ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1912/2024

Ședința publică din data de 29 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr. x/2023, la data de 29.09.2023, reclamantul Județul Cluj – Consiliul Județean Cluj a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Asocierea A. - B. S.R.L. - Conform S.A. - C. S.R.L. prin liderul Asocierii A., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea hotărârii arbitrale finale din data de 24.08.2023, pronunțată în dosarul nr. x al Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațională, trimiterea cauzei spre rejudecare unui tribunal arbitral constituit în conformitate cu clauza compromisorie existentă în contractul încheiat între părți și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1 din 12.03.2024, Curtea de Apel Cluj – secția a II-a civilă a admis excepția lipsei de interes a criticilor reclamantului privind încălcarea dispozițiilor art. 13, art. 14 și art. 15 C. proc. civ. și a respins acțiunea în anulare, formulată de reclamantul Județul Cluj – Consiliul Județean Cluj, în contradictoriu cu pârâta Asocierea A. - B. S.R.L. - Conform S.A. - C. S.R.L., având ca obiect anularea hotărârii arbitrale finale pronunțate de arbitrul unic la data de 24.08.2023, în dosarul nr. x/HBH.

Împotriva acestei sentințe civile, la data de 18.04.2024, a declarat recurs reclamantul Județul Cluj – Consiliul Județean Cluj, solicitând casarea în tot a sentinței nr. 1 din 12.03.2024 și trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii în anulare la instanța de fond, cu obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul reclamant a prezentat etapele procesuale anterioare ale disputei litigioase, precizând că recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare, recurentul reclamant a precizat că soluția pronunțată, cu privire la primul motiv de anulare, încalcă normele procedurale prevăzute de art. 9 alin. (2), art. 608 alin. (1) și art. 613 alin. (3) lit. a) și lit. b) C. proc. civ., deoarece nu cuprinde nicio motivare cu privire la argumentele privind încălcarea de către tribunalul arbitral a principiilor imperative de drept, reglementate de art. 13, art. 14 și art. 15 C. proc. civ., respectiv dreptul la apărare, principiul contradictorialității și principiul oralității.

Totodată, a apreciat că instanța de fond a realizat o aplicare greșită a prevederilor art. 33 C. proc. civ., în analiza existenței interesului actual, născut, determinat și legitim al recurentului, de a solicita anularea soluției pronunțate de tribunalul arbitral cu privire la pretențiile reprezentând costurile efectuate cu parcurgerea procedurii CAD.

În primul rând, recurentul a subliniat faptul că primul motiv a fost întemeiat pe prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., întrucât arbitrul unic a încălcat principiul contradictorialității, consacrat de prevederile art. 14 C. proc. civ., principiul oralității, consacrat de prevederile art. 15 C. proc. civ., și principiul dreptului la apărare, consacrat de prevederile art. 13 C. proc. civ.

A arătat recurentul că, prin ordinul procedural nr. 2 din data de 06.04.2023, arbitrul unic a stabilit desfășurarea unei audieri în vederea expunerii orale de către părți strict a argumentelor cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune.

De asemenea, prin ordinul procedural nr. 3 din data de 11.05.2023, arbitrul unic a aprobat programul desfășurării ședinței arbitrale, acesta vizând exclusiv discutarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Recurentul a susținut că arbitrul unic a bifurcat procedura arbitrală, punând în discuția părților cu prioritate excepția invocată de pârâtă. În urma audierii care a avut loc în data de 23 mai 2023, arbitrul unic a dispus încheierea dezbaterilor cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune și a dispus pronunțarea unei hotărâri arbitrale strict cu privire la această obiecție invocată de pârâtă.

Pretențiile reclamantului privind plata a 50% din costurile efectuate în procedura CAD nu au fost subiect al excepției prescripției dreptului material la acțiune. În acest context, a subliniat că aceste costuri nu au natura juridică de cheltuieli de judecată, ci reprezintă pretenții întemeiate pe răspunderea civilă contractuală.

Arbitrul unic a respins în parte această cerere, respectiv cu privire la alte costuri decât cele constând exclusiv în onorariul adjudecătorului unic.

Întrucât acest capăt al cererii de arbitrare a fost respins în parte, recurentul a precizat că a avut un interes legitim în invocarea unui motiv de anulare cu privire la modalitatea în care această pretenție a fost soluționată. Numai în ipoteza în care arbitrul unic ar fi admis în tot aceste pretenții ale reclamantului, nu ar fi justificat un interes legitim în invocarea acestui motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

Intimata-pârâtă a invocat, în întâmpinare, excepția lipsei de interes în susținerea acestui motiv de anulare, motivat prin prisma faptului că, oricum, nu ar avea alte pretenții rezultate din parcurgerea procedurii arbitrale, cu excepția celor asupra cărora tribunalul arbitral s-a pronunțat deja.

Prin excepția de fond invocată, ce vizează însuși fondul uneia dintre disputele cererii de arbitrare, instanța de fond a fost învestită să se pronunțe cu privire la fondul unora dintre pretențiile formulate, deși tribunalul arbitral nu a supus dezbaterii părților aceste pretenții, intimata-pârâtă nu a invocat lipsa de interes în fața tribunalului arbitral, reclamantul nu a avut posibilitatea de a preciza pretențiile acestei dispute și de a le proba în etapa memoriilor scrise, iar cu toate acestea, tribunalul arbitral s-a pronunțat prin respingerea acestora.

Prin excepția de fond invocată de intimata-pârâtă, instanța învestită cu acțiunea în anulare a fost chemată să se pronunțe tocmai cu privire la existența sau inexistența dreptului de creanță invocat, pentru a stabili dacă există un interes legitim, actual și născut în a solicita anularea hotărârii arbitrale.

