ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 103/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 103/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., reprezentată prin administrator special B. și prin lichidator judiciar C.., a chemat în judecată pe pârâta D. S.R.L., solicitând în principal, obligarea pârâtei la restituirea bunurilor mobile deținute fără drept încă din data de 30.08.2016 și plata sumei de 610.000 RON reprezentând contravaloarea câștigului nerealizat de către reclamantă, iar în subsidiar, în măsura în care repararea prejudiciului în natură (restituirea bunurilor mobile) nu mai este posibilă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON reprezentând contravaloarea bunurilor mobile și 610.000 RON reprezentând contravaloarea câștigului nerealizat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349, art. 1381, art. 1385, art. 17 alin. (1) din C. civ. (2009), art. 75, art. 99 alin. (1), art. 133, art. 112, art. 61 din Legea nr. 85/2014.

Prin cererea precizatoare din 02.03.2018, reclamanta a indicat (la solicitarea instanței) temeiul juridic al cererii de chemare în judecată - răspunderea civilă delictuală, susținând că pârâta a procedat la înstrăinarea autovehiculelor cu încălcarea flagrantă a normelor cu caracter general prevăzute de art. 2435 raportat la art. 2450 C. civ., precum și a normelor prevăzute de Legea 85/2014.

La 10 decembrie 2020, reclamanta a depus, în temeiul art. 204 C. proc. civ., o cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să își precizeze cuantumul pretențiilor (valoarea câștigului nerealizat) în sensul majorării câtimei sumei de la valoarea de 610.000 RON, solicitată prin cererea de chemare în judecată, la suma de 1.833.309 RON, astfel cum a rezultat din calculele efectuate prin intermediul expertizei întocmite în cauză, sumă ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală.

În acest context, a arătat că înțelege să își precizeze cererea de chemare în judecată, prin care solicită obligarea pârâtei, în principal, la restituirea bunurilor mobile, autovehicule, astfel cum au fost identificate în cererea de chemare în judecată inițială și a sumei de 1.833.309 RON, astfel cum a rezultat din calculele efectuate prin intermediul expertizei întocmite în cauză, sumă ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală; în subsidiar, în măsura în care repararea prejudiciului în natură (restituirea bunurilor mobile) nu mai este posibilă, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând contravaloarea bunurilor mobile și la plata sumei de 1.833.309 RON, astfel cum a rezultat din calculele efectuate prin intermediul expertizei întocmite în cauză, sumă ce urmează a fi actualizată cu dobânda legală.

Prin încheierea din 14 decembrie 2020, Tribunalul Vâlcea a luat act de cererea de majorare a pretențiilor formulată de reclamantă.

La 14 martie 2022, reclamanta a depus un înscris prin care a arătat că, față de răspunsul la obiecțiuni, în temeiul art. 204 C. proc. civ., înțelege să își majoreze câtimea pretențiilor, solicitând plata sumei de 1.607.665 RON, beneficiu nerealizat rezultat din lipsa de folosință a autovehiculelor.

Prin sentința civilă nr. 873 din 18 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator special B. și prin lichidator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L., așa cum a fost precizată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii instanței de fond și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată la fila x și următoarele, la filele x și la fila x, respectiv, obligarea intimatei-pârâte:

În principal, la restituirea bunurilor mobile - cele 5 autovehicule, cu numerele de înmatriculare x, precum și la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 1.631.660 RON, calculat prin înmulțirea sumei de 4.799 RON stabilită de expertiză ca fiind valoarea profitului obținut de fiecare dintre cele cinci autovehicule în timp de o lună cu un număr de 68 de luni aferente intervalului 01.09.2016 - aprilie 2022, (4.799 RON x 68 x 5 = 1.631.660 RON);

