ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 651/2024

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 12.01.2022 sub nr. x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Covasna la plata sumei reprezentând contravaloarea actualizării cu rata inflației a sumei de 482.917 RON, stabilită prin sentința civilă nr. 291/07.04.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, respectiv la plata, în principal, a sumei de 184.474,29 RON, reprezentând actualizarea creanței cu valoarea indicelui de cost în construcții total iar, în subsidiar, la plata sumei de 67.125,46 RON reprezentând actualizarea creanței cu valoarea indicelui prețului de consum lunar.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 977 din 24 noiembrie 2022, Tribunalul Covasna a admis excepția prescripției dreptului la acțiune privind obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând actualizarea cu rata inflației a creanței în valoare de 482.917 RON, aferentă perioadei 21.04.2016 – 11.01.2019, invocată de către pârâtă prin întâmpinare. A admis în parte cererea formulată de către S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Covasna, prin Primar. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei reprezentând actualizarea cu valoarea indicelui prețului de consum lunar a creanței în sumă de 482.917 RON aferentă perioadei 12.01.2019 – 22.12.2020. A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate. A respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei reprezentând actualizarea cu rata inflației a creanței în valoare de 482.917 RON aferentă perioadei 21.04.2016 – 11.01.2019, ca prescrisă. A luat act că partea reclamantă a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 867/Ap din 10 mai 2023, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul formulat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 977/S din data de 24.11.2022, pronunțată de Tribunalul Covasna, secția civilă, pe care a păstrat-o.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 867/Ap pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin calea de atac formulată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel, recurate, și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, cu cheltuieli de judecată. Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., recurenta arată că, în justificarea soluției pronunțate, instanța de apel nu a adus argumente (propoziții premise), ci doar a tras concluzii, lipsind partea de posibilitatea de verificare a raționamentului acesteia. Se invocă, sub acest aspect, cu titlu de jurisprudență, decizia nr. 3610/17.06.2022 pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019. Astfel, curtea de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care prevederile art. 2503 alin. (1) C. civ. nu ar fi aplicabile în cauză. Se susține că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu respectă exigențele menționate art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică hotărârea instanței de apel din perspectiva încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material privind prescripția extinctivă, arătând că atât timp cât nu este împlinit termenul de prescripție pentru debitul principal, nu este împlinit nici termenul privind dreptul accesoriu. Astfel cum reiese din dispozițiile art. 2503 alin. (1) C. civ., "Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afara de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel." În interpretarea acestei norme, consideră recurenta că, atâta vreme cât dreptul la acțiune privind debitul principal nu s-a stins, nici termenul de prescripție în privința accesoriilor acestuia nu se poate considera împlinit. Se susține că, în mod greșit instanța de apel a reținut pretinsa "lipsă de relevanță" a caracterului accesoriu al pretenției solicitate în cauza pendinte, față de debitul principal solicitat în dosarul nr. x/2018, unde s-a solicitat repararea dreptului principal, respectiv contravaloarea lucrărilor executate de aceasta ca urmare a faptei ilicite săvârșite de pârâtă. Acțiunea din respectivul dosar a fost formulată în data de 11.10.2018, în interiorul dreptului de prescripție, respectiv în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii faptei (21.04.2016), în timp ce în prezenta cauză a solicitat repararea unui prejudiciu accesoriu rezultat din neplata sumei pretinse ca drept principal, respectiv actualizarea sumei de 482.917 RON, achitate în data de 23.12.2020, cu rata inflației. Consideră recurenta că, în contextul în care acțiunea pentru dreptul principal a fost depusă la instanță în data de 11.10.2018, în interiorul dreptului de prescripție, s-a întrerupt prescripția inclusiv pentru drepturile accesorii debitului principal raportat la prevederile art. 2503 C. civ. și art. 2537 pct. 2 C. civ., respectiv pentru dreptul ce face obiectul acțiunii pendinte. În subsidiar, recurenta susține că termenul de prescripție trebuie considerat că a început să curgă doar la data plății, 23.12.2020, raportat la natura pretenției și la prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ. Debitul principal a fost stabilit de Tribunalul Covasna, prin sentința civilă nr. 291 din 07.04.