ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1170/2024

Ședința publică din data de 28 mai 2024

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția a II a Civilă la data de 16.07.2020, sub nr. x/2020, astfel cum a fost ulterior precizată, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.05.2018 și rezilierea contractului de închiriere nr. x/03.12.2018 încheiate între părți, din culpa pârâtei, precum și repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 965.784,19 RON, reprezentând contravaloarea plăților făcute de reclamantă către pârâtă în baza contractului de vânzare, precum și prejudiciul adus, și, pe de altă parte, al obligării pârâtei să ridice, pe propria cheltuială, toate bunurile livrate și montate în baza contractului de vânzare și a contractului de închiriere sus-menționate; cu cheltuieli de judecată.

Pe calea cererii reconvenționale, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata contravalorii chiriilor neachitate, în valoare totală de 100.553 RON, sumă compusă din 81.108,59 RON reprezentând contravaloarea facturilor de chirii și 19.444,41 RON reprezentând penalitati de întârziere în valoare de 0,15% pe zi de întârziere, calculate asupra sumei neachitate, de la scadență până la data introducerii prezentei acțiuni (14.08.2020), și în continuare, până la data plății efective.

II. Hotărârile instanțelor de fond:

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei civile nr. 476/2023 din 24 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea deciziei iar, în rejudecarea cererilor de apel, să se dispună respingerea ca nefondată a cererii de apel formulate de apelanta B. S.R.L., admiterea apelui incident formulat de reclamantă, schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii precizate, inclusiv cu privire la obligarea intimatei pârâte la plata sumei de 316.290,18 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor pentru ținerea în funcțiune a stației de apă și contravaloarea chiriei achitate pentru echipamentele watercooler, ce au făcut obiectul contractului de închiriere; cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenta-reclamantă consideră că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât decizia cuprinde motive contradictorii și, cu privire la anumite susțineri, nu este motivată, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederând că decizia este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material: art. 1170 C. civ., art. 1178 C. civ., art. 1270 C. civ., art. 1549 C. civ., art. 1554 C. civ., art. 1266 și urm. C. civ., art. 1560 și urm. C. civ., art. 1777 și urm. C. civ.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că hotărârea este contradictorie, în sensul că se reține, pe de o parte, că, din perspectiva intimatei B. - vânzătoare, contractul de vânzare nr. x/2018 a fost finalizat, aceasta executându-și integral obligațiile, după ce, anterior, instanța de apel a reținut că, în lunile următoare lunii decembrie 2018, "stația de tratare a apei nu a mai funcționat corespunzător" iar "pârâta i-a propus reclamantei o nouă soluție tehnică, aceea a schimbării decantorului în sensul înlocuirii acestuia cu unul având o capacitate dublă".

Învederează că o altă contradicție a deciziei recurate rezidă din reținerea că, pe de o parte, este îndeplinită condiția cerută de art. 1549 C. civ., aceea a caracterului însemnat pentru creditor al neexecutării, ce echivalează, pentru recurentă, cu nerealizarea scopului contractului, pentru ca, la alineatul următor, să se rețină că nu este îndeplinită condiția existenței vreunei obligații neexecutate sau executate necorespunzător de către intimata B.. Este cert că prima condiție reținută de instanță ca fiind îndeplinită o include pe cea de-a doua: atât timp cât scopul contractului nu a fost îndeplinit pentru creditoare, din cauza caracterului însemnat al obligației neexecutate de intimata-debitoare, înseamnă că există o obligație esențială neexecutată de debitoare.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a principiilor fundamentale ce guvernează contractul civil - cel al forței obligatorii (art. 1270 C. civ.) și al bunei credințe al părților (art. 1170 C. civ.). Din această perspectivă, recurenta-reclamantă învederează că instanța de apel face o prezentare trunchiată a obligațiilor părților, a desfășurării evenimentelor, începând cu negocierea contractului, continuând cu executarea și modificarea convențională a acestuia și până la notificarea de rezoluțiune, instanța de apel neanalizând și nerăspunzând unor apărări esențiale ale reclamantei din întâmpinarea la cererea de apel.