În subsidiar, în măsura în care instanța va da eficiență înscrisurilor de la fila x (factura fiscală nr. x din 03.10.2016, care atestă vânzarea de către pârâtă a autovehiculului cu numărul de înmatriculare x către E. S.R.L.), respectiv de la fila x (factura fiscală nr. x din 12.12.2016, care atestă vânzarea de către pârâtă a celorlalte patru autovehicule, x) și va aprecia că restituirea acestora nu mai este posibilă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând contravaloarea celor cinci autovehicule, precum și la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 1.631.660 RON, calculate prin înmulțirea sumei de 4.799 RON stabilită de expertiză ca fiind valoarea profitului obținut de fiecare dintre cele cinci autovehicule în timp de o lună cu un număr de 68 de luni aferente intervalului 01.09.2016- aprilie 2022, (4.799 x 68 x 5= 1.631.660 RON).

Pentru termenul din 7 octombrie 2022, apelanta-reclamantă a formulat, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cerere de precizare a capătului de cerere constând în beneficiu nerealizat în cuantum de 1.775.630 RON, calculat prin înmulțirea sumei de 4.799 RON stabilită de expertiză ca fiind valoarea profitului obținut de fiecare dintre cele cinci autovehicule în timp de o lună cu un număr de 74 de luni aferente intervalului 01.09.2016- octombrie 2022 (4.799 RON x 74 luni x 5 autovehicule = 1.775.630 RON).

Prin urmare, în acest context, apelanta a solicitat:

În principal, obligarea intimatei-pârâte la restituirea bunurilor mobile-cele 5 autovehicule cu numerele de înmatriculare x, precum și la plata beneficiului nerealizat în cuantum de (fără a fi menționată suma);

În subsidiar, în măsura în care instanța va da eficiență înscrisurilor de la fila x (factura fiscală nr. x din 03.10.2016, care atestă vânzarea de către pârâtă a autovehiculului cu numărul de înmatriculare x către E. S.R.L.), respectiv de la fila x (factura fiscală nr. x din 12.12.2016, care atestă vânzarea de către pârâtă a celorlalte patru autovehicule, x) și va aprecia că restituirea acestora nu mai este posibilă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând contravaloarea celor cinci autovehicule, precum și la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 1.775.630 RON, calculat prin înmulțirea sumei de 4.799 RON stabilită de expertiză ca fiind valoarea profitului obținut de fiecare dintre cele cinci autovehicule în timp de o lună cu un număr de 74 de luni aferente intervalului 01.09.2016- octombrie 2022 (4.799 RON x 74 luni x 5 autovehicule = 1.775.630 RON).

La termenul din 16 decembrie 2022, Curtea a pus în discuție cererea de majorare a pretențiilor formulată de apelanta-reclamantă la termenul anterior, față de care reprezentantul intimatei-pârâte a arătat că se opune, apreciind că este inadmisibilă o astfel de cerere.

În temeiul art. 478 alin. (5) C. proc. civ., Curtea a respins excepția inadmisibilității cererii de majorare a pretențiilor și a luat act de această cerere.

Totodată, a încuviințat proba cu înscrisuri ambelor părți, în temeiul art. 258 raportat la art. 255 C. proc. civ. și a respins proba cu expertiză de specialitatea silvicultură solicitată de intimata-pârâtă, apreciind că nu este utilă cauzei, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată. Totodată, constatând încheiată cercetarea judecătorească, a acordat cuvântul asupra apelului, după care a declarat închise dezbaterile și a rămas în pronunțare asupra apelului.

