ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1833/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată la data de 04.07.2022, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată legal prin administrator B., în nume personal, în contul C. S.A., a chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 320.792 RON, cu titlu de daune cauzate societății, în calitatea sa de director general al acesteia. Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea formulată la data de 27.06.2023, reclamanta A. S.R.L., având în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă, în baza dispozițiilor art. 204 alin. (2), pct. 2, și-a mărit câtimea obiectului cererii, și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 328.924 RON, reprezentând contravaloarea salariului brut plătit de C. S.A. numitei D. după cum urmează: a). 188.132 RON - reprezentând salariul net încasat de dna D. de la C. S.A. în perioada 01.07.2018-31.03.2022; b). 300 RON - contravaloare tichete cadou încasate de D. de la C. S.A. în perioada 01.07.2018-31.03.2022; c). 140.492 RON - reprezentând sumele plătite de C. S.A. cu titlu de impozite, asigurări sociale, asigurări de sănătate, pensii, șomaj etc., elemente ce intră în componența salariului brut al acesteia în perioada 1.07.2018-31.03.2022.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 470/1.11.2023, Tribunalul Specializat Argeș a respins, ca nefondată, excepția prescripției astfel cum a fost invocată de pârât prin întâmpinare și a admis cererea precizată, fiind obligat pârâtul la plata către C. S.A. a sumei de 328.924 RON, cu titlu de daune cauzate societății. A fost stabilit onorariul definitiv cuvenit expertului E. la suma de 3.000 RON, constatându-se că a fost achitat integral de reclamantă. În temeiul art. 155 1 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, a fost respinsă cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva sentinței nr. 470/1.11.2023, pronunțate de Tribunalul Specializat Argeș, a declarat apel pârâtul D., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariul de avocat în sumă de 8.881,8 RON și taxă de timbru în apel. De asemenea, a solicitat a se acorda și cheltuielile de judecată efectuate în primă instanță, în măsura în care va fi admis apelul. Prin decizia civilă nr. 177/A-com din 25 aprilie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul D., împotriva sentinței nr. 470/01.11.2023, pronunțate de Tribunalul Specializat Argeș, în dosarul nr. x/2022, intimată fiind reclamanta A. S.R.L., prin administrator F., în nume propriu, în contul C. S.A., și a obligat apelantul la plata sumei de 7.914,18 RON cheltuieli de judecată către A. S.R.L..

Recursul formulat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 177/A-com din 25 aprilie 2024 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 10.06.2024, a declarat recurs pârâtul D., solicitând casarea hotărârii instanței de apel și, cu ocazia rejudecării, să se dispună, în principal, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, a solicitat obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul pârât a invocat incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ. Astfel, a arătat că prin decizia din apel a fost menținută soluția primei instanțe cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, în adunarea generală a acționarilor din 13.05.2019, deși a fost votată în unanimitate situația financiară, conform procesului-verbal, această chestiune nu s-a mai discutat, deoarece situațiile financiare au fost prezentate deja în consiliul de administrație, iar art. 117 2 din Legea nr. 31/1990 prevede posibilitatea (nu și obligația) acționarului, de a obține de la societate informații și documente. A susținut recurentul că în mod corect instanța de apel a reținut că termenul de prescripție curge de la data la care intimata a cunoscut angajarea doamnei D., iar nu de la data fiecărei plăți făcute acesteia, în temeiul contractului individual de muncă, dar în mod greșit a reținut că această dată este 14.09.2021, dată la care a fost depus raportul de expertiză în dosarul nr. x/2019. Astfel, la adunarea generală a acționarilor din 13.05.2019, intimata a fost reprezentată de administratorul acesteia, B., care era și membru în consiliul de administrație al C. S.A. Prin urmare, administratorului intimatei i-au fost prezentate situațiile financiare în consiliul de administrație al C. S.A., neavând relevanță că acestea nu au mai fost discutate și în adunarea generală a acționarilor. Astfel, intimata cunoștea sau trebuia să cunoască, la 13.05.2019, angajarea doamnei D.. În continuare, recurentul a indicat aplicarea greșită a prevederilor art. 137 1 din Legea nr. 31/1990, fiind reținut în mod greșit de către Curtea de Apel Pitești că prima atitudine de încălcare a legii aparține apelantului, însă revocarea administratorului se poate face doar de către adunarea generală a acționarilor, iar nu de către recurent, în calitate de director general. Recurentul pârât a mai indicat aplicarea greșită a prevederilor art. 1352 C. civ., în sensul reținerii de către Curtea de Apel Pitești că această normă prevede, drept cauză exoneratoare de răspundere, fapta terțului, care prin atitudinea sa a determinat fapta ilicită, precizând că a acționat cu convingerea că încheierea contractului individual de muncă, astfel cum a fost avizat de către consilierul juridic, este legală.

