ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1431/2024

Ședința publică din data de 20 iunie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța – secția a II-a Civilă la 17 iunie 2023 sub dosar nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L. - prin administrator judiciar C. civ. B., în contradictoriu cu pârâtul C., a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 204.378 RON, reprezentând plata indemnizației brute lunare.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 1341 alin. (1) C. civ., 1470 C. civ., art. 194 C. proc. civ.

Pârâtul C. a formulat cerere de chemare în garanție a Unității Administrativ Teritoriale Municipiul Medgidia - Consiliul Local Medgidia prin care a solicitat obligarea chematei în garanție la plata către reclamantă a contravalorii indemnizației încasate de către pârât pentru exercitarea calității de administrator special, în cuantum de 204.378 RON.

Prin sentința civilă nr. 704 din 20 iunie 2023, Tribunalul Constanța – secția a II-a Civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. - prin administrator judiciar C. civ. B., în contradictoriu cu pârâtul C..

A obligat pârâtul C. la plata în favoarea reclamantei A. S.R.L. a sumei de 204.378 RON, reprezentând plata indemnizației brute lunare a administratorului special aferentă perioadei aprilie 2019 - iulie 2020.

A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul C. în contradictoriu cu chematul în garanție Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Medgidia – Consiliul Local Medgidia.

A obligat pe chematul în garanție Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Medgidia – Consiliul Local Medgidia la plata în favoarea pârâtului C. la plata sumei de 204.378 RON, reprezentând plata indemnizației brute lunare a administratorului special aferentă perioadei aprilie 2019 - iulie 2020, precum și la plata sumei de 5.192,56 RON cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru.

A respins ca nefondată cererea pârâtului C. de acordare a cheltuielilor de judecată cu titlul de onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe, chematul în garanție Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Medgidia – Consiliul Local Medgidia a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 199/LP din 20 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a fost respins ca nefondat apelul declarat de chematul în garanție Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Medgidia – Consiliul Local Medgidia împotriva sentinței civile nr. 704 din 20 iunie 2023 pronunțată de Tribunalul Constanța – secția a II-a Civilă, pe care l-a obligat la plata sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului C..

Împotriva acestei decizii, chematul în garanție Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Medgidia – Consiliul Local Medgidia a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În argumentarea memoriului de recurs, se susține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a interpretat greșit dispozitivul deciziei civile nr. 882/CA/28.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2023, pe de o parte și a reținut eronat care ar fi efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al acestei hotărâri judecătorești definitive, pe de altă parte, critici subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În raport de aceste dispoziții, se observă, pe de o parte, că se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul, cât și considerentele decisive și decizorii ale unei hotărâri judecătorești definitive, iar pe de altă parte, că autoritatea de lucru judecat presupune nu numai efectul negativ al împiedicării unei noi judecăți, dacă cerința triplei identități reglementate de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. este îndeplinită, ci și efectul pozitiv, înțeles ca prezumție, ca mijloc de probă, în sensul că cele tranșate prin considerentele decisive și/sau decizorii ale unei hotărâri judecătorești definitive nu mai pot fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească ulterioară.

Avându-se în vedere criticile aduse prin intermediul apelului, instanța era chemată să analizeze chestiunile tranșate în mod definitiv prin dispozitivul, dar și prin considerentele deciziei civile nr. 882/CA/28.10.2020 a Curții de Apel Constanța, precum și relevanța lor în analiza raportului de drept substanțial dintre pârât și chematul în garanție (iar nu între reclamant și pârât), pentru a se putea reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârii menționate.

Așadar, obiectul litigiului înregistrat pe rolul instanțelor judecătorești sub nr. x/2019, în care nici municipiul Medgidia și nici pârâtul C. nu au avut vreo calitate procesuală nu l-a format și anularea (parțială sau totală) a contractului de mandat nr. x/18.06.2019 invocat în cauza de față, în apărare, față de pretențiile formulate de pârât pe calea cererii de chemare în garanție.