Prin decizia nr. 518/A-COM din 16 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C.., împotriva sentinței civile nr. 873 din 18 aprilie 2022, pronunțate de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu pârâta D. S.R.L.; totodată, a luat act de declarația intimatei în sensul că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei nr. 518/A-COM din 16 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., prin avocat, a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea soluției pronunțate atât în apel, cât și pe cea pronunțată în fața instanței de fond, schimbarea în tot a acestor hotărâri și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată - la filele x și următoarele, 188-189, 557, respectiv, obligarea intimatei-pârâte:

În principal, la restituirea bunurilor mobile - cele 5 autovehicule, cu numerele de înmatriculare x, precum și la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 1.775.630 RON, calculat prin înmulțirea sumei de 4.799 RON stabilită de expertiză ca fiind valoarea profitului obținut de fiecare dintre cele cinci autovehicule în timp de o lună cu un număr de 74 de luni aferente intervalului 01.09.2016- octombrie 2022 (4.799 RON x 74 luni x 5 autovehicule = 1.775.630 RON);

În subsidiar, în măsura în care instanța va da eficiență înscrisurilor de la fila x (factura fiscală nr. x din 03.10.2016, care atestă vânzarea de către pârâtă a autovehiculului cu numărul de înmatriculare x către E. S.R.L.), respectiv de la fila x (factura fiscală nr. x din 12.12.2016, care atestă vânzarea de către pârâtă a celorlalte patru autovehicule, x) și va aprecia că restituirea acestora nu mai este posibilă, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 RON, reprezentând contravaloarea celor cinci autovehicule, precum și la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 1.631.660 RON, calculat prin înmulțirea sumei de 4.799 RON stabilită de expertiză ca fiind valoarea profitului obținut de fiecare dintre cele cinci autovehicule în timp de o lună cu un număr de 68 de luni aferente intervalului 01.09.2016 - aprilie 2022, (4.799 x 68 x 5= 1.631.660 RON).

Totodată, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

După prezentarea parcursului procesual, în motivare, recurenta a susținut incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În legătură cu aplicabilitatea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța a reținut o situație străină de natura pricinii și, implicit, a situației de fapt.

Detaliind, a arătat că, prin cererea precizatoare, dar și cu prilejul concluziilor pe fond, temeiul de drept substanțial invocat îl constituie dispozițiile legale relative la răspunderea civilă delictuală, iar nu dispozițiile prevăzute de art. 2474 din C. civ. (2009), restituirea bunurilor fiind determinată de faptul că preluarea acestora și înstrăinarea de către intimata-pârâtă s-a realizat fără drept și în lipsa unui titlu care să permită acesteia din urmă valorificarea bunurilor ce aparțin recurentei-reclamante.

În continuare, a arătat că, în fapt, societatea recurentă se află în insolvență - faliment, iar preluarea celor 5 autoturisme de către intimata-pârâtă s-a realizat la data de 28.07.2016 în temeiul contractului de ipotecă mobiliară nr. x/20.04.2016, deși, la momentul preluării, contractul de ipotecă nu mai producea efecte juridice.

Susține aceasta argumentat de faptul că, la acea dată, îndeplinise integral obligația stabilită în sarcina sa prin contractul de vânzare-cumpărare mărfuri nr. x/20.04.2016, arătând că, în acest sens există ample dovezi la dosarul cauzei, ignorate de cele două instanțe de fond.

În altă ordine de idei, recurenta admite faptul că nu au fost contestate actele de executare emise în scopul preluării celor 5 bunuri de către intimata-pârâtă, însă, în opinia sa, această împrejurare nu anihilează dreptul său de a solicita restituirea bunurilor în temeiul răspunderii civile delictuale, așa cum în mod eronat a interpretat instanța de apel, care, potrivit afirmațiilor recurentei, s-a limitat la a prelua raționamentul instanței de fond, fără a răspunde în vreun mod criticilor din apel.

În continuare, evocând dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) din C. civ. (2009), recurenta susține că, din economia textului de lege invocat, rezultă că, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: faptă ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate, vinovăție.

Raportat la speță, recurenta susține că cele trei condiții au fost îndeplinite cumulativ, astfel că, nefiind reținută în cauză incidența dispozițiilor art. 1349 C. civ. (2009) și, în mod corelativ, instituția răspunderii civile delictuale în sarcina intimatei pârâte, atât instanța de fond, cât și cea de apel nu au făcut altceva decât să interpreteze eronat atât situația de fapt, cât și prevederile legale - norme de drept material - aplicabile în speță.

