ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1944/2024

Ședința publică din data de 30 octombrie 2024

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 iunie 2022 sub dosar nr. x/2022, pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea în stare normală de funcționare către reclamantă a autovehiculelor marca x cu nr. înmatriculare x și C. nr. de înmatriculare x, precum și a unui concasor marca x, precum și obligarea la plata sumei de 985.600 RON, reprezentând lipsa dreptului de folosință pentru aceste mijloace fixe pe o perioadă cuprinsă între 30.09.2019-30.05.2022; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 84 din 15 martie 2023, pronunțată de Tribunalul Olt – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. A fost obligată pârâta să restituie reclamantei, în stare normală de funcționare, autovehiculele/utilajele ce au făcut obiectul contractelor de închiriere nr. x/01.07.2018, y/01.07.2018 și 4/01.07.2018. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 985.600 RON, reprezentând lipsa de folosință pentru perioada 30.09.2019 - 30.05.2022, precum și la plata sumei de 20.654 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 556 din 28 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 84 din 15 martie 2023, pronunțate de Tribunalul Olt – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că: a fost obligată pârâta la plata sumei de 338.800 RON, reprezentând lipsa de folosință pentru perioada 01.07.2021-30.05.2022, fiind respinsă, în rest, acțiunea.

A fost menținut restul dispozițiilor din sentința apelată.

A fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 15.396,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, ambele părți au declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, din perspectiva incidenței motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, recurenta-reclamantă susține că, deși instanța de apel a constatat întemeiată pretenția dedusă judecății în sensul că se face dovada culpabilă a neexecutării contractelor și inclusiv a prejudiciilor aduse de către pârâtă, totuși, în mod contrar, a ajuns la concluzia că, dată fiind specializarea formei de răspundere, pe perioada de valabilitate a contractelor neexecutate, dacă ar fi folosit ca temei juridic răspunderea contractuală acțiunea ar fi fost întemeiată și că cele două forme de răspundere nu se pot combina, fiind depășit, astfel, cadrul procesual.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că a înțeles să invoce, față de efectul devolutiv al apelului, că instanța este ținută de apărările făcute de părți pe fondul cauzei, a solicitat să se raporteze la aceste apărări și, în funcție de acestea, să efectueze cercetarea fondului în apel.

Recurenta-reclamantă susține că nu a fost formulată de către pârâtă niciun fel de apărare în sensul invocării pe fondul cauzei a unor critici care să se regăsească și în apel, apărările de care aceasta s-a folosit în calea apelului au fost puse pentru prima dată în discuția și spre soluționarea instanței.

Sub aspect procedural, deși depusă acțiunea și învestită instanța cu judecarea ei, pârâta, legal citată, a înțeles să nu facă niciun fel de apărare în dosar, nedepunând întâmpinare în condițiile art. 205 C. proc. civ., sancțiunea fiind cea prevăzută de art. 208 C. proc. civ.

Referitor la apel și la motivele de apel invocate, în raport de dispozițiile art. 478 alin. (1) și (2) C. proc. civ., efectul devolutiv al apelului va avea în vedere totuși situația că părțile nu se pot folosi în fata instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță, fiind adevărat că instanța de apel poate statua asupra întregului fond, atât în fapt, cât și în drept, însă cu respectarea art. 478 C. proc. civ.

Ca atare, recurenta-reclamantă susține că, deși există posibilitatea statuării în fapt și în drept asupra întregii situații, este circumscrisă la aspectele invocate de părți pe fondul cauzei, or, în speță, această limitare nu a fost respectată.

Sub aspectul reținerii de către instanța de apel a faptului că, până la 01.07.2021, contractele erau în vigoare și că nu s-a invocat răspunderea civilă contractuală, recurenta-reclamantă arată că toate contractele au avut ca și termen de valabilitate 3 ani, încetând la 01.07.2021.

Recurenta-reclamantă susține că toate contractele, ca efect al neplății, și-au încetat existenta, și, întrucât pârâta nu a înțeles să predea bunurile închiriate nici după data de 30.09.2019, dar nici nu a înțeles să achite chiria lunară aferentă, a fost nevoită să promoveze prezenta acțiune.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanța de apel a reținut, de asemenea, că până la data de 01.07.2021 este incidentă răspunderea contractuală a pârâtei, paguba suferită de reclamantă fiind consecința încălcării dispozițiilor contractuale de către aceasta, iar după această dată este incidentă răspunderea civilă delictuală, al cărei conținut îl constituie obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, fiind întrunite condițiile acesteia.

