să analizeze legalitatea deciziei nr. 101/A/13.02.2024 a Tribunalului Timiș, ci dacă modul în care a fost învestită cu soluționarea cauzei este legal și în acord cu normele legale redate și analizate mai sus.

Așadar, Judecătoria Oradea este în ipostaza în care a invocat necompetența teritorială a ordine publică pe motiv că instanța de trimitere/declinare nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, adică în limitele legii. Instanța de fond nu a invocat excepția de necompetență în termenul legal, ci a considerat, implicit, că este competentă să soluționeze cauza, astfel că instanța de apel nu mai putea supune analizei necompetența primei instanțe. Prin urmare, în mod greșit a fost învestită Judecătoria Oradea cu soluționarea cauzei.

Întrucât hotărârea Judecătoriei Timișoara a fost anulată de instanța de apel, se impune reluarea judecării cauzei pe fond, sens în care s-a apreciat că revine Judecătoriei Timișoara competența de soluționare a acesteia.

Prin încheierea civilă nr. 28986 din 24 septembrie 2024, pronunțată de Judecătoria Timișoara – secția I civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Timișoara, invocată din oficiu; s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea; s-a constatat ivit conflictul negativ de competență; s-a suspendat judecata cauzei și s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Timișoara a reținut că decizia civilă nr. 101/A din 13 februarie 2024, dată în apel de către Tribunalul Timiș, prin care s-a stabilit că sentința din primă instanță a fost pronunțată de o instanță necompetentă, stabilind astfel competența Judecătoriei Oradea în rejudecarea cauzei, se impune, cu autoritate de lucru judecat, acestei instanțe, nemaiputându-se invoca necompetența, indiferent de legalitatea sau nu a soluției. Altfel, s-ar ajunge în situația în care instanța de trimitere, deși nu creează conflict de competență cu instanța de control judiciar – ceea ce nu este posibil nefiind vorba de competență între instanțe de grad diferit, ci de același grad (competență teritorială) – cenzurează cele stabilite de către instanța de control judiciar prin hotărâre care a rămas definitivă.

Singura modalitate în care se putea interveni asupra soluției privind stabilirea competenței în baza art. 480 alin. (4) din C. proc. civ. de către instanța de control judiciar era în calea de atac a recursului, care nu a fost formulat în cauză (cu privire la posibilitatea formulării recursului împotriva soluției pronunțate în baza dispozițiilor art. 480 alin. (4) C. proc. civ. s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 772/14.11.2007).

Prin urmare, nu mai poate fi repusă în discuție competența teritorială a instanței, decizia instanței de control judiciar bucurându-se de autoritate de lucru judecat, autoritate care se constituie într-un obstacol în calea unor încercări de readucere a aceleiași probleme de drept, de vreme ce decizia instanței de apel este definitivă și obligatorie în ceea ce privește desemnarea instanței competente în rejudecare.

Acest aspect, în sensul că decizia instanței de control judiciar de trimitere spre rejudecare unei instanțe se impune cu autoritate de lucru judecat, a fost stabilit și într-o decizie de speță recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă nr. 2228/21.11.2023 (deși această decizie vizează alte probleme de drept, diferite de cea din cauza dedusă judecății, este lămuritoare sub aspectul efectelor hotărârii definitive pronunțate de instanța de control judiciar, Înalta Curte de Casație și Justiție arătând, în considerentele acestei decizii, că decizia instanței de recurs – Înalta Curte de Casație și Justiție – era definitivă și obligatorie în ceea ce privește desemnarea instanței de trimitere care urma să treacă la rejudecarea cauzei, astfel că nu exista posibilitatea ca instanța de apel – curtea de apel – căreia i se trimite cauza, spre rejudecare, să anuleze sentința cu consecința trimiterii spre rejudecare primei instanțe, respectiv tribunalului).

Judecătoria Timișoara a constatat că instanța sesizată (Judecătoria Oradea) nu a respectat dispozițiile prevăzute de art. 480 alin. (4) din C. proc. civ., instanța fiind învestită printr-o decizie definitivă pronunțată de către instanța de control judiciar de stabilire a competenței, astfel că nu mai putea proceda la declinarea competenței potrivit regulilor de drept comun, întrucât chestiunea instanței competente să rejudece cauza s-a stabilit, în mod definitiv, de către o altă instanță, în speță Tribunalul Timiș.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă, sub nr. x/2022*, la data de 9 octombrie 2024.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 pct. (2) din C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 alin. (1) din același cod, va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea – secția civilă, pentru următoarele considerente:

Litigiul având ca obiect "contestație la executare", a fost soluționat în primă instanță de Judecătoria Timișoara – secția I civilă, care a a respins contestația la executare formulată de contestatorul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș.