Arată că decizia recurată nu este motivată atunci când, în justificarea lipsei culpei intimatei B., reține că intimata a fost cea care a insistat asupra necesității transmiterii de către recurentă a unor informații corecte cu privire la parametrii apei și la consumul zilnic și, în plus, informațiile furnizate de recurentă nu au fost corecte și, astfel, configurarea inițială a stației de tratare a fost ulterior modificată. În acest sens, arată că instanța nu indică temeiul contractual care ar fi impus în sarcina recurentei obligația de furnizare a acestor informații și că executarea stației se va face pe baza acestor informații. Nu există în contractul de vânzare nr. x/2018 nicio obligație în sarcina recurentei în acest sens, deci nu se poate reține o executare necorespunzătoare sau vreo culpă în sarcina sa. Dimpotrivă, B. este cea care s-a prezentat, începând cu faza de negocieri, ca fiind un bun profesionist și cu experiență - or, tocmai aceste calități nasc în sarcina acesteia obligația de a-și asuma obținerea și verificarea de la fața locului a tuturor informațiilor necesare pentru furnizarea și livrarea unei stații funcționale. Astfel, susține că intimata a fost de rea-credință când s-a prezentat ca un bun profesionist și când a asigurat-o, pe tot parcursul derulării contractului, că stația va fi funcțională.

Recurenta-reclamantă face trimitere la prevederile art. 1650 C. civ., conform cărora vânzătorul are obligația transmiterii proprietății bunului, acesta trebuind să corespundă convenției și scopului urmărit de cumpărător la încheierea contractului, învederând că intimata nu și-a îndeplinit această obligație, instanța de apel făcând o greșită interpretare a prevederilor citate și a clauzelor contractului. Intimata, în calitatea sa de profesionist, specialist cu experiență de 30 ani cum afirmă, trebuia ca, la vizitele la fața locului, să obțină toate informațiile necesare și să confirme, prin verificări și măsurători proprii, că estimările de consum făcute de recurentă sunt corecte, însă acest lucru nu s-a întâmplat.

Recurenta-reclamantă face vorbire despre aspecte petrecute în timpul negocierilor pentru semnarea contractului, precum și în timpul derulării contractului, învederând că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 1178, art. 1270 și art. 1650 și urm. C. civ. Astfel, instanța a reținut că intimata vânzătoare B. și-a asumat, conform art. 2.1. și art. 4.4. din contractul de vânzare, obligația principală "de a vinde, instala și pune în funcțiune produsele aflate în Anexa 1 la contract, denumită Ofertă de preț" și, că, deci, intimata și-a îndeplinit această obligație în luna decembrie 2018. Cu alte cuvinte, instanța de fond tratează contractul de vânzare în sens de negotium iuris exclusiv în limita contractului încheiat - instrumentum probationes, și neglijează cu totul negocierile și suplimentările la contract intervenite după semnare și după instalarea stației în decembrie 2018. Arată că a invocat această apărare în apel, însă instanța nu a analizat-o și nu s-a pronunțat asupra sa.

Subliniază că instanța de apel a interpretat greșit modificările ulterioare ale obiectul contractului ca fiind externe contractului de vânzare inițial nr. x/2018, pentru că toate modificările aveau legătură cu obiectul acestui contract, astfel că instanța de apel nu putea considera că obligațiile intimatei vânzătoare au fost executate integral și conform în luna decembrie 2018, după ce a fost pusă în funcțiune stația de epurare, ci obligațiile se puteau considera executate întocmai după instalarea și funcționarea corespunzătoare a stației, astfel cum a fost modificată prin acordul părților. Or, instanța de apel reține, în mod corect, că după toate aceste modificări, stația nu a funcționat corespunzător, concluzia fiind că intimata nu și-a executat întocmai obligația, în sensul art. 1549 și urm. C. civ.

Mai arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a regulilor interpretării contractului, respectiv a art. 1671, art. 1266, art. 1267 C. civ.. Astfel, învederează că, în speță, voința părților a fost ca vânzătoarea să livreze o stație funcțională, care să atingă obiectivele, scopul propus de cumpărătoare. Voința părților, după încheierea contractului, a fost aceea ca obiectul contractului și prețul să fie modificate pentru atingerea aceluiași scop. După toate aceste modificări, acest scop nu a fost atins din culpa intimatei pârâte.

Tot astfel, susține că instanța a interpretat greșit și neîndeplinirea condiției culpei intimatei în executare. În opinia recurentei, culpa intimatei este evidentă, deoarece recurenta s-a bazat cu bună-credință, încă de la începutul colaborării, pe propunerile și soluțiile oferite de B. privind echipamentele și resursele necesare instalării stației de apă și furnizării de apă potabilă, aceasta fiind profesionist și având angajați specialiști în măsură să stabilească echipamentele necesare raportate la nevoile ce le-au fost prezentate atât la începutul relației, cât și pe parcursul derulării acesteia. Învederează că, asupra acestei apărări, instanța de apel nu s-a pronunțat.