Astfel, recurenta arată că intimata-pârâtă a preluat cele 5 autoturisme, deși contractul de ipotecă reală imobiliară nu mai producea efecte juridice în condițiile în care obligația principală fusese îndeplinită, astfel că, în opinia recurentei, acțiunile întreprinse de către intimată îmbracă forma faptei ilicite.

În ceea ce privește prejudiciul, susține că acesta este cert și rezidă în imposiblitatea recurentei de a putea desfășura activitatea specifică scopului pentru care a fost înființată și, implicit, pentru a obține venituri de natură să o ajute în starea de insolvență în care a ajuns, situație de fapt ignorată de ambele instanțe de fond.

În ceea ce privește vinovăția, afirmă că aceasta este evidentă, în condițiile în care, la momentul înstrăinării de către intimata-pârâtă a celor 5 bunuri, recurenta își îndeplinise obligația asumată prin contractul de vânzare-cumpărare material lemnos, de predare a materialului lemnos (predare efectuată la 20.04.2016, 28.04.2016,04.05.2016, 05.05.2016).

În continuare, susținând că argumentele instanței de apel și de fond nu pot fi primite, recurenta precizează că, potrivit art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., "apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept."

Arată că a înțeles să invoce aplicabilitatea acestor prevederi, întrucât instanța de fond a reținut o situație absolut străină de cea dedusă judecății, interpretând eronat atât prevederile legale aplicabile și, totodată, pronunțând o soluție care are la baza considerente contradictorii.

În concret, arată că, deși a reținut vânzarea de către pârâtă a bunurilor recurentei fără respectarea prevederilor legale și, mai ales, situația de fapt, plecând de la premise greșite, în sensul că recurenta nu ar fi solicitat contravaloarea prejudiciilor sau că nu ar fi contestat executarea silită, aspecte pe care autoarea prezentului demers judiciar le consideră neadevărate, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar, instanța de fond a respins cererea ca neîntemeiată pe motiv că, fie recurenta nu a cerut contravaloarea prejudiciilor, fie că intimata-pârâtă ar fi fost îndreptățită să culeagă fructele bunurilor și să exercite drepturile aferente administrării acestora.

Astfel, recurenta afirmă că, ignorând susținerile sale, dar și efectul devolutiv al apelului, instanța de apel a ocolit răspunsul la această susținere, astfel încât, sub acest aspect, apreciază că hotărârea este și nemotivată.

În acest sens, recurenta solicită a se avea în vedere că o primă chestiune vizează faptul că, la dosar există dovada valorificării de către intimata-pârâtă a tuturor bunurilor ipotecate de recurentă (cele 5 autovehicule) în favoarea pârâtei, reiterând susținerile/apărările formulate prin concluziile scrise depuse în fața primei instanțe.

Nu în ultimul rând, autoarea prezentului demers judiciar afirmă că în mod eronat s-a reținut că nu ar fi contestat modalitatea în care pârâta-intimată a intrat în posesia autovehiculelor, că respectarea contractului nu va putea fi afectată de situația că rezultatele valorificării vor fi reținute de către creditor, după cum, în accepțiunea recurentei, tot eronată este și statuarea potrivit căreia executarea silită a pornit legal, având ca rezultat deposedarea de bunuri în conformitate cu legea.

Concluzionând, recurenta arată că soluțiile ambelor instanțe de fond sunt nelegale pentru că acestea au aplicat greșit prevederile legale ce consacră atât răspunderea civilă delictuală, cât și situația de fapt, cu referire la starea de insolvență-faliment în care se află recurenta și care consacră principiul maximizării averii debitorului.