Potrivit recurentei-reclamante, ceea ce este esențial în speță este că, dominate de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu, între cele două forme ale răspunderii civile nu există deosebiri fundamentale, ambele luând naștere ca urmare a încălcării unei obligații, aducându-se atingere unui drept subiectiv al unei persoane. Deosebirea principală este aceea că, în cazul răspunderii delictuale, obligația încălcată este o obligație legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este o obligație stabilită printr-un contract preexistent, deci o obligație concretă. Răspunderea ce se declanșează în legătură cu un contract care a încetat intră în cadrul răspunderii delictuale.

Sub aspectul limitelor obiective ale acțiunii, recurenta-reclamantă susține că pretenția concretă dedusă judecății și cauza juridică sunt indicate de către reclamantă, iar instanța este ținută de această chestiune, cu excepția temeiului juridic al acțiunii, care nu leagă instanța, care este îndreptățită și obligată, în exercitarea rolului activ, de a asigura ocrotirea intereselor legitime ale părților.

Prin urmare, acesta este motivul pentru care prima instanță în mod corect a constatat incidența, după data de 01.07.2021 a răspunderii civile delictuale și până la acea dată a răspunderii contractuale, fiind atributul instanței să stabilească norma legală incidentă în raport de obiectul judecății.

Or, recurenta-reclamantă susține că, așa cum a arătat și cum rezultă în mod explicit din acțiune, dreptul pretins este un drept de creanță, patrimonial, fiind îndreptățită la acoperirea prejudiciului sub forma lipsei dreptului de folosință, corelativ cu revendicarea mobiliară, deoarece bunurile mobile revendicate au fost și sunt în continuare reținute, fără drept, de către pârâtă.

Potrivit recurentei-reclamante, nu se creează niciun fel de confuzie între cele două forme de răspundere, motiv pentru care apelul ar fi trebuit respins.

În opinia recurentei-reclamante, atât timp cât, chiar după expirarea contractelor, pârâta nu a predat bunurile societății, acțiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru întreaga perioadă dedusă judecății nu reprezintă o greșeală de învestire a instanței deoarece, nemaifiind în ființă contractul dar partea adversă continuând să îi producă prejudicii, răspunderea civilă delictuală poate acoperi întreaga perioadă.

În aceeași ordine de idei, recurenta-reclamantă susține că acest lucru este și mai evident demonstrat de atitudinea procesuală a pârâtei, care a stat în pasivitate, deși a fost legal citată, nu a depus întâmpinare, fapt ce confirmă temeinicia acțiunii sale, iar pasivitatea pârâtei, care nu a înțeles să uzeze pe fondul cauzei de drepturile conferite de art. 205-209 C. proc. civ., ar fi trebuit sancționată în apel, nefiind permisă reformarea unei hotărâri pe baza unor motive neexpuse la fond și pe care judecătorul fondului nu avea cum să le analizeze, nefiind învestit cu ele. Motivele de apel nu pot fi decât în strânsă legătură cu hotărârea și cu manifestarea procesuală a părților în raport de obiectul judecății.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea recursului declarat, recurenta-pârâtă, după expunerea situației de fapt și a parcursului litigios, arată că instanța de a apel a reținut în mod eronat că ar deveni incidentă instituția răspunderii civile delictuale în situația în care termenul de valabilitate al contractelor de închiriere s-ar fi împlinit, iar acestea ar fi încetat prin ajungere la termen.

Potrivit recurentei-pârâte, contrar celor reținute de către instanța de apel în sensul că cele trei contracte de închiriere ar fi încetat prin ajungere la termen, conform prevederilor art. 1.321 din noul C. civ., nu determină incidența răspunderii civile delictuale, câtă vreme neexecutarea decurge din încălcarea unei obligații contractuale, iar legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită derivă tot din contract.

Astfel, conform prevederilor art. 11 lit. g) din contractul de închiriere auto nr. x/01.07.2018: "la încetarea perioadei de închiriere, Locatarul va preda autovehiculul închiriat cu dotările aferente către Locator, și cu actele ce i-au fost înmânate". Totodată, potrivit prevederilor art. 11 lit. g) din contractul de închiriere auto nr. x/01.07.2018: "la încetarea perioadei de închiriere, Locatarul va preda autovehiculul închiriat cu dotările aferente către Locator, și cu actele ce i-au fost înmânate".

Or, dat fiind faptul că neexecutarea decurge din încălcarea unei obligații contractuale, iar legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită derivă tot din contract, în cazul de față sunt incidente dispozițiile răspunderii civile contractuale, iar nu cele ale răspunderii civile delictuale.