De asemenea, arată că nu a fost analizată nici apărarea conform căreia reprezentanții B. nici măcar nu au cerut informațiile complete necesare pentru proiectarea instalației. Criteriul consumului total de apă în 24 de ore, cerut de intimată, nu era suficient pentru propunerea unei soluții tehnice, ci trebuiau avuți în vedere și alți parametri de consum, debit maxim per minut sau secundă, consum în anumite intervale de timp din zi, perioadele din zi în care este consumul maxim, nefiind relevant doar debitul la finalul a 24 ore, având în vedere că acest consum nu era constant, ci variabil în decursul a 24 ore. Or, această eroare a fost semnalată intimatei încă din luna ianuarie 2019.

Mai arată că instanța de apel a interpretat greșit voința părților survenită ulterior momentului încheierii contractului. Astfel, instanța de apel reține, în justificarea lipsei culpei intimatei, că nefuncționarea stației s-a datorat încălcării de către recurentă a obligației de a permite reprezentanților intimatei să facă mentenanța stației. Arată că deși prin art. 3.6. din contractul de vânzare s-a prevăzut că mentenanța se face de reprezentanții intimatei, ulterior părțile au agreat, prin corespondența purtată, care se interpretează ca o modificare a contractului, în sensul ca mentenanța să se facă de recurentă. Personalul recurentei a intervenit doar după efectuarea unui training în Spania, care s-a făcut chiar la producătorul stației pe care a livrat-o apelanta, training realizat conform celor stabilite între părți.

În opinia recurentei, o greșită interpretare a normelor o face instanța de apel și cu privire la cele două contracte - de vânzare nr. x/2018 și de închiriere nr. 169/2018 - ca fiind independente. Caracterul accesoriu rezultă din chiar prevederile art. 2.1. din contractul de vânzare nr. x/2018, ce privește chiar obiectul contractului: vânzarea stației de apă "în scopul asigurării de apă potabilă sănătoasă la sediul cumpărătorului". Asigurarea "apei potabile sănătoase" însemna că, după instalarea stației, pârâta să livreze, în baza contractului de închiriere, dozatoare de apă care să fie conectate la această sursă de apă asigurată de stația de apă. Că este așa o dovedește inclusiv data încheierii contractului de închiriere - 03.12.2018, adică în luna decembrie, când a fost instalată și pusă, pentru prima oară în funcțiune, stația de apă.

Deși obiectul contractului de închiriere l-au reprezentat aparatele care trebuiau să furnizeze apă potabilă, aceste aparate, în sine, singure, nu au nicio funcționalitate și, deci, nicio utilitate, în lipsa stației de apă care reprezintă sursa de apă care le alimentează. Cu alte cuvinte, în lipsa contractului de vânzare a stației, contractul de închiriere nu s-ar fi încheiat. Aparatele de apă au venit ca un accesoriu al stației de apă, întrucât, fără acestea, angajații nu aveau de unde să ia apă potabilă. Prin urmare, apreciază că și cu privire la acest contract sunt îndeplinite condițiile rezilierii, culpa intimatei fiind dovedită: atât timp cât stația nu a funcționat corespunzător, este evident că nu putea fi furnizată apă potabilă la dozatoarele de apă.

Arată, în continuare, că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apărării sale prin care a invocat neîndeplinirea culpabilă de către intimată a obligațiilor asumate prin contractul de închiriere. Așa cum se precizează în contract, schimbarea filtrelor și igienizarea trebuia să se facă o dată la 10 - 12 luni - aceasta însemnând că aparatele funcționează corespunzător și nu este nevoie de intervenții mai dese, însă, în realitate, B. a intervenit într-o perioadă de aproximativ 6 luni de fiecare dată când analizele urmau a fi efectuate, ceea ce nu conferă în niciun caz o garanție a calității permanente a apei potabile. În urma ultimelor teste, rezultatele confirmă că apa nu este potabilă.

În drept, au fost invocate prevederile menționate în cuprinsul cererii de recurs.

În probațiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Apărările formulate:

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

V. Soluția instanței de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul este nefondat.

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest caz de casare se impune a fi evaluat și prin coroborare cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ce reglementează conținutul hotărârii judecătorești, conform căruia hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a enunțat exigențele pe care o hotărâre judecătorească trebuie să le respecte din punctul de vedere al motivării, reținând, în cauza Albina împotriva României, că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Prin urmare, C. proc. civ. și art. 6 CEDO impun judecătorului obligația de a motiva corespunzător hotărârea pe care o pronunță, făcând referire la probele administrate, indicând motivele de fapt și de drept pe care le reține și oferind răspuns apărărilor esențiale ale părților. Nerespectarea acestor exigențe poate face obiectul controlului de legalitate pe calea recursului, conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Pe de altă parte, însă, o motivare corespunzătoare nu presupune, cu necesitate, formularea unui răspuns explicit cu privire la fiecare argument adus de părți, fiind suficient, uneori, și un răspuns implicit, care rezultă din expunerea clară, logică a raționamentului instanței.

În prezenta cauză, cercetând cuprinsul deciziei recurate, Înalta Curte notează că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, a fost prezentată situația de fapt, cu referire la probele administrate în cauză, s-a făcut trimitere la dispozițiile legale incidente și s-a formulat răspuns tuturor susținerilor esențiale ale părților.

Pe calea recursului, recurenta-reclamantă a invocat existența unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei, însă această critică nu este întemeiată. Contradictorialitatea considerentelor presupune excluderea reciprocă a acestora, imposibilitatea coexistenței din punct de vedere logic. Or, în cauză, considerentele instanței de apel nu prezintă atare caracteristici.

Astfel, reținerea în sensul că pârâta și-a executat integral obligațiile, concomitent cu mențiunea potrivit căreia stația nu a funcționat corespunzător, nu implică existența unei contradicții, atât timp cât instanța de apel a subliniat că nefuncționarea stației se datorează culpei reclamantei, care nu furnizat informații reale precontractuale, respectiv nu a permis asigurarea mentenanței de către angajații pârâtei. Prin urmare, este posibilă îndeplinirea obligațiilor intimatei-pârâte și, concomitent, nefuncționarea stației, atât timp cât acest din urmă aspect este imputabil recurentei, după cum a argumentat instanța de apel.

Deopotrivă, nu există contradicție nici din perspectiva reținerii caracterului însemnat al pretinsei neexecutări a contractului și neîndeplinirea condiției privind existența unei obligații neexecutate sau executate necorespunzător de către intimata-pârâtă. Astfel cum reiese din considerentele instanței de apel, aceasta a reținut că "pretinsa neexecutare" are caracter însemnat pentru creditor, respectiv pentru reclamantă, atât timp cât din probele administrate a rezultat, într-adevăr, că apa nu corespundea parametrilor conveniți. Însă, după cum deja s-a reținut, instanța de apel a statuat că această împrejurare nu este imputabilă pârâtei, care și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, ci atitudinii reclamantei.

Mai observă Înalta Curte că, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat critici ce vizează, în esență, calitatea motivării deciziei atacate. Aceste critici vor fi analizate, deci, tot din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, recurenta-reclamantă a invocat lipsa răspunsului instanței de apel cu privire la anumite argumente considerate importante, respectiv: neindicarea temeiului contractual care ar fi impus recurentei obligația furnizării informațiilor; obligația pârâtei de a oferi soluțiile adecvate; nesolicitarea, de către reprezentanții pârâtei, a informațiilor necesare și complete pentru proiectarea instalației; survenirea unor modificări ale contractului, ca urmare a negocierilor părților; neîndeplinirea culpabilă de către intimată a obligațiilor asumate prin contractul de închiriere.

Cercetând cuprinsul deciziei recurate, Curtea observă că s-a formulat răspuns, expres sau implicit, tuturor acestor susțineri. Astfel, instanța de apel a arătat că a ținut seama de întreg probatoriul administrat (înscrisuri, contracte, ofertă, corespondență, buletine de analiză, expertiză tehnică). Deopotrivă, instanța de apel a evidențiat că necesitatea furnizării informațiilor prealabile de către recurenta-reclamantă s-a stabilit în etapa prealabilă încheierii contractului, respectiv în etapa negocierilor.

A mai statuat instanța de apel și asupra modalității îndeplinirii de către pârâtă a propriilor obligații contractuale și asupra culpei acesteia, răspunzându-se, implicit, și argumentelor reclamantei privind oferirea soluțiilor adecvate.

Tot astfel, corespondența dintre părți, ulterioară încheierii contractului, a fost analizată de către instanța de apel, reieșind că aceasta nu i-a atribuit semnificația unui acord modificator al contractului.