Astfel, în accepțiunea recurentei, prin modul de soluționare a cauzei, instanța de apel a considerat în mod greșit că "pretinsa executare a obligațiilor asumate a fost invocată pentru prima dată în apel," recurenta arătând în acest sens că, la dosarul instanței de fond, există concluziile orale și scrise în sensul invocării acestei situații și în fața instanței de fond, după cum, în egală măsură susține că în mod greșit s-a reținut necesitatea notificării creditoarei-intimate pârâte, la momentul executării obligațiilor contractate, spre a preîntâmpina vânzarea bunurilor recurentei.

Așadar, în viziunea recurentei, după ce în prealabil a reținut o situație străină de cea reală, instanța de apel a interpretat eronat și prevederile art. 2445-2459 din C. civ. care reglementează vânzarea bunurilor mobile ipotecate.

În încheiere, recurenta a reiterat solicitarea formulată în preambulul memoriului de recurs, precizând, totodată, că cererea este scutită de la plata taxelor judiciare de timbru.

La 31 martie 2023, intimata-pârâtă, prin avocat (cu delegație la dosar - fila x verso), a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului (criticile nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), formulând, totodată, și apărări pe fondul cauzei.

La 7 aprilie 2023, astfel cum reiese din dovezile de comunicare aflate la filele x, întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care nu a înțeles să formuleze răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 31 octombrie 2023, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Față de raportul comunicat, la 13 noiembrie 2023, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar și prin avocat, a formulat în scris punct de vedere, prin care a susținut admisibilitatea recursului formulat prin prisma motivelor de casare invocate (art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.). Totodată, cu titlu prealabil, a învederat că, în speță, nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 493 C. proc. civ. în contextul în care dispozițiile articolului invocat au fost abrogate prin Legea nr. 310/2018, astfel încât, în opinia sa, cauza dedusă judecății nu este supusă procedurii filtrului.

De asemenea, a mai învederat că dispozițiile procedurale sunt de imediată aplicare, argument care, în accepțiunea recurentei, face inutilă analizarea motivelor de recurs de către magistratul-asistent, acesta fiind atributul exclusiv al completului de judecată format din cei trei judecători, în raport de procedura instituită de C. proc. civ. după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, neavând relevanță data introducerii cererii de chemare în judecată, ci data formulării și depunerii spre soluționare a recursului (20.02.2023).

În altă ordine de idei, a mai arătat că, în măsura în care instanța va aprecia că sunt aplicabile dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., opinia exprimată de magistratul-asistent raportor, potrivit căreia recursul este nul, neputând fi încadrat în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același act normativ, este nejustificată și contrară chiar situației expuse pe scurt în prezentarea făcută la punctul III.2 și III.3.

De asemenea, a mai arătat că, deși s-a reținut inexistența unor motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, prin memoriul de recurs, autoarea prezentului demers judiciar a susținut că instanța nu a soluționat sub toate aspectele cererea sa, hotărârea nefiind motivată, împrejurarea care face incidentă existența unui motiv de ordine publică, ce putea fi constatat de emitentul punctului de vedere. Totodată, în încheiere, a arătat că, după ce a fost reținută o situație străină de cea reală, instanța de apel a interpretat eronat și prevederile art. 2445-2459 din C. civ., astfel încât, față de cele arătate, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.

La 16 noiembrie 2023, și intimata-pârâtă a depus concluzii scrise prin care arată că achiesează la concluziile formulate prin raport.

Prin rezoluția din 4 decembrie 2023, a fost stabilit termen la 23 ianuarie 2024, în vederea examinării admisibilității recursului, în completul de filtru, fără citarea părților.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, reținută, totodată, și prin raport, Înalta Curte urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se cuvine menționat că art. 493 C. proc. civ. privind procedura de filtrare a recursului a fost abrogat prin Legea nr. 310/2018, însă, raportat la art. 24 C. proc. civ., abrogarea își va produce efectele în privința proceselor începute ulterior datei de 21 decembrie 2018 (data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018) inclusiv, iar nu în privința proceselor începute înainte de abrogarea art. 493 C. proc. civ.