Așadar, reclamanta era obligată să își fundamenteze cererea de chemare în judecată tot pe dispozițiile răspunderii civile contractuale, iar nu pe dispozițiile răspunderii civile delictuale, astfel cum a procedat în cazul de față.

Procedând în această manieră, sunt incidente dispozițiile art. 1.350 alin. (3) din noul C. civ. și în ceea ce privește cererea formulată de către reclamantă privind obligarea sa la repararea prejudiciului ce decurge din lipsa de folosință a celor trei bunuri mobile ce au format obiectul contractelor de închiriere.

Așadar, recurenta-pârâtă apreciază că, în speță, instanța de apel a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 1.350 alin. (3) din noul C. civ., reținând faptul că, în lipsa valabilității celor trei contracte de închiriere, intervine răspunderea civilă delictuală.

Ca atare, câtă vreme între părți au existat raporturi juridice contractuale, singura formă de răspundere ce poate fi angajată în legătură cu neîndeplinirea obligațiilor asumate prin convenție este răspunderea contractuală, neexistând un drept de opțiune al reclamantului, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă prin decizia nr. 114 din 17 ianuarie 2021.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în decizia nr. 259 din 9 februarie 2021 a mai reținut: " Condițiile pe care legea le impune a fi îndeplinite pentru a se naște răspunderea civilă contractuală sunt: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, aducându-se prin aceasta o atingere unui drept subiectiv patrimonial al creditorului; existența unui prejudiciu patrimonial în care se concretizează această atingere; raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu; vinovăția celui care a săvârșit fapta ilicită".

Or, astfel cum susține recurenta-pârâtă, în cazul de față erau întrunite toate condițiile prevăzute de lege privind nașterea răspunderii civile contractuale, motiv pentru care reclamanta era obligată să deducă judecății acest litigiu în temeiul răspunderii civile contractuale, în fundamentarea acestui argument invocând și decizia nr. 2398 din 11 noiembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că se impunea ca instanța de apel să respingă cererea formulată de către reclamantă privind obligarea sa la repararea prejudiciului reprezentând lipsa de folosință a celor trei bunuri, ca fiind inadmisibilă, întrucât reclamanta a încălcat dispozițiile art. 1.350 alin. (3) din noul C. civ., deducând judecății o cerere întemeiată pe dispozițiile răspunderii civile delictuale, deși prejudiciul decurge din neexecutarea unei obligații contractuale.

Din perspectiva recurentei-pârâte, o altă critică de nelegalitate este reprezentată de faptul că instanța de a apel a reținut în mod eronat că prejudiciul constând în lipsa de folosință a reclamantei nu se poate raporta la alte sume decât cele stabilite prin contractele de închiriere ca fiind chiria lunară pentru aceste trei contracte.

Contrar celor reținute de către instanța de apel, în cazul de față se impunea ca reclamanta să facă dovada, atât a existenței prejudiciului, cât și a întinderii acestuia, conform prevederilor art. 1.537 din noul C. civ., întrucât părțile nu au convenit instituirea vreunei clauze penale, conform prevederilor art. 1.538 din noul C. civ., prin care să evalueze anticipat prejudiciul în cazul unei neexecutări contractuale.

Recurenta-pârâtă evocă dispozițiile art. 1.530, ale art. 1.531 alin. (1), ale art. 1.537 și ale art. 1.385 alin. (3) din noul C. civ., interpretate eronat de instanța de apel, concluzionând în sensul că, în speța dedusă judecății, se impunea ca societatea reclamantă să facă dovada faptului că ar fi obținut câștiguri din cedarea folosinței celor trei bunuri.

Recurenta-pârâtă critică decizia curții de apel și din perspectiva faptului că instanța a dispus să restituie reclamantei bunurile mobile ce au format obiectul celor trei contracte de închiriere, în condițiile în care, astfel cum a arătat, bunurile respective nu se află în posesia sa, acesta fiind motivul fundamental pentru care am înțeles să conteste demersul judiciar promovat de către reclamantă.

Recurenta-pârâtă subliniază că acesta a fost și motivul pentru care societatea reclamantă nu a înțeles să îi comunice facturile fiscale aferente celor trei contracte de închiriere, astfel cum impun tocmai dispozițiile contractuale, neputând fi acceptat argumentul reclamantei în sensul că nu a mai emis facturi pentru a nu încărca T.V.A.-ul, în condițiile în care nu este plătitoare de T.V.A.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă a fost comunicată pârâtei la 15 martie 2024, iar cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă a fost comunicată reclamantei la 26 martie 2024.