În acest context, recurenta arată că, soluția dispusă de Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 882/CA/28.10.2020 în privința anulării integrale a art. 1 din HCL nr. 57/18.06.2019 se justifică prin aceea că, potrivit art. 1 din HCL Medgidia nr. 57/18.06.2019 s-a aprobat modelul contractului de mandat cuprins în anexa acestei hotărâri, astfel că, o soluție de anulare parțială a art. 1 din HCL nr. 57/18.06.2019, respectiv numai în ceea ce privește aprobarea modelului din anexa sa cu trimitere la Cap. IV, art. 3 lit. a) din anexă, nu ar fi fost juridic posibilă.

Totodată, este de observat că, prin art. 1 din HCL nr. 57/18.06.2019 (anulată, în această parte, prin decizia nr. 882/CA/28.10.2020 a Curții de Apel Constanța), s-a aprobat modelul contractului de mandat cuprins în anexa acestei hotărâri, iar nu contractul de mandat nr. x/18.06.2019, încheiat între chematul în garanție și pârât, astfel cum greșit a reținut instanța de apel, contractul de mandat nr. x/18.06.2019 fiind încheiat ulterior adoptării HCL Medgidia nr. 57/18.06.2019, iar nu anterior acesteia.

Prin urmare, nu s-ar putea susține că, prin decizia civilă nr. 882/CA/28.10.2020 a Curții de Apel Constanța s-ar fi anulat (total sau parțial) contractul de mandat nr. x/18.06.2019, aspect greșit reținut instanța de apel.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar reține (deși nu este corect) că, prin art. 1 din HCL nr. 57/18.06.2019 s-ar fi aprobat contractul de mandat nr. x/18.06.2019, iar nu numai modelul de contract de mandat, este de observat că, prin decizia nr. 882/CA/28.10.2020 a Curții de Apel Constanța s-a anulat art. 1 din HCL nr. 57/18.06.2019, adică articolul prin care s-ar fi aprobat întregul contract, iar nu numai Cap. IV art. 3 lit. a) din acest contract, astfel cum greșit a reținut instanța de apel.

În ceea ce privește considerentele deciziei civile nr. 882/CA/28.10.2020 a Curții de Apel Constanța, urmează a se observa că, în analiza efectuată prin decizia menționată în limitele învestirii sale, Curtea nu a analizat nici validitatea contractului de mandat nr. x/18.06.2019, nici efectele pe care acest contract le produce față de părțile sale.

În acest context, se reține că, Curtea de Apel Constanța a analizat exclusiv legalitatea actului administrativ reprezentat de HCL Medgidia nr. 57/18.06.2019, având în vedere vătămarea cauzată prin adoptarea acestui act administrativ reclamantului A. S.R.L. (în absența căruia contractul de mandat având conținutul vătămător pentru reclamant nu ar fi opozabil acestuia), iar nu validitatea contractului de mandat nr. x/18.06.2019 prin prisma art. 52 din Legea nr. 85/2014 și nici efectele pe care acesta le produce între părțile sale.

De asemenea, urmează a se observa că, prin decizia nr. 882/CA/28.10.2020, Curtea de Apel Constanța, nu a opinat în sensul că obligația de plată a indemnizației cuvenite administratorului special ar reveni chemaților în garanție, ci a reținut că, în raport de art. 52 din Legea nr. 85/2014, obligația de plată a acestei indemnizații a fost pusă greșit în sarcina A. S.R.L., prin HCL Medgidia nr. 57/2019.

Totodată, se susține că, în raport de considerentele deciziei civile nr. 882/CA/28.10.2020 se poate afirma că, în cauza de față, efectul pozitiv al acestei hotărâri judecătorești nu numai că nu se impune în sensul reținut de instanța de apel, ci dimpotrivă, că independent de soluția pronunțată prin această hotărâre judecătorească, cu referire la nelegalitatea HCL Medgidia nr. 57/18.06.2019, contractul de mandat nr. x/18.06.2019, încheiat între pârâți și chemații în garanție, continuă a produce efecte între părțile sale.