Instanța de fond a depășit limitele învestirii prin modalitatea în care a soluționat excepția lipsei de interes în anularea hotărârii arbitrale. Curtea de Apel Cluj a fost învestită cu un motiv de anulare ce vizează încălcarea prevederilor art. 13, art. 14 și art. 15 C. proc. civ., pentru soluționarea căruia ar fi trebuit să analizeze dacă tribunalul arbitral a depășit limitele judecății, astfel cum au fost stabilite chiar de tribunalul arbitral prin ordinele procedurale nr. 2 și nr. 3, pronunțându-se cu privire la fondul unei pretenții ce nu a fost supusă dezbaterii părților și cu privire la care părțile nu au avut posibilitatea de a formula apărări. De altfel, a precizat recurentul, regulile ICC permit inclusiv posibilitatea modificării pretențiilor în etapa memoriilor dezvoltatoare.

A mai arătat recurentul că instanța de fond a antamat, fără a se pronunța în mod concret, aspectul că tribunalul arbitral a trecut la analiza pe fond a uneia dintre pretențiile reclamantului, depășind limitele judecării excepției invocate, această pretenție nefiind obiect al excepției prescripției dreptului material la acțiune și a concluzionat că reclamantul nu are un interes în susținerea acestui motiv de anulare, fără a oferi acestuia posibilitatea de a preciza, detalia și formula apărări față de argumentele invocate. Procedând astfel instanța de fond a realizat, în mod nepermis, o analiză a fondului pretențiilor reclamantului și a admis o excepție de fond invocată de pârâtă ommiso medio, direct în etapa acțiunii în anulare. Instanța de fond a fost învestită cu analiza motivelor de anulare, iar nu cu analiza pe fond, mai exact a caracterului cert și determinat al unei pretenții a reclamantului. Curtea de Apel Cluj ar fi putut să analizeze pe fond această pretenție a beneficiarului numai în ipoteza în care, admițând fie și numai în parte acțiunea în anulare, ar fi reținut cauza în vedere rejudecării acestei dispute, în limitele convenției arbitrale, conform prevederilor art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ. În acest context, recurentul a menționat că a solicitat trimiterea cauzei arbitrale, spre rejudecarea acesteia de către un tribunal arbitral constituit sub egida ICC, astfel că în nicio ipoteză Curtea de Apel Cluj nu a avut un temei legal pentru a judeca dacă pretențiile sunt întemeiate sau nu pe fond, ci avea obligația de a se pronunța strict cu privire la incidența motivelor de anulare.

Contrat considerentelor instanței de fond, cuprinse în sentința civilă atacată, recurentul nu avea obligația legală de a-și proba pretențiile în cadrul acțiunii în anulare, întrucât acțiunea în anulare nu are efect devolutiv, iar instanța de fond nu este abilitată de legiuitor să analizeze fondul disputelor arbitrale, decât în ipoteza anularii și a reținerii cauzei spre rejudecare, dacă niciuna dintre părți nu a solicitat rejudecarea de către instituția arbitrală competentă. Astfel, Curtea de Apel Cluj, admițând excepția lipsei de interes în formularea și susținerea acestui prim motiv de anulare, a încălcat limitele controlului judecătoresc, astfel cum acestea sunt stabilite de art. 608 alin. (1), coroborat cu art. 613 alin. (3) lit. a) și lit. b) C. proc. civ.

A mai susținut recurentul că instanța de fond a realizat, totodată, o aplicare greșită a prevederilor art. 33 C. proc. civ., în analiza existenței interesului actual, născut, determinat și legitim de a solicita anularea soluției pronunțate de tribunalul arbitral cu privire la pretențiile reprezentând costurile efectuate cu parcurgerea procedurii CAD.

Argumentele intimatei-pârâte nu au vizat lipsa de interes în susținerea motivului de anulare, ci lipsa de interes în formularea pretenției. Or, invocarea acestei apărări direct în calea de atac împotriva hotărârii arbitrale este inadmisibilă, intimata-pârâtă solicitând, în realitate, instanței de control să se pronunțe omisso medio cu privire la fondul unei pretenții.

Recurentul a subliniat că împrejurarea că, prin soluția pronunțată cu privire excepția prescripției, arbitrul unic s-a pronunțat și cu privire la fondul unei pretenții distincte, ce nu intra în sfera de analiză a excepției invocate, și cu privire la care recurentul nu a avut oportunitatea de a susține argumentele detaliate în etapa memoriilor dezvoltatoare și nu a avut posibilitatea de a susține concluzii orale, reprezintă o încălcare a prevederilor imperative ale art. 14 alin. (4), alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ.

În continuare, recurentul a dezvoltat considerații teoretice cu privire la principiul oralității și contradictorialității, arătând că nerespectarea acestor principii, care asigura, implicit, și respectarea dreptului la apărare, este sancționată cu nulitatea hotărârii.

În speță, a subliniat recurentul că arbitrul unic a acordat cuvântul exclusiv asupra excepției invocate de intimata-pârâtă și a închis dezbaterile cu privire la acest aspect, urmând a emite o soluție numai cu privire la acest incident procedural, iar nu cu privire la fondul vreuneia dintre pretențiile recurentului reclamant, cu privire la care părțile nu au avut posibilitatea de a administra un probatoriu complet și de a depune memorii dezvoltatoare.

În concluzie, recurentul a apreciat soluția instanței de fond de a admite excepția lipsei de interes ca fiind nelegală, întrucât justifică un interes personal, determinat, actual, născut și legitim în susținerea motivelor de anulare.