La 09 aprilie 2024, reclamanta a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtă, prin care a invocat excepția tardivității recursului, în susținerea căreia a arătat că hotărârea a fost comunicată părții adverse la 02 ianuarie 2024, iar cererea de recurs a fost înregistrată la curtea de apel la data de 06 februarie 2024, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată pârâtei la 13 mai 2024, iar aceasta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

La 29 octombrie 2024, recurenta-pârâtă a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului părții adverse. A arătat că înțelege să invoce excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă și că solicită cheltuieli de judecată. A anexat practică judiciară.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele care urmează:

În susținerea recursului declarat din perspectiva incidenței motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că, deși instanța de apel a constatat întemeiată pretenția dedusă judecății în sensul că se face dovada culpabilă a neexecutării contractelor și inclusiv a prejudiciilor aduse de către pârâtă, totuși, în mod contrar, a ajuns la concluzia că, dată fiind specializarea formei de răspundere, pe perioada de valabilitate a contractelor neexecutate, dacă ar fi folosit ca temei juridic răspunderea contractuală acțiunea ar fi fost întemeiată și că cele două forme de răspundere nu se pot combina, fiind depășit, astfel, cadrul procesual.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Pentru a fi în prezența unor considerente contradictorii, este necesar ca din unele considerente să rezulte temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

În raport de aceste aspecte teoretice și de critica dezvoltată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că aceasta nu poate fi circumscrisă motivului de casare invocat, fiind formală, câtă vreme exprimă, de fapt, nemulțumirea părții cu privire la soluția pronunțată în cauză.

O altă critică expusă de recurenta-reclamantă vizează faptul că instanța de apel a nesocotit limitele efectului devolutiv al apelului, astfel cum impune art. 478 alin. (1) și (2) C. proc. civ.. În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat și că, în fața primei instanțe, intimata-pârâtă nu a înțeles să depună întâmpinare în dosar, în condițiile art. 205 C. proc. civ., fiind incidentă sancțiunea prevăzută de art. 208 din același Cod.

Recurenta-reclamantă a mai criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva încălcării principiului rolului activ al judecătorului, precum și din perspectiva limitelor judecății.

Prioritar se impune a se preciza că încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității se circumscrie motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analiza instanței de recurs urmând a fi efectuată din această perspectivă.

În raport de criticile redate mai sus, Înalta Curte reține că acestea au fost expuse ca apărări de către reclamantă prin întâmpinarea formulată în fața instanței de apel, acestea regăsindu-se în considerentele hotărârii la filele x și 9.

Înalta Curte reține, de asemenea, că instanța de apel a răspuns acestor apărări ale părții, astfel cum reiese din considerentele expuse la filele x ale hotărârii recurate.

Totodată, criticile referitoare la limitele învestirii și la principiul rolului activ al judecătorului, se regăsesc în întâmpinarea formulată de parte, dosar apel, instanța de apel răspunzând acestei critici prin considerentele care se regăsesc la fila x din hotărâre.

Ca atare, susținerile recurentei-reclamante, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în întâmpinare formulată în calea de atac a apelului nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, aceasta neexpunând critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și nearătând în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

O ultimă critică dezvoltată în memoriul de recurs vizează faptul că răspunderea civilă delictuală operează pentru întreaga perioadă dedusă judecății, hotărârea instanței de apel fiind nelegală din această perspectivă și atrăgând incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte arată că dispozițiile noului C. civ. abordează răspunderea civilă în unitatea sa, manifestată sub forma răspunderii civile delictuale și răspunderii civile contractuale.

Regimul juridic al răspunderii delictuale este regimul de drept comun, iar acela al răspunderii contractuale este special, derogatoriu, astfel că normele alcătuitoare ale răspunderii delictuale sunt aplicabile în toate situațiile în care subzistă obligația legală de reparare a prejudiciului, atunci când acesta a fost cauzat în afara raporturilor contractuale.

Se impune a se mai arăta că nu există un drept de opțiune între cele două forme ale răspunderii, aspect consacrat expres de art. 1350 alin. (3) C. civ., potrivit căruia, dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale, pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Spre deosebire de răspunderea civilă delictuală, care vizează protejarea unor drepturi și interese legitime ale persoanei, derivate din obligația generală de a nu le fi adusă atingere prin acțiunile sau inacțiunile celorlalți, răspunderea civilă contractuală vizează protejarea unor drepturi și interese legitime, concrete, de sorginte contractuală.