Într-o altă critică, recurenta susține că hotărârea atacată s-a fundamentat pe o greșită interpretare și aplicare a art. 52 din Legea nr. 85/2014, a art. 1270 alin. (1), art. 1280, art. 2010 din C. civ., aspecte ce pot fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, trebuie observat că art. 52 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 nu reglementează, în sarcina acționarilor, asociaților, membrilor debitorului în insolvență, o obligație legală de plată a vreunei indemnizații, într-un anumit cuantum, administratorului special.

Apoi, se reține și că desemnarea administratorului special nu este dispusă, ca atare, de lege, această operațiune fiind inițiată printr-un act juridic unilateral al organului colectiv de conducere al debitorului în insolvență, iar acest punct de vedere este întărit și de faptul că art. 53 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 reglementează consecințele nedesemnării unui administrator special.

Astfel, din analiza atribuțiilor conferite de art. 56 din Legea nr. 85/2014 administratorului special, rezultă că acestea se circumscriu unui mandat limitat la actele și operațiunile enumerate de textul menționat, numai că mandatul este un contract, presupunând nu numai împuternicirea acordată de mandant mandatarului, ci și acceptarea de către mandatar a însărcinării primite, așadar un acord de voință al părților.

Prin urmare, nu s-ar putea susține că raportul juridic dintre administratorul special și debitorul în insolvență ar lua naștere prin actul juridic unilateral de desemnare a acestuia de către acționarii/asociații/membrii debitorului, persoana propusă în calitate de administrator special fiind liberă a accepta sau nu această desemnare.

Așadar, procedura de desemnare a administratorului special inițiată prin HCL nr. 35/18.04.2019 a fost desăvârșită prin semnarea contractului de mandat nr. x/18.06.2019.

În acest context, recurenta consideră că, interpretând și aplicând eronat prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2014, instanța de apel a reținut că "temeiul obligației chematului în garanție îl constituie dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2014, în a cărui aplicare a fost dată hotărârea nr. 35/18.04.2019 (...)".

Astfel, izvorul raportului juridic de drept substanțial născut între pârât și chemații în garanție este dat de contractul de mandat nr. x/18.06.2019, ce reprezintă acordul de voință ai părților sale, iar nu de HCL Medgidia nr. 35/18.04.2019 și nici de HCL Medgidia nr. 57/18.06.2019 (anulată în parte, în privința art. 1 și art. 3, prin decizia civilă nr. 882/CA/28.10.2020 a Curții de Apel Constanța). Or, acest contract de mandat nu a fost anulat prin decizia nr. 882/CA/28.10.2020 a Curții de Apel Constanța, așa încât el produce efecte între părțile sale (art. 1280 din C. civ.) și se impune acestora aidoma legii (art. 1270 alin. (1) din C. civ.).

Așadar, în raportul dintre cele două părți, grefat pe contractul de mandat, acestea nu au convenit obligația chemaților în garanție de plată a vreunei indemnizații către pârâtul C. și, pe cale de consecință, se reține că, în temeiul acestui contract de mandat, ar reveni chemaților în garanție obligația de a plăti pârâtului o indemnizație, aspect ce echivalează cu o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 1280 și art. 1270 alin. (1) din C. civ.

Astfel, de vreme ce prin contractul de mandat evocat, părțile au stabilit că obligația de plată a remunerației cuvenite administratorului nu revine chemaților în garanție, ci unui terț, acesta este actul juridic care produce efecte între acestea, neputându-se susține că ar reveni chemaților în garanție o obligație de plată pe care nu și-au asumat-o prin acest contract.

Pe de altă parte, recurenta consideră că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că "chematul în garanție a încălcat prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2014 prin dispunerea plății indemnizației administratorului special din bugetul propriu al debitoarei ce se afla în insolvență, tot acesta trebuie să și repare paguba astfel creată, însă în cauză nu s-ar putea reține existența unei asemenea obligații nici prin raportare la prevederile art. 2010 din C. civ., greșit interpretate de instanța de apel.