Prin urmare, decizia atacată cuprinde răspunsuri exprese sau implicite tuturor susținerilor esențiale ale reclamantei, neputându-se reține incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. De altfel, Înalta Curte remarcă faptul că, în realitate, recurenta-reclamantă pare a fi nemulțumită de modalitatea de interpretare a probatoriului și de stabilire a situației de fapt de către instanța de apel, tinzând să acorde acestor aspecte de temeinicie semnificația unor critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Însă, recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar în cazurile și pentru motivele expres prevăzute de lege, respectiv de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Instanța de recurs este îndrituită a exercita exclusiv un control de legalitate asupra hotărârilor judecătorești, pe această cale neputând fi repuse în discuție aspecte de netemeinicie, precum stabilirea situației de fapt, interpretarea și aprecierea probatoriului.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nesocotirea de către instanța de apel a mai multor prevederi legale. Înalta Curte observă, însă, că, din nou, recurenta-reclamantă tinde la declanșarea unui control de temeinicie al deciziei atacate, care însă nu este permis în calea de atac a recursului.

Astfel, deși s-a invocat încălcarea prevederilor art. 1270 C. civ. (privind forța obligatorie a contractului), art. 1170 C. civ. (privind buna-credință), art. 1650 C. civ. (privind noțiunea contractului de vânzare), art. 1178 C. civ. (privind libertatea formei contractuale), art. 1549 și urm. C. civ. (privind dreptul la rezoluțiune), în realitate, recurenta-reclamantă solicită reevaluarea situației de fapt și reinterpretarea probatoriului din perspectiva stabilirii conținutului drepturilor și obligațiilor părților, a desfășurării evenimentelor și a identificării culpei contractuale. Sunt chestiuni de temeinicie, care excedează limitelor controlului permis instanței de recurs, cele privind interpretarea corespondenței și a comunicărilor dintre părți, modalitatea în care s-au derulat raporturile juridice dintre acestea, buna sau reaua-credință a cocontractanților, identificarea părții aflate în culpă contractuală, stabilirea cauzei neatingerii rezultatului urmărit prin încheierea contractului ori conținutul informațiilor care trebuiau furnizate în etapa precontractuală.

Instanța de apel nu a nesocotit vreo dispoziție legală de drept material atunci când a reținut că era în sarcina recurentei-reclamante obligația de a furniza informații corecte și complete cu privire la consumul zilnic și parametrii apei forate. O atare obligație existentă în sarcina recurentei-reclamante, în calitate de cumpărător, reiese cu evidență din art. 2.1 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.05.2018, încheiat între părți, în care s-a stipulat că "vânzătorul se obligă să vândă, să instaleze și să pună în funcțiune, iar cumpărătorul se obligă să cumpere produsele aflate în Anexa nr. 1 la prezentul contract [...], produse recomandate de către vânzător în urma buletinelor de analiză puse la dispoziție de către cumpărător [...]". Așadar, obligația punerii la dispoziția intimatei-pârâte a buletinelor de analiză aparținea recurentei-reclamante.

Nici critica potrivit căreia instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile legale privind interpretarea contractului (art. 1671, art. 1266, art. 1267 C. civ.) nu poate fi reținută, în condițiile în care argumentele învederate nu relevă o astfel de concluzie, ci privesc tot modalitatea în care a fost executat contractul, ce constituie, astfel cum deja s-a arătat, un aspect de temeinicie.

Tot astfel, nu se verifică nici critica referitoare la caracterul accesoriu al contractului de închiriere față de contractul de vânzare-cumpărare. Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, conținutul contractelor nu justifică o atare concluzie, iar identificarea voinței părților, prin analiza probatoriului administrat în cauză, reprezintă un demers de verificare a temeiniciei soluției instanței de apel, care nu este permis în etapa recursului.

Pentru toate aceste considerente, observând că nu pot fi reținute cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia instanței de apel este legală, astfel că recursul recurentei-reclamante va fi respins ca nefondat, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ. partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziții legale, precum și faptul că recurenta-reclamantă a pierdut procesul prin respingerea ca nefondată a cererii sale de recurs, Înalta Curte va dispune obligarea acesteia la plata către intimata-pârâtă a sumei de 29.677,71 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial, conform dovezilor de la dosar (factura fiscală seria x nr. x/28.02.2024 și chitanța aferentă, factura fiscală nr. x/24.05.2024 și chitanța aferentă - f. x).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 476/2023 din 24 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 29.677,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 mai 2024.