Fiecare dintre cele două forme ale răspunderii civile are domeniul său de aplicare, astfel că, ori de câte ori nu se regăsesc condițiile răspunderii derogatorii contractuale, va opera răspunderea civilă delictuală.

Față de aceste considerente, precum și de temeiul de drept material al cererii de chemare în judecată, reprezentat de răspunderea civilă delictuală, cu raportare la respectarea dreptului de proprietate (art. 555 C. civ.), Înalta Curte reține legalitatea deciziei recurate, în sensul că răspunderea civilă contractuală intervine pe întreaga perioadă de valabilitate a celor trei contracte de închiriere. Ulterior încetării contractelor, respectiv începând cu 01.07.2021, răspunderea este delictuală.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă este, de asemenea nefondant.

O primă critică în susținerea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ.. vizează încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1.350 alin. (3) C. civ., Curtea reținând în mod nelegal că este incidentă răspunderea civilă delictuală, având în vedere că cele trei contracte de închiriere au încetat prin ajungere la termen.

Potrivit recurentei-pârâte, având în vedere că neexecutarea decurge din încălcarea unei obligații contractuale, iar legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită derivă tot din contract, sunt incidente dispozițiile răspunderii civile contractuale și nu ale răspunderii civile delictuale.

Fără a relua considerentele pe care Înalta Curte le-a expus în analiza recursului declarat de recurenta-reclamantă, se impune a se arăta că, dacă încălcarea obligației generale de a respecta regulile de conduită și de a nu aduce atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane antrenează răspunderea civilă delictuală, neexecutarea obligațiilor asumate de debitor prin contract, atrage răspunderea civilă contractuală, în condițiile art. 1.350 C. civ.

Răspunderea contractuală constă, așadar, în obligația debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său ca urmare a neexecutării, a executării necorespunzătoare ori cu întârziere a prestațiilor la care s-a obligat printr-un contract valabil încheiat.

Obligația executării contractului se coroborează cu dispozițiile art. 1.270 C. civ., care reglementează forța obligatorie a contractului între părțile contractante.

Principiul forței obligatorii a contractului reprezintă axul central al construcției juridice care antrenează mecanismul răspunderii civile contractuale în cazul neexecutării obligațiilor asumate de părți.

Deși ambele forme ale răspunderii civile au aceleași elemente constitutive, respectiv prejudiciul, fapta ilicită păgubitoare, culpa făptuitorului și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, pentru a opera răspundere civilă contractuală este necesar ca prejudiciul să fie cauzat în legătură cu un raport de natură contractuală.

Or, în cauză, astfel cum instanța de apel a constat, contractele de închiriere au încetat prin ajungere la termen la 01.07.2021. Ulterior acestui moment, refuzul pârâtei de a preda reclamantei bunurile mobile care au făcut obiectul contractelor de închiriere nu poate fi analizat decât din perspectiva răspunderii civile delictuale, în raport de cadrul procesual fixat de reclamantă și de temeiul de drept material invocat de aceasta, respectiv art. 555 și 1.357 C. civ., încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.350 alin. (3) C. civ., neputând fi reținută.

O altă critică de nelegalitate invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1.385 alin. (3), a art. 1.530, a art. 1.531 și a art. 1.537 C. civ., reclamanta având obligația de a face dovada, atât a existenței prejudiciului, cât și a întinderii acestuia.

Înalta Curte reține că, în calea de atac a apelului, pârâta a expus critici cu privire la hotărârea primei instanțe din perspectiva încălcării prevederilor art. 1.530 și art. 1.537 C. civ.

Astfel cum Înalta Curte a arătat și în analiza recursului declarat de recurenta-reclamantă, susținerile recurentei-pârâte nu reprezintă critici de nelegalite, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Deși recurenta-pârâtă a invocat și încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1.531 alin. (1) și a art. 1.385 alin. (3) C. civ., Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale indicare mai sus, este invocată, însă, omisso medio, nefăcând obiectul susținerilor părților sau ale verificărilor realizate de instanțele de fond, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Un ultim argument expus de recurenta-pârâtă vizează faptul că în mod nelegal a dispus instanța de apel să îi restituie bunurile mobile reclamantei, în condițiile în care acestea nu se află în posesia sa.

Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu indică, în susținerea acestei critici, nicio normă de drept material care să fi fost încălcată sau aplicată greșit de către instanța de apel.

De fapt, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanța a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, însă temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 556 din 28 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă. Întrucât ambele părți au căzut în pretenții, prin respingerea cererilor de recurs, cheltuielile de judecată solicitate de părți nu pot fi acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 556 din 28 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 octombrie 2024.