În acord cu aceste prevederi, se arată că, atunci când mandatul se prezumă a fi fost dat cu titlu oneros, iar întinderea remunerației nu este determinată prin contract, aceasta se impune a fi stabilită printr-o hotărâre judecătorească printr-o acțiune având ca obiect tocmai stabilirea cuantumului remunerației (în acord cu legea, uzanțele sau, în lipsă, potrivit valorii serviciilor prestate). Așadar, în absența stabilirii, prin contract, a întinderii remunerației, art. 2010 din C. civ. nu reglementează obligația mandantului de plată a acesteia în cuantumul solicitat de mandatar nici chiar în cazul în care mandatul este prezumat cu titlu oneros.

Prin urmare, în cauza de față, chiar și în cazul în care s-ar aprecia că contractul de mandat nr. x/18.06.2019 s-ar prezuma a fi cu titlu oneros, art. 2010 din C. civ., greșit interpretat de instanța de apel, nu ar genera în sarcina chemaților în garanție obligația de plată a indemnizației solicitate de pârât, ci reglementează doar posibilitatea pârâtului de a se adresa instanței pentru stabilirea cuantumului remunerației, posibilitate pe care însă pârâtul nu a înțeles să o valorifice judiciar.

În acest context, recurenta consideră că fundamentat pe o greșită interpretare și aplicare a art. 52 din Legea nr. 85/2014, art. 1270 alin. (1), art. 1280, art. 2010 din C. civ., instanța de apel a reținut că ar reveni chemaților în garanție obligația de plată a remunerației solicitate de pârât.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei de către intimații A. S.R.L. - prin administrator judiciar C. civ. B. și C. s-a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-chemată în garanție UAT MUNCIPIUL MEDGIDIA-CONSILIUL LOCAL MEDGIDIA este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care au în vedere o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest sens, recurenta susține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a interpretat greșit dispozitivul deciziei civile nr. 882/CA/28.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2023 reținând greșit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al acestei hotărâri definitive.

În raport cu dispozițiile care reglementează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că susținerile recurentei nu se circumscriu motivului de casare evocat, care are în vedere doar nerespectarea unor reguli de procedură și nu modul de interpretare al probelor de către instanța de apel, având în vedere că raționamentul instanței asupra modului de interpretare a probatoriului administrat în cauză nu poate fi analizat din perspectiva respectării unor reguli de procedură.

Astfel, raportat la prevederile art. 435 C. proc. civ., se constată că legiuitorul a reglementat efectele hotărârii judecătorești, context în care, se constată că în mod corect instanțele au dat eficientă puterii de lucru judecat a deciziei nr. 882/CA/28.10.2020 a Curții de Apel Constanța.

Prin această decizie, rămasă definitivă, a fost admis recursul declarat de recurenta reclamantă - S.C. A. S.R.L. și C. civ. B. – administrator judiciar al debitoarei A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1756/CA/28.11.2019 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2019, pe care a casat-o în parte și, rejudecând, a admis cererea formulată de reclamantă și a dispus anularea în parte a HCL nr. 57/18.06.2019 în ceea ce privește art. 1 și art. 3.

În acest context, nu pot fi reținute susținerile recurentei, întrucât nu pot fi contrazise aspectele stabilite în mod definitiv prin hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Constanța care a desființat exact articolul ce prevedea că indemnizația se asigură din bugetul propriu al debitoarei, astfel că, instanța în mod judicios a dat eficiență puterii de lucru judecat a deciziei nr. 882/CA/28.10.2020.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

În cadrul motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta critică decizia atacată apreciind că, hotărârea atacată s-a fundamentat pe o greșită interpretare și aplicare a art. 52 din Legea nr. 85/2014, a art. 1270 alin. (1), art. 1280, art. 2010 din C. civ.

Din analiza susținerilor recurentei, se constată că temeiul obligației chematului în garanție îl constituie dispozițiile art. 52 din Legea nr. 85/2014, în a cărui aplicare a fost dată Hotărârea nr. 35/18.04.2019, prin care Consiliul Local Medgidia a desemnat reprezentantul în procedura insolventei debitoarei A. S.R.L. și i-a stabilit remunerația.