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018, la suma de 482.917 RON, cu titlu de prejudiciu în temeiul răspunderii civile delictuale, respectiv 50% din contravaloarea lucrărilor executate suplimentar de aceasta. Tribunalul Covasna nu a dispus plata a 50% din facturile nr. x/31.03.2016 și y/31.03.2016, ci 50% din contravaloarea lucrărilor executate suplimentar de aceasta, contravaloare stabilită prin raportul de expertiză administrat în cauză. Așadar, se conchide că prejudiciul solicitat în prezenta cauză nu a putut fi cunoscut mai înainte de soluționarea în primă instanță (07.04.2020) și apel a dosarului nr. x/2018 (12.10.2020), când hotărârea primei instanțe a devenit executorie, efectuarea plății de către pârâtă fiind realizată la data de 23.12.2020. Chiar dacă s-ar considera că prescripția ar fi început să curgă anterior datei de 23.12.2020, termenul de prescripție a fost întrerupt la data plății debitului principal (23.12.2020), în raport cu prevederile art. 2537 pct. 1 din C. civ. Astfel, consideră recurenta că excepția prescripției trebuia respinsă cel puțin pentru perioada 22.12.2017 (3 ani anteriori datei plății) - 22.12.2020 (data plății). Prin cel de-al treilea motiv de recurs, formulat tot din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține și că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind răspunderea civilă, fiind reținut de către aceasta că indicele de inflație ce trebuie aplicat pentru actualizarea debitului principal este IPC, fără să arate de ce. Dispunându-se admiterea acțiunii numai până la nivelul IPC (indicii prețurilor de consum), prima instanță și instanța de apel, au încălcat prevederile art. 1349 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat sa le repare integral." Consideră că, în condițiile în care aceasta activează în domeniul construcțiilor și actualizarea trebuie să fie acordată corespunzător raportat la inflația din acest domeniu, ICC (indici de cost în construcții), pentru că recurenta ar fi fost lipsită de folosința acestor sume pentru prestarea de servicii și lucrări raportat la obiectul de activitate al acesteia, nu la coșul de cumpărături pe țară pentru persoane fizice.

Apărările formulate în cauză În data de 13 septembrie 2023, intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Covasna, prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 22 septembrie 2023, nefiind formulat răspuns la întâmpinare de către aceasta.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 26 iulie 2023, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 06 martie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a și rămas în pronunțare pe fondul recursului. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Cu privire la motivele de recurs întemeiate pe ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se observă că, potrivit acestui text legal, casarea se poate cere când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Cazul de casare menționat cuprinde trei ipoteze în care motivarea deciziei de apel prezintă deficiențe care pot conduce la casarea acesteia, însă ele nu se verifică în speță. Astfel, motivarea hotărârii trebuie să cuprindă argumentele de fapt și de drept care au legătură directă cu soluția pronunțată și pe care o susțin. Recurenta-reclamantă a susținut că, în soluționarea cauzei, instanța de apel nu a prezentat argumente fundamentate, care prin conținutul lor să influențeze soluția pronunțată în cauză, ci că a tras doar concluzii, care fac imposibilă verificarea raționamentului acesteia. Examinând decizia recurată, se observă că instanța, cu respectarea efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii tribunalului, în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, ținând cont de dispozițiile art. 476 - 479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor, prin raportare la probele administrate în cauză, și argumentând soluția de respingere a apelului. Decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea care a condus la soluția adoptată în cauză, fiind prezentate și argumentele pentru care s-au înlăturat susținerile părții în sensul lipsei incidenței în cauză a dispozițiilor art. 2503 alin. (1) din C. civ. Astfel, curtea de apel a arătat în mod expres că, în condițiile în care în cadrul dosarului nr. x/2018, reclamanta nu a solicitat și actualizarea cu rata inflației a sumei reprezentând debitul principal, formulând o astfel de cerere, pe cale separată, la data de 12.01.2022, nu poate avea relevanță, sub aspectul prescripției, caracterul accesoriu al pretențiilor solicitate în prezentul dosar. Fiind pretenție distinctă, termenul de prescripție se analizează separat de cel aplicabil pentru pretențiile din dosarul nr. x/2018. Se mai susține că cererea de recurs este nemotivată, întrucât instanța de apel ar fi exprimat doar concluzii, iar nu a prezentat argumentele pentru care a înlăturat criticile acesteia împotriva hotărârii tribunalului. Argumentele reprezintă afirmații (premise) care se utilizează pentru a motiva o altă afirmație, de exemplu o concluzie sau o anumită teză. Or, astfel cum reiese din examinarea deciziei recurate, concluziile instanței în sensul incidenței prescripției dreptului material la acțiune au fost justificate, arătându-se motivele pentru care susținerile apelantei-reclamante în sensul intervenirii unui caz de întrerupere a prescripției nu pot fi primite, după cum nici caracterul accesoriu al pretențiilor formulate nu poate atrage aceeași soluție ca cea luată în legătură cu debitul principal, atâta vreme cât cererile prin care s-au formulat aceste pretenții sunt distincte, fiind formulate la date diferite, iar termenul de