Prin urmare, față de împrejurarea că litigiul pendinte a debutat la 10 octombrie 2017, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 493 C. proc. civ.

Revenind asupra analizei excepției nulității recursului, se reține că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, distinct de sancțiunea nulității pentru nemotivarea recursului în termenul legal prevăzută de art. 489 alin. (1) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, imposibilitatea de încadrare a criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puțin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, se constată că, deși autoarea recursului și-a întemeiat demersul judiciar pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie cel puțin unui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, se impune precizarea că recursul va fi analizat strict în baza susținerilor/criticilor formulate prin însuși memoriul de recurs, neputând fi reținute în analiza recursului și precizările/complinirile depuse, ulterior, prin punctul de vedere formulat în urma comunicării raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Aceasta deoarece posibilitatea recunoscută părților de a depune punct de vedere la raport nu trebuie înțeleasă ca o oportunitate de a dezvolta motivele de recurs iar nu de a le completa.

În concret, în ceea ce privește primul motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că textul consacră ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Față de ipotezele prevăzute de acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că, subsumat primului motiv de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurenta nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării deciziei instanței de apel, în cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit (nemotivare, motive contradictorii sau exclusiv motive străine de natura pricinii), ci, în legătură cu aplicabilitatea acestui motiv de recurs, a susținut că instanța a reținut o situație străină de natura pricinii și, implicit, a situației de fapt, fără însă a preciza argumente din care să rezulte că hotărârea atacată cuprinde considerente care sunt în integralitate străine de natura pricinii sau de starea de fapt existentă în cadrul raportului juridic dedus judecății.

Cum un astfel de motiv nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar instanța de recurs nu are competența de a proceda la verificarea situației de fapt stabilite prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii instanței de apel prin raportare la situația de fapt pe care aceasta a constatat-o, nemulțumirea exprimată de recurentă sub acest aspect nu poate forma obiect de analiză în coordonatele recursului pendinte, fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare.

Reținând, așadar, că, în speță, nu se verifică incidența vreunui viciu de motivare, în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivul de casare apare ca fiind formal invocat, recurenta fiind nemulțumită, în realitate, de soluția instanței de apel.

Cu referire la celălalt motiv de casare invocat, Înalta Curte constată că nici criticile care privesc eventuala încălcare a unor norme de drept material nu sunt veritabile critici de nelegalitate.

Recurenta se rezumă la a reproduce susținerile formulate în apel, însă, pentru a putea declanșa un veritabil control de legalitate, este necesar nu numai ca autorul recursului să indice norma de drept pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci să și arate în ce mod instanța de apel a nesocotit acea normă, cu referire la considerentele pe care instanța și-a întemeiat soluția.

În esență, nemulțumirea recurentei are la bază faptul că, deși și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, instanța de apel a pronunțat hotărârea cu ignorarea acestui temei de drept.

În realitate, însă, ambele instanțe de fond au reținut că, în formularea petitului acțiunii (restituirea de către pârâtă a unor bunuri/autocamioane, alternativ cu contravaloarea acestora), reclamanta nu numai că și-a întemeiat pretențiile în baza acestui temei de drept, dar a și stăruit în aplicarea răspunderii civile delictuale. Cu toate acestea, instanța de apel a arătat în ce condiții prejudiciul poate fi reparat. În acest sens, a precizat că, în contextul factual al cauzei, dat de existența unui contract de ipotecă mobiliară, prejudiciul încercat de debitor prin fapta de vânzare a bunurilor ipotecate cu nerespectarea regulilor prescrise în acest scop poate și trebuie reparat doar în raport cu consecințele vânzării asupra debitorului.

În concret, a reținut că, așa cum a stabilit și prima instanță, sediul materiei vânzării bunurilor mobile ipotecate se regăsește la art. 2445-2459 C. civ., iar sancțiunile aplicate creditorului garantat pentru nerespectarea regulilor prescrise pentru vânzarea bunurilor ipotecate sunt cele prevăzute la art. 2475 C. civ., și nu includ sancțiunile cerute de reclamantă: restituirea bunurilor mobile sau a contravalorii acestora.