În calea de atac a apelului, promovată de apelanții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, Tribunalul Timiș – secția I civilă a reținut că în condițiile în care contestator este o unitate de parchet de pe lângă instanța superioară celei învestite să soluționeze cauza, iar intimatul are funcția de procuror în cadrul unei unități de parchet de pe lângă instanța învestită să soluționeze cauza, rezultă că devin incidente dispozițiile privitoare la competența facultativă în sensul că legiuitorul stabilește o competență teritorială exclusivă, chiar dacă într-o manieră diferită față de regulile generale.

Astfel, s-a arătat că, fără a determina în concret care este instanța competentă teritorial (căci derogarea privește numai acest criteriu de stabilire a competenței), totuși textul de lege amintit exclude în mod categoric competența teritorială a instanței în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea reclamantul și/sau, după caz, pârâtul. În cauza dedusă judecății, criteriul este îndeplinit în privința ambelor părți litigante, motiv pentru care nu este incidentă numai ipoteza prevăzută de art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la facultatea reclamantului de a sesiza o altă instanță decât cea competentă potrivit dreptului comun, ci și ipoteza prevăzută de alin. (1) al aceluiași articol, sens în care facultatea oferită de legiuitor de a învesti o instanță din circumscripția unei curți de apel învecinate este transformată într-o obligație procesuală. Drept urmare, norma impune o competență teritorială exclusivă prin aceea că exclude absolut instanța în a cărei circumscripție funcționează reclamantul, întocmai cum este cazul din speță.

Este adevărat că art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. relativizează caracterul excepției necompetenței materiale a instanței ori a completului de judecată prin limitarea momentului procesual până la care excepția poate fi invocată, deși este una de ordine publică. Cu toate acestea, o atare împrejurare nu produce consecințe juridice mai extinse, ci sunt restrânse la faza procesuală a judecății în primă instanță și se resimt strict în privința instanței în fața căreia s-a și ivit problema unei eventuale necompetențe materiale, fie ea și de ordin procesual. La atare concluzie se ajunge prin interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 130 alin. (2), art. 131 alin. (1) și ale Deciziei nr. 31/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție (recurs în interesul legii), pe de o parte, cu prevederile art. 480 alin. (4) și (5) C. proc. civ., pe de altă parte. Ad absurdum, dacă efectele s-ar produce pe întreaga durată a litigiului – adică ar lega și instanța/instanțele de control judiciar, atunci în calea de atac a apelului, spre exemplu, o atare chestiune nu ar mai putea fi nici verificată, nici cenzurată de instanța de apel, întrucât ar fi o problemă deja tranșată "definitiv". Or, împrejurarea că instanța de apel poate stabili nu doar că ea însăși ar fi fost competentă a soluționa cauza în primă instanță (potrivit art. 480 alin. (5) C. proc. civ.), dar și că prima instanță a respins în mod eronat excepția de necompetență (care poate fi atât de ordin teritorial, cât și material) conduce la concluzia că tranșarea problemei referitoare la (ne)competența materială (procesuală sau funcțională) a primei instanțe prin încheierea pronunțată de aceasta potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ. produce efecte juridice strict în fața acestei instanțe și numai pentru faza procesuală respectivă.

În cauză, problema referitoare la competența teritorială a Judecătoriei Timișoara reprezintă o excepție absolută, de ordine publică pe care prima instanță a neglijat-o în mod eronat, iar consecințele se resimt și cu ocazia soluționării căii de atac, întrucât generează, pe mai departe, necompetența materială a Tribunalul Timiș.

Așadar, în raport de dispozițiile art. 482 și ale art. 480 alin. (4) și (6), Tribunalul Timiș a reținut că Judecătoria Timișoara nu era competentă teritorial să judece cauza, motiv pentru care nici Tribunalului nu îi poate fi recunoscută o atare competență în calea de atac. Pe cale de consecință, Tribunalul Timiș a admis apelul fără a cerceta motivele de fond invocate și a anulat hotărârea apelată, urmând a se proceda în sensul stabilit de art. 131 din C. proc. civ. (cum în mod eronat a omis prima instanță) coroborat cu art. 127 din același cod pentru a fi respectate dispozițiile imperative referitoare la necompetența teritorială a instanțelor din circumscripția Curții de apel Timișoara în raport de calitatea părților litigante, sens în care a trimis cauza Judecătoriei Oradea, în vederea rejudecării cauzei.

Decizia civilă nr. 101/A din 13 februarie 2024 a Tribunalului Timiș – secția I civilă este definitivă, iar judecătoria astfel învestită are obligația de a judeca, în primă instanță, contestația la executare, fără a-și putea declina competența. În caz contrar, ar fi încălcată autoritatea de lucru judecat a deciziei tribunalului, instanță de control judiciar, ceea ce nu poate fi primit.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oradea – secția civilă, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.