prescripție curge pentru ambele de la aceeași dată. Pe de altă parte, motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea pronunțată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă, așa cum s-a arătat, că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată, înlăturând criticile reclamantei, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel. Față de considerentele expuse anterior se reține că susținerile recurentei nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. În concluzie, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată, motiv pentru care vor fi respinse criticile vizând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, respectiv art. 2528, art. 2503 și art. 2537 pct. 1 și 2 din C. civ. Prezenta acțiune are ca obiect obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Covasna, prin Primar, la plata sumei reprezentând actualizarea cu rata inflației a debitului principal de 482.917 RON. În justificarea demersului său, reclamanta S.C. A. S.R.L. a arătat că plata debitului principal a fost stabilită în sarcina pârâtului prin titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 291/07.04.2020, pronunțată de Tribunalul Covasna în dosarul nr. x/2018, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de reclamantă și dobânzi legale penalizatoare aferente, calculate de la data de 21.04.2016 până la data plății efective, care a fost 22 decembrie 2020. Raportat la data formulării cererii de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, 12.01.2022, Curtea de Apel Brașov a confirmat raționamentul Tribunalului Covasna, care a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința solicitării de obligare a pârâtei la plata sumei reprezentând actualizarea cu rata de inflație a creanței în valoare de 482.917 RON, aferentă perioadei 21.04.2016-11.01.2019, admițând doar pretențiile aferente perioadei 12.01.2019-22.12.2020. Din perspectiva admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile constând în actualizarea cu rata inflației a debitului principal pentru perioada 21.04.2016-11.01.2019, instanța de apel a reținut, în esență, că în cauză sunt incidente prevederile art. 2517 și art. 2528 alin. (1) din C. civ. Referitor la această soluție, recurenta-reclamantă a arătat, prin recursul formulat, că în mod greșit s-a apreciat de către instanța de apel că aceste pretenții, deși sunt unele accesorii, nu urmează în mod obligatoriu calea principalului. Astfel, în condițiile în care nu s-a constatat intervenirea termenului de prescripție pentru creanța principală, nici dreptul la acțiune privind sumele accesorii nu poate fi împlinit, în acord cu dispozițiile art. 2503 alin. (1) din C. civ. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că recurenta nu critică incidența în cauză a prevederilor art. 2528 alin. (1) din C. civ., ci, dimpotrivă admite că aceste dispoziții sunt aplicabile în cazul răspunderii civile delictuale, apreciind diferit data de la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba. Astfel, conform dispozițiilor art. 2528 alin. (1) din C. civ. "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Această regulă specială de determinare a începutului prescripției extinctive se distinge prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripția poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea (nu cel care a cauzat-o), fie de la momentul obiectiv, judecătorește determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, să se cunoască aceste elemente. Textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și al celui al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege – 3 ani –, aplicabil litigiului, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul obiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită: data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv, de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Or, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data la care hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2018 a dobândit caracter executoriu ori, în subsidiar, de la data plății debitului principal – 23.12.2020, recurenta-reclamantă a susținut că nu a putut acționa înaintea datelor respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului despre care afirmă că a luat cunoștință doar ca urmare a stabilirii de către instanță dacă și cât anume din pretențiile sale sunt întemeiate. Susținerea recurentei-reclamante nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și, respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa. În realitate, prevalându-se de aspectele ce reclamă imposibilitatea cunoașterii întinderii pagubei pentru argumentele arătate în cele ce preced, care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa), recurenta-reclamantă tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său judiciar înăuntrul termenului de prescripție, indicând drept moment de început al curgerii prescripției pe cel subiectiv, reprezentat de data la care a aflat suma exactă pentru care pârâta putea fi executată. Recurenta-reclamantă ignoră faptul că scopul legiuitorului atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor, care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Recurenta-reclamantă avea obligația să acționeze cu diligență pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, la o dată cât mai apropiată de data săvârșirii faptei ilicite reclamate – neplata lucrărilor executate