În continuare, recurentul a arătat că sentința civilă atacată încalcă prevederile art. 6 alin. (1), art. 192, art. 430 alin. (1), art. 575 alin. (1) C. proc. civ., prevederile art. 21 din Constituția României, precum și prevederile art. 2537 și art. 2541 din C. civ.

În susținerea celui de-al doilea motiv de anulare a fost invocată încălcarea liberului acces la justiție, consacrat de prevederile art. 6 alin. (1) și de cele ale art. 192 C. proc. civ., ca urmare a încălcării normelor imperative de drept substanțial ale art. 2528 alin. (1), ale art. 1381, precum și ale art. 2523 C. civ.

Cel de-al treilea motiv de anulare a vizat încălcarea principiului legalității și a principiului dreptului la un proces echitabil, respectiv prevederile imperative ale art. 6 alin. (1) și cele ale art. 7 alin. (2) C. proc. civ., precum și normele imperative ce reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție, respectiv art. 2537 și art. 2541 C. civ.

Instanța de judecată e efectuat o analiză comună cu privire la aceste motive de anulare, pe care le-a respins în considerarea caracterului de norme de ordine privată a normele de drept substanțial invocate. Independent de calificarea normelor de drept substanțial ca fiind imperative sau dispozitive, instanța de fond nu a motivat soluția pronunțată sub aspectul încălcării principiului liberului acces la justiție, consacrat de prevederile art. 6 alin. (1) și de cele ale art. 192 C. proc. civ., precum și în prevederile art. 21 din Constituția României.

Astfel, recurentul a arătat că în acțiunea în anulare a argumentat faptul că arbitrul unic, cu încălcarea normelor imperative de drept substanțial, făcând o confuzie nepermisă între momentul cunoașterii producerii pagubei și momentul cunoașterii faptului că a fost săvârșită o faptă ilicită, care consta în încălcarea unei prevederi contractuale, a limitat în mod voit și nelegal accesul la justiție și dreptul ca pretențiile sale să fie analizate pe fond de către o instanță de judecată, respectiv de către o instituție arbitrală.

A invocat dispozițiile art. 21 din Constituția României, prevederile art. 6 alin. (1) și ale art. 192 C. proc. civ., prevederi ce a apreciat că vizează în mod incontestabil încălcarea unor norme imperative de ordine publică, ce consacră principii constituționale de la care părțile nu pot deroga prin convenție, instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare neefectuând nicio analiză și nemotivând soluția de respingere.

Sub aspectul calificării normelor de drept substanțial încălcate de tribunalul arbitral, în norme de ordine privată, a apreciat că sentința civilă recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor de drept substanțial ale art. 1270, art. 2528 alin. (1), art. 1381 și art. 2523 C. civ.

A precizat, în primul rând, faptul că instanța de judecată a făcut o greșită analiză a caracterului normelor invocate prin raportare la caracterul de normă de ordine publică sau de ordine privată, deși făcând aplicarea prevederilor art. 608 alin. (1) lit. h) teza finală din C. proc. civ., a invocat încălcarea normelor imperative, clasificare care ar avea drept criteriu caracterul conduitei prescrise. Nu există o suprapunere perfectă între normele de ordine publică și normele imperative, respectiv între normele de ordine privată și normele dispozitive, în sensul că sunt imperative toate normele de ordine publică, dar și o parte semnificativă a normelor de ordine privată, în măsura în care derogarea de la o asemenea normă ar atrage sancțiuni procedurale. O normă este dispozitivă atunci când s-ar putea deroga de la conținutul ei fără a atrage vreo sancțiune procedurală.

Din punct de vedere substanțial, în literatura juridică, dar și în jurisprudență, s-a exprimat frecvent concepția potrivit căreia normele incidente cu precădere în zona raporturilor contractuale, sunt de natură dispozitivă, de la care părțile pot deroga prin convenția încheiată, pornind de la temeiul juridic prevăzut de art. 1270 C. civ., conform căruia "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante".

Cum părțile nu au stabilit convențional termene de prescripție sau termene de grație, nu există nicio derogare prin convenția părților de la prevederile normelor imperative de drept substanțial ale art. 2528 alin. (1), art. 1381 și art. 2523 C. civ. Derogând în mod nepermis de la prevederile legale, care stabilesc fără echivoc momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, arbitrul unic a stabilit, în baza unui raționament propriu, lipsit de temei legal, momentul producerii faptei ilicite ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripție, în condițiile în care, la data la care pârâta a săvârșit faptele ilicite, reclamantul nu a avut cunoștință că exista o încălcare a prevederilor legale sau că pârâta, prin fapte proprii, lucrând impropriu, este cea care a declanșat alunecările de teren, ce ulterior au produs pagube foarte mari. Derogând în mod nepermis de la prevederile legale și respingând cererea, fără a analiza fondul acesteia, arbitrul unic a încălcat liberul acces la justiție.

Normele care reglementează prescripția extinctivă au caracter imperativ și nu pot fi adăugate alte situații care nu sunt prevăzute expres de lege, indiferent de metoda de interpretare care s-ar adopta.

Natura interesului asigurat prin prescripția extinctivă face inadmisibile derogările la aceste norme prin interpretări extensive ale dispozițiilor legale, indiferent de metoda de interpretare care s-ar adopta. Ideea de corelație între regula generala, consacrată legislativ, privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune, care nu poate fi separată de caracterul imperativ al normelor ce reglementează în prezent acest domeniu, și alte situații sau ipoteze care ar putea fi luate în discuție pentru determinarea nașterii dreptului la acțiune, nu poate fi înlăturată.