Așadar, fără a reproduce ceea ce a reținut în considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat de ce, în contextul factual al cauzei, reclamanta nu putea obține pretențiile formulate strict în baza răspunderii civile delictuale.

În acest context, se cuvine amintit că, potrivit art. 30 alin. (1) C. proc. civ., obiectul cererii de chemare în judecată constă în pretenția concretă dedusă judecății. Așadar, obiectul este pretenția concretă formulată, dar și dreptul subiectiv invocat, în vreme ce cauza este situația de fapt pe care se întemeiază pretenția titularului cererii, calificată juridic, la nevoie de către instanță, în temeiul prerogativelor conferite expres de art. 22 C. proc. civ., dacă această calificare juridică exactă lipsește sau este eronată.

În temeiul dreptului de dispoziție al părților, astfel cum este acesta reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Cât privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputându-și depăși limitele, deoarece obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanția aplicării principiului disponibilității, soluția rezultând nu numai din art. 9 alin. (2), ci și din art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Numai dacă formulările reclamantului sunt improprii și nu se poate determina exact obiectul cererii de chemare în judecată, instanța este datoare, în baza rolului activ al judecătorului, să solicite precizarea necesară, asigurându-se și în acest mod de respectarea principiului disponibilității.

În jurisprudență, s-a statuat în mod constant că obiectul acțiunii (cererii) nu poate fi nici schimbat, nici depășit și că doar temeiul juridic invocat de reclamant nu leagă instanța. În temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății (cauza juridică), instanța fiind datoare să determine cadrul procesual exact.

Pornind de la aceste considerații de ordin teoretic, Înalta Curte reține că, în speță, argumentul esențial pe care s-a dezvoltat motivarea instanței de apel este acela că pretențiile, astfel cum au fost formulate, în contextul factual al cauzei, dat de existența unui contract de ipotecă mobiliară, nu puteau fi valorificate conform temeiului de drept invocat de autoarea prezentului demers judiciar.

Or, recurenta, în loc să argumenteze de ce, în accepțiunea sa, instanța era legată de temeiul de drept pe care l-a invocat sau de ce nu ar fi fost aplicabile textele de lege pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția, recurenta se rezumă la a susține incidența răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, în lipsa unor argumente și a unei motivări efective a criticii formulate, care să vizeze însuși raționamentul pe care instanța și-a întemeiat soluția, simpla trimitere pe care o face recurenta la texte de lege nu reprezintă o motivare, aptă să declanșeze un control de legalitate în această etapă procesuală.

În plus, reluând aceleași susțineri formulate și în fața instanței de apel, aceasta antamează chestiuni de fapt, aspecte de temeinicie, ce tind la reaprecierea situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză. Fiind atributul exclusiv al instanțelor devolutive, aceste aspecte sunt incompatibile cu specificul căii extraordinare de atac a recursului.

Așadar, chiar dacă prin decizia recurată a fost menținută soluția primei instanțe de fond, în lipsa unor veritabile critici de nelegalitate, care să vizeze în concret raționamentul/considerentele deciziei instanței de apel, instanța de recurs nu poate face un examen efectiv al deciziei atacate, substituindu-se recurentei în demersul său. În plus, așa cum s-a arătat mai sus, reiterarea celor susținute în apel, fără a fi dezvoltate critici concrete aduse considerentelor instanței de apel nu reprezintă o veritabilă motivare a unei astfel de căi extraordinare de atac.

Reținând, așadar, că autoarea prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. și că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte reține că, nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2), raportat la art. 493 alin. (5) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei nr. 518/A-COM din 16 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - în faliment, prin lichidator judiciar C.., împotriva deciziei nr. 518/A-COM din 16 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2024.