În acest context, se reține că în mod corect instanța de apel a apreciat că recurentul a încălcat prevederile art. 52 din Legea nr. 85/2014, prin dispunerea plății indemnizației administratorului special din bugetul propriu al debitoarei ce se afla în insolvență, fiind aplicabil în acest sens, principiul de drept nemo auditur turpitudinem allegans.

Totodată, se constată că părțile au încheiat și contractul de mandat nr. x/18.06.2019, aprobat prin HCL nr. 57/18.06.2019, reținându-se că efectele deciziei civile nr. 882/CA/28.10.2020 a Curții de Apel Constanta nu se extind asupra valabilității contractului de mandat în întregul sau, ci doar asupra mențiunii regăsită în Cap. IV art. 3 lit. a) referitor la obligația debitoarei A. S.R.L. de a asigura plata indemnizației brute lunare a administratorului special.

În cauză, se reține că pârâtul C. a fost desemnat în calitate de administrator special al societății reclamante, prin HCL nr. 35/2019 a Consiliului Local Medgidia pentru S.C. A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor Legii nr. 85/2014, îndemnizația obținută fiind încasată în baza contractului de mandat nr. x/18.06.2019, care a avut ca obiect îndeplinirea de către pârât a unor activități de administrare a societății aflată în procedura insolvenței, precum și reprezentarea intereselor asociatului Consiliul Local al Municipiului Medgidia.

În condițiile în care pârâtul C. și-a îndeplinit toate obligațiile prevăzute în contractul de mandat, apare ca fiind neîntemeiată obligația sa de restituire a îndemnizației primite pentru munca prestată, sens în care nu îi poate fi imputată acestuia mențiunea greșită de către părți a obligației de plată, stabilită inițial în sarcina reclamantei, iar ulterior constatându-se că aceasta trebuia de fapt achitată de către Consiliul Local, în temeiul dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 85/2014, în cazul de față de către chemata în garanție - Consiliul Local al Municipiului Medgidia.

Aceste aspecte se observă în considerentele deciziei nr. 882 din 28.10.2020 a Curții de Apel Constanta, prin care instanța a anulat art. 1 și art. 3 din HCL nr. 57/18.06.2019, stabilind cu putere de lucru judecat că chemata în garanție Consiliul local Medgidia trebuia să asigure plata indemnizației administratorului special.

În acest context, instanța supremă nu poate reține greșita interpretare și aplicare a art. 52 din Legea nr. 85/2014, care prevede obligația adunării generale a acționarilor/asociaților de a desemna un administrator special, după deschiderea procedurii, în maximum 10 zile de la notificarea deschiderii și nici a dispozițiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., privind forța obligatorie a contractului, a art. 1280 C. civ., ce vizează relativitatea efectelor contractului sau a art. 2010 din C. civ. referitoare la remunerația mandatarului în cazul unui mandat cu titlu oneros.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acestea trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt reținută, ceea ce nu s-a realizat prin prezenta cale de atac promovată.

Referitor la cererea intimatului-pârât C. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimatul-pârât C. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu titlu de onorariu avocațial dovedite prin înscrisurile aflate la pagina 57 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-chemată în garanție UAT MUNCIPIUL MEDGIDIA-CONSILIUL LOCAL MEDGIDIA să plătească intimatului-pârât C. suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-chemată în garanție UAT MUNCIPIUL MEDGIDIA-CONSILIUL LOCAL MEDGIDIA împotriva deciziei civile nr. 199/LP din 20 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, pe care o va obliga la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-pârât C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-chemată în garanție UAT MUNCIPIUL MEDGIDIA-CONSILIUL LOCAL MEDGIDIA împotriva deciziei civile nr. 199/LP din 20 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția a II-a Civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. civ. B. și intimatul-pârât C..

Obligă recurenta la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-pârât C..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2024.