În concluzie, recurentul a precizat că normele ce reglementează prescripția extinctivă, inclusiv cele privind determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, au caracter imperativ, fiind norme obligatorii, de strictă interpretare, de la care nu se poate deroga prin convenția părților.

Părțile nu au stabilit pe cale convențională nicio derogare de la termenele de prescripție stabilite de legiuitor și nici nu au stabilit convențional termene de grație, astfel că prevederile legale au caracter imperativ, iar neaplicarea acestor în analiza efectuată reprezintă o încălcare a acestor norme.

Normele ce reglementează termenele de prescripție sau cursul prescripției nu își pierd caracterul imperativ prin simpla existență a posibilității stabilirii pe cale convențională a altor termene.

În condițiile în care părțile nu au derogat sub niciun aspect de la prevederile legale în materia prescripției, nici cu privire la termenul aplicabil și nici cu privire la cursul prescripției, normele civile ce reglementează această instituție de drept sunt aplicabile în speță.

Prescripția dreptului la acțiune începe sa curgă de la data când există elemente suficiente pentru ca titularul dreptului la acțiune să aibă convingerea că poate acționa cu succes, fără a exista un risc major în câștigarea procesului.

Recurentul a învederat că, în cazul neexecutării obligațiilor contractuale sau al executării defectuoase a acestora, beneficiarul nu putea cunoaște încă din perioada 2013 – 2014 că va avea nevoie să contacteze și să achite lucrări de remediere în perioada 2016 – 2021. Chiar și în ipoteza unor neconformități evidente, în lipsa studiilor și a investigațiilor care să determine amploarea neconformităților și soluțiile tehnice necesare, existența prejudiciului nu este certă, fiind strâns legată de efectuarea unor demersuri ulterioare, precum și de pierderea patrimonială înregistrată de beneficiar. La data producerii faptei ilicite, nu poate fi estimată valoarea prejudiciului, întrucât nu se cunosc nici amploarea neconformităților și nici lucrările suplimentare și de remediere a căror necesitate urma a fi identificată prin studii și investigații tehnice, precum și prin elaborarea unui proiect tehnic în acest sens.

S-a subliniat că, în baza unui raționament juridic vădit greșit, tribunalul arbitral a pus semnul egalității între momentul la care beneficiarul a știut că lucrările de remediere sunt necesare și data la care a fost cunoscută existența prejudiciului. Acest raționament înseamnă, în realitate, a pune semnul egalității între data săvârșirii faptei ilicite și momentul cunoașterii prejudiciului. Or, momentul la care a fost cunoscută în mod obiectiv existența prejudiciului trebuie identificat în raport de elemente care să ofere suficiente informații pentru a introduce o acțiune în justiție, admisibilă, ce poate fi probată, iar nu în baza unei simple supoziții privind incidența unor lucrări de remediere.

Simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod obiectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul dreptului la acțiune nu are cunoștință de elementele minime care fundamentează dreptul său, respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, și cel care este ținut să răspundă, amploarea efectelor directe și indirecte ale faptului ilicit, precum și pierderea pe care persoana păgubită o înregistrează în patrimoniul sau, atunci nu poate acționa.

Recurentul a indicat prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ., subliniind că momentul la care începe să curgă termenul de prescripție este momentul la care beneficiarul a cunoscut faptul că s-a produs o pagubă în patrimoniul său. Acesta este, în mod obiectiv, momentul la care beneficiarul a cunoscut existența unui prejudiciu, neexistând identitate între momentul producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii și momentul cunoașterii pagubei și a persoanei responsabile de producerea acesteia.

În ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la cel de-al treilea motiv de anulare, care a vizat încălcarea principiului legalității și a principiului dreptului la un proces echitabil, respectiv prevederile imperative ale art. 6 alin. (1) și prevederile art. 7 alin. (2) C. proc. civ., precum și normele imperative ce reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție, respectiv art. 2537 și art. 2541 C. civ., recurentul a arătat că instanța de fond a făcut referire la o decizie pronunțată într-un alt litigiu, care nu are autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, fără a expune un raționament propriu și o analiză proprie asupra motivului de anulare invocat, astfel că sentința atacată este nemotivată sub acest aspect, atrăgând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

S-a învederat că prima instanță a efectuat o greșită aplicare a prevederilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., deoarece faptul că o apărare similară a fost invocată într-un alt dosar, având alt obiect și altă cauză juridică, nu poate justifica reținerea respectivei hotărâri cu autoritate de lucru judecat. Totodată, au fost aplicate greșit și prevederile art. 575 alin. (2) C. proc. civ., în baza cărora prima instanță a considerat că nu ar fi incidente prevederile art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (2) C. proc. civ., în cazul arbitrajului internațional. Or, în sensul prevederilor art. 575 alin. (2) C. proc. civ., principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute la art. 5 alin. (2), art. 8-10. art. 12-16, art. 19-21, art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) și 6 și la art. 23 din C. proc. civ. sunt aplicabile în mod corespunzător și în procedura arbitrală. Principiile fundamentale aplicabile în procesul arbitral sunt: obligația arbitrilor de a judeca cauza (ei nu pot refuza soluționarea litigiului arbitral pe motiv că legea nu prevede este neclară sau incompletă), principiul egalității, principiul disponibilității, principiul rolului activ în probațiune, obligația părților de a-și proba pretențiile, principiul bunei-credințe în exercitarea drepturilor procedurale, principiul dreptului la apărare, principiul contradictorialității, principiul oralității, principiul nemijlocirii, principiul continuității, respectarea principiilor fundamentale, încercarea de împăcare a părților, principiul adevărului și respectul cuvenit justiției. Prin urmare, principiile la care se referă textul art. 575 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă exigențe minimale care nu pot fi înlăturate sub pretextul incidenței regulilor alese de părți în baza principiului autonomiei de voință. Acest fapt nu înseamnă că principiul dreptului la un proces echitabil și principiul legalității procesului civil nu sunt aplicabile procedurii arbitrale, ci faptul că părțile pot solicita efectuarea judecății în echitate. În speță, părțile nu au optat pentru efectuarea judecății în echitate, astfel că judecata nu s-ar fi putut realiza altfel decât în temeiul prevederilor legale și contractuale.