Apărările formulate în cauză La data de 07.08.2024, intimatul reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a civilă la 01.07.2024 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fișa Ecris. În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 02.09.2024, s-a fixat termen de judecată la data de 15.10.2024, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 15.10.2024, după dezbateri contradictorii, instanța a rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursului, invocată din oficiu. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul, sub aspect formal, din perspectiva excepției nulității, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Recursul constituie o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată de partea nemulțumită numai pentru motive de nelegalitate și în condițiile prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, printre altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Conform alin. (3) al aceluiași articol, mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Art. 489 alin. (1) din același act normativ prevede că "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar alin. (2) al aceluiași articol dispune "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că cerința motivării recursului implică, în mod necesar, ca recurenta să formuleze critici de nelegalitate prin raportare directă la soluția și motivele cuprinse în hotărârea recurată, nefiind suficientă mențiunea potrivit căreia hotărârea recurată este netemeinică și nelegală. Cererea de recurs trebuie să conțină critici pertinente la adresa hotărârii atacate, fiind necesar ca motivele de recurs să aibă corespondent în ipotezele normative de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și, în același timp, să se raporteze la ceea ce s-a statuat prin hotărârea atacată pentru ca instanța învestită cu judecarea recursului să poată exercita un control judiciar efectiv. Prin urmare, instanța de recurs nu poate examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din actul normativ menționat, normă de ordine publică. În cauza pendinte, se constată că se invocă mai multe împrejurări care ar afecta, în opinia recurentului, validitatea deciziei recurate. Acestea vizează soluția unei acțiuni având ca obiect atragerea răspunderii administratorilor, susținându-se că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ., art. 137 1 din Legea nr. 31/1990 și art. 1352 C. civ. Deși recurentul a indicat aplicabilitatea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că acest text de lege a fost indicat în mod formal, întrucât din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond, care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ. Astfel, referitor la pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 2538 alin. (1) C. civ., recurentul urmărește stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel în privința momentului cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea. Or, instanțele de fond, ca instanțe devolutive, au plenitudine de apreciere a probatoriului administrat, în timp ce instanța de recurs nu poate proceda la o reapreciere a probelor administrate. Așa fiind stabilirea, în concret, a momentului de început al cursului prescripției extinctive, pe baza dovezilor administrate, nu poate fi supusă cenzurii în fața instanței de recurs, atât timp cât nu se aduce nicio critică de nelegalitate, ci una de netemeinicie a deciziei. De asemenea, în privința presupusei greșite aplicări a prevederilor art. 137 1 din Legea nr. 31/1990 și art. 1352 C. civ., recurentul nu a formulat critici concrete de nelegalitate, mărginindu-se la a indica în mod formal aceste prevederi legale, fără a explica în niciun mod în ce a constat greșeala instanței de apel cu prilejul aplicării acestor norme juridice în realitate, criticile dezvoltate urmăresc să determine o rejudecare a fondului cauzei, vizând aspecte de netemeinicie a deciziei atacate, iar nu unele de nelegalitate. Este de amintit că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului. Din lecturarea cererii de recurs, rezultă că recurentul nu a dezvoltat critici care să vizeze raționamentul adoptat de instanța de apel, susținând pretinsa nelegalitate a hotărârii recurate din perspectiva interpretării greșite de către instanța de apel a unor prevederi legale, respectiv art. 2528 alin. (1) C. civ., art. 137 1 din Legea nr. 31/1990 și art. 1352 C. civ., susțineri care tind însă la reanalizarea situației de fapt, ceea ce se circumscrie noțiunii de temeinicie a hotărârii. Astfel, pe de o parte, simpla nemulțumire generică a recurentului, față de hotărârea recurată, sub aspectul unei pretinse nelegalități a hotărârii atacate din perspectiva interpretării greșite a dispozițiilor supuse analizei, iar, pe de altă parte, modalitatea de motivare a recursului, prin invocarea situației de fapt, nu sunt suficiente pentru a se tinde la casarea hotărârii recurate. Prin urmare, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora, de către instanță, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurentul - pârât D. împotriva deciziei nr. 177/A-com din 25 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ținând seama de soluția de respingere a recursului și reținându-se astfel culpa procesuală a recurentului pârât, Curtea va obliga pe acesta să plătească intimatului reclamant A. S.R.L. suma de 5.913,35 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul avocațial, achitat, în temeiul facturii fiscale nr. x/18.07.2024, cu ordinul de plată nr. x/26.07.2024, fiind probat caracterul real, necesar și rezonabil al acestor cheltuieli.