S-a mai învederat că locul arbitrajului a fost ales în România, hotărârea arbitrală este considerată hotărâre națională, iar legea aplicabilă raportului juridic supus analizei este legea locului, respectiv legea română. Potrivit prevederilor art. 19 din Regulile ICC, procedura în fața tribunalului arbitral va fi guvernată de Reguli, iar acolo unde Regulile nu prevăd, se completează cu regulile naționale de procedură. Conform sub-clauzei 1.4 din condițiile generale ale contractului de lucrări, contractul este guvernat de legile române. Legea cu care se completează procedura arbitrală din prezentul dosar este legea aplicabilă la locul arbitrajului, respectiv C. civ. și C. proc. civ. din România, astfel că principiile care guvernează procesul civil sunt aplicabile și hotărârii arbitrale vizate în prezenta acțiune.

Recurentul a precizat că tribunalul arbitral a adăugat condiții suplimentare de formă, neprevăzute de lege, actului de sesizarea a organului penal cu privire la intenția de constituire ca parte civilă. În mod nepermis, a adăugat arbitrul unic prevederilor legale o interdicție nereglementată de legea națională, aceea pe care partea vătămată o are la dispoziție, respectiv de a preciza cererea privind constituirea ca parte civilă. La data de 22.12.2014, beneficiarul a formulat o plângere penală împotriva antreprenorului, în fata Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorială Cluj, pentru lucrările neconforme executate pe parcursul derulării contractului de lucrări. Prin adresa transmisă către DNA din data de 16.09.2016, beneficiarul s-a constituit parte civilă pentru prejudiciul parțial în cuantum de 17.728.954,60 RON, aferent lucrărilor neconforme executate de antreprenor și achitate de beneficiar. Ulterior, la 15.11.2016, beneficiarul a depus o completare la plângerea penală formulată în data de 22.12.2014, prin care s-a constituit parte civilă pentru prejudiciul parțial înregistrat, respectiv suma de 809.086,53 RON aferentă neregulilor din perimetrul Zonei Tehnice a CMID. Nu în ultimul rând, la data de 08.08.2017, beneficiarul a depus ultima completare la plângerea penală formulată în data de 22.12.2014, pentru o parte din prejudiciul suferit de acesta ca urmare a necesității contractării lucrărilor D. pentru remedierea lucrărilor neconforme executate de antreprenor. Raportat la considerentele arbitrului unic, potrivit cărora constituirea ca parte civilă a beneficiarului nu ar îndeplini condițiile stabilite de lege, precum și neluarea în considerare a precizării aduse cererii inițiale de constituire ca parte civilă, în condițiile în care legea permite completarea cererii inițiale, a apreciat că arbitrul unic a încălcat dreptul la un proces echitabil, adăugând la prevederile legale unele condiții și limitări neprevăzute de legiuitor.

La data de 17.06.2024, intimata-reclamantă Asocierea A. - B. S.R.L. - Conform S.A. - C. S.R.L. prin liderul Asocierii A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă la data de 26.04.2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris.

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 03.07.2024, s-a fixat termen de judecată la data de 15.10.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 15.10.2024, după dezbateri contradictorii, instanța a rămas în pronunțare asupra recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul reclamant Județul Cluj – Consiliul Județean Cluj este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin sentința recurată prima instanță a admis excepția lipsei de interes a criticilor reclamantului privind încălcarea dispozițiilor art. 13, art. 14 și art. 15 C. proc. civ. și a respins acțiunea în anulare, formulată de reclamantul Județul Cluj – Consiliul Județean Cluj, în contradictoriu cu pârâta Asocierea A. - B. S.R.L. - Conform S.A. - C. S.R.L., fiind menținută soluția dispusă de arbitrul unic prin hotărârea arbitrală finală din data de 24.08.2023, pronunțată în dosarul nr. x al Curții Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațională. În esență, instanța învestită cu acțiunea în anularea sentinței arbitrale a menținut soluția de respingere, ca fiind prescris dreptul material la acțiune, în privința pretențiilor formulate de reclamant prin primele cinci capete de cerere (respectiv pretențiile în cuantum total de 36.839.782,85 RON reprezentând valoarea lucrărilor de remediere; pretențiile în cuantum de 1.579.604,92 RON reprezentând avansul nerecuperat; pretențiile în cuantum de 1.779.069,26 RON reprezentând valoarea membranelor geotextile; pretențiile reprezentând TVA pentru sumele menționate anterior; pretențiile reprezentând dobânda legală aferentă sumelor menționate anterior), precum și soluția de admitere în parte, în privința pretențiilor formulate prin capătul al șaselea de cerere, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamant a 50% din remunerația CAD suportată de reclamant (iar nu 50% din totalul costurilor suportate pentru procedura CAD, astfel cum s-a solicitat prin cererea de arbitrare), plus dobânda legală la această sumă, începând de la data deciziei CAD și până la data efectuării plății.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurentul reclamant Județul Cluj – Consiliul Județean Cluj, urmărind să obțină rejudecarea acțiunii în anulare în privința tuturor motivelor de anulare invocate, prin care au fost criticate soluțiile de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și de admitere în parte a cererii de arbitrare, invocându-se încălcarea unor dispoziții de drept procesual și a unor dispoziții de drept material, precum și o motivarea necorespunzătoare a hotărârii atacate.

Cu titlu prealabil, trebuie subliniat că sentința primei instanțe poate fi atacată cu recurs numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nefiind posibilă reaprecierea probatoriului sau reformarea hotărârii pentru alte argumente decât cele care privesc legalitatea sentinței recurate.

Motivele de recurs invocate de recurentul reclamant, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate în parte și determină soluția de admitere a prezentei căi de atac, cu consecința casării hotărârii și trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Înalta Curte va proceda la analizarea criticilor expuse prin cererea de recurs, ținând seama de motivele de casare invocate, dar și de motivele de anulare susținute prin acțiunea în anulare, deoarece hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre motivele prevăzute limitativ la art. 608 C. proc. civ. În cauza de față, motivele de anulare invocate de reclamant, prin care s-a contestat atât soluția de respingere ca fiind prescris dreptul material la acțiune, cât și soluția de admitere în parte a pretențiilor deduse soluționării în fața arbitrului unic, au fost încadrate în motivul de anulare prevăzut de lit. h) a art. 608 C. proc. civ., referitor la încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a dispozițiilor imperative ale legii.

Prin primul set de critici recurentul reclamant invocă nelegalitatea soluției de admitere a excepției lipsei interesului în susținerea motivului de nulitate întemeiat pe încălcarea dispozițiilor art. 13, art. 14 și art. 15 C. proc. civ. Sub acest aspect, trebuie observat că, prin acțiunea în anulare, reclamantul a invocat nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul contradictorialității, principiul oralității și dreptul la apărare, principii pe care Județul Cluj le apreciază ca fiind dispoziții legale imperative, aplicabile inclusiv în fața tribunalului arbitral, în temeiul art. 575 alin. (2) C. proc. civ. Acest motiv de nulitate a vizat exclusiv soluția de admitere în parte a pretențiilor formulate prin cererea de arbitrare, iar nu și soluția referitoare la pretențiile respinse, ca prescrise.

Pentru verificarea legalității soluției de admitere a excepției lipsei interesului este necesar a se avea în vedere faptul că, în fața arbitrului unic, anterior pronunțării hotărârii atacate cu acțiunea în anulare, părțile au fost convocate pentru a purta dezbateri exclusiv cu privire la excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, aspect care rezultă din cuprinsul ordinelor procedurale nr. 2 din 06.04.2023 și nr. 3 din 11.05.2023 emise de arbitrul unic, precum și din conținutul dezbaterilor orale susținute la termenul din data de 23.05.2023 în fața instanței arbitrale.

De asemenea, este relevant faptul că excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost invocată în privința pretențiilor solicitate prin primele cinci capete de cerere, iar nu și în privința pretențiilor la care se referă al șaselea capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtei la plata a 50% din totalul costurilor suportate de reclamant cu procedura CAD.

Ulterior, la data de 24.08.2023, arbitrul unic a pronunțat hotărârea arbitrală prin care a respins primele cinci capete de cerere, ca fiind prescris dreptul material la acțiune, și a admis în parte al șaselea capăt de cerere, dispunând obligarea pârâtului la plata către reclamant a 50% din remunerația CAD, plus dobânda legală aferentă, iar nu obligarea la plata a 50% din totalul costurilor suportate pentru procedura CAD, astfel cum a solicitat reclamantul prin cererea de arbitrare.

Conform argumentării expuse în hotărârea arbitrală, admiterea în parte a acestor pretenții se întemeiază pe conținutul subclauzei 20.2 alin. (6) din contractul nr. x/116/05.01.2012 privind realizarea obiectivului de investiții "Centru de Management Integrat al Deșeurilor în județul Cluj", conform căreia fiecare parte plătește jumătate din remunerația CAD, fără ca această clauză să confere reclamantului dreptul la rambursarea altor costuri suportate în legătură cu procedura CAD (Comisia de Adjudecare a Disputelor).

Nemulțumit de soluția de admitere în parte a acestui capăt de cerere, deoarece i s-au acordat pretențiile solicitate doar în privința remunerației CAD, iar nu și a altor costuri suportate pentru procedura CAD, reclamantul Județul Cluj a formulat acțiunea în anulare, prin care a invocat, printre mai multe motive, încălcarea dispozițiilor legale imperative privitoare la principiul contradictorialității, principiul oralității și dreptul la apărare, prin aceea că, prealabil pronunțării acestei soluții, fondul pretențiilor nu a fost supus dezbaterii contradictorii a părților.

Prima instanță a considerat că reclamantul nu justifică interesul pentru susținerea acestui motiv de anulare a hotărârii arbitrale, dispunând admiterea excepției lipsei de interes a criticilor privind încălcarea dispozițiilor art. 13, art. 14 și art. 15 C. proc. civ., motivat de faptul că reclamantul nu a indicat nici în fața arbitrului unic și nici în fața instanței judecătorești ce alte costuri ar mai fi fost angajate în cadrul procedurii CAD, în afara remunerației evidențiate în factura nr. x/19.02.2022, costuri care să fi fost respinse prin soluția pronunțată. În lipsa stabilirii unui beneficiu concret al reclamantului în parcurgerea prezentului demers procesual, curtea de apel a reținut neîndeplinirea condiției interesului, conform art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., în susținerea acestui motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, recurentul reclamant a invocat critici de nelegalitate cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei interesului, critici care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, acțiunea în anulare, reglementată de art. 608 C. proc. civ., presupune învestirea instanței de judecată pentru exercitarea unui control de legalitate asupra sentinței arbitrale, efectuându-se, în acest scop, o judecată în primă instanță de către curtea de apel. Ca orice acțiune civilă, acțiunea în anularea sentinței arbitrale trebuie să îndeplinească toate condițiile de exercitare a acțiunii civile, printre care cerința justificării unui interes, astfel cum prevede art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Art. 33 C. proc. civ. conține condițiile pe care trebuie să le îndeplinească interesul pentru introducerea unei acțiuni civile, respectiv să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte observă că recurentul reclamant Județul Cluj – Consiliul Județean Cluj justifică interesul pentru promovarea acțiunii în anulare inclusiv cu privire la soluția pronunțată asupra capătului al șaselea de cerere, atât timp cât pretențiile formulate nu au fost admise în totalitate de către arbitrul unic. Astfel cum s-a arătat mai sus, reclamantul a pretins obligarea pârâtei la plata a 50% din totalul costurilor suportate cu procedura CAD, în timp ce instanța arbitrală i-a admis pretențiile numai în parte, obligând pârâta la plata a 50% din remunerația CAD. Atât timp cât reclamantul nu a obținut recunoașterea pretențiilor formulate în totalitate, acesta are interesul pentru a promova acțiunea în anulare, prin care să determine exercitarea de către instanța judecătorească a controlului de legalitate asupra hotărârii arbitrale, în privința soluției de respingere a pretențiilor formulate.

Argumentarea susținută de intimata pârâtă și acceptată de prima instanță, în sensul că singurele costuri suportate de către reclamant cu procedura CAD sunt limitate la remunerația evidențiată în factura fiscală nr. x/19.02.2022, nu reprezintă o motivare aptă să susțină soluția lipsei interesului, ci reprezintă o apărare care vizează fondul cererii de arbitrare și, eventual, al acțiunii în anulare.

Cu prilejul verificării cerinței interesului, instanța judecătorească învestită cu soluționarea acțiunii în anulare este ținută să constate că respectiva cerere emană de la partea care a pierdut procesul în fața tribunalului arbitral și are astfel interesul de a invoca motivele de nulitate prevăzute limitativ de lege, în scopul de a obține o soluție favorabilă, distinctă de cea pronunțată în cadrul jurisdicției private.

Or, în cauza de față, cât privește modul de soluționare a pretențiilor formulate prin al șaselea capăt de cerere, se observă fără dubiu că solicitarea reclamantului a fost admisă de către arbitrul unic numai în parte, cu referire la remunerația CAD, fiind respinsă în privința cererii raportate la alte costuri ale procedurii CAD. Prin urmare, partea interesată are deschisă calea acțiunii în anulare în privința soluției de respingere a pretențiilor legate de alte costuri decât remunerația deja acordată.

Trebuie subliniat că eventuala lipsă de temeinicie a unor pretenții deduse judecății nu echivalează cu lipsa interesului în promovarea demersului procesual, deoarece caracterul fondat sau nefondat al unei cereri se poate stabili numai la finalul procedurii judiciare sau arbitrale, după caz, derulate cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

În cauza de față, reclamantul a pretins recunoașterea dreptului său la recuperarea unor costuri efectuate cu procedura CAD, în timp ce instanța arbitrală i-a admis cererea doar cu referire la remunerația CAD, apreciată ca fiind unicul cost suportat de reclamant. În privința celorlalte costuri pretinse prin cererea de arbitrare, reclamantul poate exercita calea specifică de atac în fața instanței judecătorești, în măsura în care motivele de nelegalitate invocate se pot subsuma motivelor limitative prevăzute de art. 608 C. proc. civ.

Mai trebuie spus că omisiunea recurentului reclamant de a indica punctual, concret, valoarea costurilor efectuate și neacordate de arbitrul unic nu constituie un argument temeinic în sensul lipsei interesului, ci implică obligația pentru organul judiciar de a clarifica obiectul învestirii instanței, pentru ca astfel să poată fi cunoscute limitele în care are loc judecata.

Tot astfel, inexistența unor costuri suplimentare față de remunerația deja acordată constituie un aspect de netemeinicie a pretențiilor formulate și, eventual, a acțiunii în anulare, dar nu poate fundamenta soluția lipsei interesului, în condițiile în care reclamantul din cererea de arbitrare deduce judecății o pretenție pe care o apreciază ca fiind mai mare decât cea acordată de arbitrul unic.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că recurentul reclamant justifică un interes determinat, legitim, personal, născut și actual pentru a susține acțiunea în anulare exercitată împotriva soluției de admitere în parte a pretențiilor formulate prin al șaselea capăt de cerere, urmărind să obțină admiterea acestor pretenții în totalitate, ceea ce determină concluzia existenței interesului cu privire la invocarea încălcării prevederilor art. 13, art. 14 și art. 15 C. proc. civ.

Prin urmare, primul motiv de casare, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este fondat, deoarece prima instanță a admis în mod eronat excepția lipsei de interes în susținerea criticilor anterior indicate, făcând o greșită aplicare a prevederilor art. 33 C. proc. civ.

Întrucât prima instanță nu a analizat, pe fondul lor, criticile legate de încălcarea dreptului la apărare și a principiilor contradictorialității și oralității, se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe, pentru a se cerceta motivul de nulitate invocat prin acțiunea în anulare și neanalizat ca efect al admiterii excepției procesuale menționate.

Analizarea celorlalte critici formulate prin cererea de recurs în legătură cu soluția dată asupra excepției lipsei interesului devine inutilă în condițiile în care s-a reținut caracterul fondat al primei critici invocate, justificând soluția de trimitere a cauzei spre rejudecare pentru ca prima instanță să se pronunțe, pe fond, cu privire la temeinicia sau netemeinicia motivului de anulare bazat pe nesocotirea prevederilor art. 13, art. 14 și art. 15 C. proc. civ. de către arbitrul unic.

Al doilea set de critici vizează nelegalitatea soluției de respingere a acțiunii în anulare ca urmare a reținerii caracterului nefondat al motivelor de nulitate referitoare la soluția pronunțată de arbitrul unic în sensul admiterii excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune.

Așa cum s-a reținut mai sus, pretențiile reclamantului cuprinse în primele cinci capete din cererea de arbitrare au fost respinse, ca prescrise, de către tribunalul arbitral, reclamantul invocând pe calea acțiunii în anulare incidența motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., prin încălcarea dispozițiilor legale care reglementează momentul de început al cursului prescripției extinctive (art. 1270, art. 2528 alin. (1), art. 1381 și art. 2523 C. civ.) și cauzele de întrerupere a termenului de prescripție (art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (2) și art. 22 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu art. 2537 și art. 2541 C. civ.). Sub un prim aspect, recurentul reclamant a susținut că momentul de început al cursului termenului de prescripție extinctivă a fost stabilit în mod greșit de către arbitrul unic prin raportare la data producerii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, iar nu prin raportare la data la care beneficiarul a cunoscut prejudiciul. Sub un al doilea aspect, s-a invocat intervenirea unei cauze de întrerupere a cursului prescripției extinctive prin constituirea de parte civilă în dosarul penal prin formularea plângerii penale din data de 22.12.2014, un nou termen de prescripție de 3 ani începând să curgă la data de 21.02.2018, când a fost pronunțată ordonanța prin care a fost definitivată soluția de clasare a dosarului penal.

În esență, prima instanță a reținut caracterul nefondat al motivelor de nulitate referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, constatând că reclamantul nu a invocat încălcarea unor dispoziții legale imperative, ci a unor norme juridice de ordine privată.

Similar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că dispozițiile legale indicate de recurentul reclamant, care reglementează momentul de început al cursului prescripției extinctive și cauzele de întrerupere a cursului termenului de prescripție extinctivă, sunt norme juridice de ordine privată, de la care legiuitorul a permis derogări, neputând fi calificate ca dispoziții imperative ale legii, apte a provoca un control de legalitate asupra unei sentințe arbitrale, în baza motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

În reglementarea C. civ., aplicabil pretențiilor solicitate în cauza de față, în temeiul unui contract încheiat după data intrării în vigoare a actului normativ menționat, normele referitoare la prescripția extinctivă sunt norme de ordine privată, supletive, din moment ce art. 2515 C. civ. permite părților să stabilească pe cale convențională reguli aplicabile regimului juridic al prescripției extinctive.

În concret, prin acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, sunt invocate dispozițiile legale referitoare la momentul de început al cursului prescripției extinctive și la incidența unei cauze de întrerupere a cursului acestui termen, însă art. 2515 alin. (3) C. proc. civ. prevede explicit că părțile pot modifica durata termenului de prescripție sau cursul ei, prin fixarea începutului acesteia sau prin modificarea cauzelor de întrerupere. O atare prevedere legală susține fără dubiu ideea că dispozițiile legale invocate de către recurentul reclamant sunt norme juridice supletive, iar nu imperative, din moment ce legiuitorul permite părților să deroge de la acestea. Faptul că, în cauza de față, părțile nu au uzat de această posibilitate nu schimbă natura de ordine privată a prevederilor legale incidente și nu determină aplicabilitatea motivului de nulitate prevăzut art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Astfel cum a reținut prima instanță, constatând că pretențiile deduse judecății se fundamentează pe un contract încheiat între părți, care nu este unul de adeziune, de asigurare și nici încheiat cu un consumator, nefiind incidente dispozițiile art. 2515 alin. (5) C. civ., părțile având astfel posibilitatea de a deroga de la regulile privitoare la momentul de început al cursului prescripției extinctive și la cauzele de întrerupere a cursului acestui termen, rezultă că, în cauză, dispozițiile legale indicate de către recurentul reclamant reprezintă norme juridice de ordine privată, nesusceptibile să atragă exercitarea controlului de legalitate asupra sentinței arbitrale, în condițiile în care motivul de nulitate invocat vizează exclusiv încălcarea unor dispoziții imperative ale legii, iar nu și a unora supletive.

De asemenea, indicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (2) și art. 22 alin. (1) C. proc. civ. s-a făcut în mod formal, deoarece criticile expuse vizează, în realitate, nemulțumirea reclamantului în legătură cu aspecte de fapt, respectiv cu modul în care arbitrul unic a stabilit momentul de început al cursului prescripției extinctive și a analizat probele sub aspectul constituirii de parte civilă în procesul penal. Or, stabilirea situației de fapt și analizarea ori reaprecierea probelor nu se poate face de instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale, neputându-se încadra în niciunul dintre motivele de nulitate prevăzute de art. 608 C. proc. civ.

Recurentul reclamant a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea, prin aceea că, în sentința recurată, nu sunt expuse niciun fel de argumente în legătură cu critica privitoare la încălcarea principiului liberului acces la justiție, consacrat de art. 6 alin. (1) și art. 192 C. proc. civ., precum și de art. 21 din Constituția României. Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că prima instanță a oferit o motivare corespunzătoare cu privire la respingerea acestui motiv de anulare, arătând explicit că dispozițiile art. 6 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt incluse în enumerarea de la art. 575 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că aceste norme nu au caracter imperativ în procedura arbitrală, iar modul lor de aplicare nu poate face obiect de verificare în fața jurisdicției de drept comun. Așadar, prima instanță a respectat exigențele prevăzute de ar