suplimentar de aceasta și întârzierea în plata acestora. Dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existența pagubei și a celui care răspunde de ea chiar la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă putea și trebuia să facă verificări cu privire la prejudiciul produs prin neplata lucrărilor de construcții executate de aceasta, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite. În acord cu alte hotărâri pronunțate în materie, Înalta Curte apreciază că acest interval rezonabil de timp nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 3 ani de la data comiterii faptei, timp în care, printr-o diligență necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea și trebuia să fie identificată. În acest interval maxim, socotit de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, recurenta-reclamantă putea și trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind, prin urmare, momentul care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Or, în cauză, indiferent că vorbim chiar despre debitul principal, ori despre accesorii la acesta, paguba produsă reclamantei rămâne aceeași, și anume neplata lucrărilor efectuate de aceasta. Este de necontestat că valoarea unei monede cunoaște fluctuații în timp, putând să crească sau, dimpotrivă, să scadă. Din acest motiv, pentru conservarea valorii reale a unei sume de bani, există posibilitatea indexării acesteia în funcție de diferite criterii, cel mai uzitat fiind indicele de inflație care, la rândul său, se calculează pe baza indicelui prețurilor de consum. În esență, prin actualizarea cu rata inflației se tinde la păstrarea valorii reale a unei sume de bani, a valorii de cumpărare, atunci când valoarea intrinsecă a suferit modificări în cadrul unei economii inflaționiste. C. civ. din 2009 nu cuprinde o reglementare, la nivel de principiu, a actualizării sumelor de bani cu indicele de inflație, ci doar aplicații particulare [în materia prestației compensatorii în caz de divorț – art. 394 alin. (2), a pensiei de întreținere – art. 531 alin. (2) sau a contractului de rentă viageră – art. 2248 alin. (1)]. Cu toate acestea, art. 1531 din C. civ. reglementează principiul reparării integrale a prejudiciului, vizând atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Diferențele de sume rezultând din actualizarea cu rata inflației reprezintă o componentă a pierderii efectiv suferite, întrucât nu tind să despăgubească pe creditor pentru întârzierea în executarea obligației principale, ci au rolul de a păstra valoarea reală a acesteia și de a conserva echilibrul dintre drepturile și obligațiile părților. O atare calificare juridică a acestei componente de prejudiciu a fost statuată, de altfel, cu caracter obligatoriu, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2/2014, pronunțată în recurs în interesul legii. În mod evident, calculul sumelor rezultate din actualizarea cu rata inflației presupune două momente, și anume momentul scadenței și momentul plății efective a creanței principale care constituie baza de calcul. Între aceste două momente, însă, spre deosebire de daunele interese moratorii (cum este cazul dobânzii legale penalizatoare sau al penalităților de întârziere), sumele rezultate din indexare nu curg zi de zi sau la anumite intervale date de timp, ci se calculează în funcție de evoluția elementului de referință. Așadar, deși calculul devalorizării cu indicele de inflație presupune raportarea la o anumită perioadă de timp, Înalta Curte reține, contrar celor reținute de instanțele de fond, că aceste sume nu reprezintă prestații succesive, ci o componentă a pierderii efectiv suferite. Astfel fiind, reiese că, în privința sumelor reprezentând actualizări cu rata inflației, prescripția extinctivă a început să curgă la data la care recurenta-reclamantă a cunoscut sau trebuia să cunoască despre existența prejudiciului. Or, acest moment nu poate fi altul decât cel al săvârșirii faptei ilicite, la 21.04.2016, când s-a refuzat achitarea lucrărilor executate, reclamanta putând să prevadă că exista posibilitatea, cel puțin teoretică, a existenței unei devalorizări, în ipotezele de instabilitate monetară ori inflație. Cât privește reglementarea din art. 2503 alin. (1) din C. civ. potrivit căreia "odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel", aceasta nu incidentă cauzei, în condițiile în care pretențiile vizând plata accesoriilor a fost solicitată printr-o acțiune distinctă de cea având ca obiect obligarea pârâtei la plata debitului principal. A statua în sens contrar ar echivala cu recunoașterea caracterului imprescriptibil al pretențiilor vizând plata dobânzilor, penalităților și actualizarea unor sume cu indicele de inflație în situația în care acestea ar fi formulate pe cale separată. Relativ la incidența unui caz de întrerupere a termenului de prescripție, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 2537 din C. civ., prescripția se întrerupe: 1) printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția; 2) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie; 3) prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă; 4) prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere; 5) în alte cazuri prevăzute de lege. Prin motivele de recurs, recurenta s-a prevalat, în principal, de cazul de întrerupere a prescripției prevăzut la pct. 2 al art. 2537 iar, în subsidiar, de cel reglementat la pct. 1 al normei citate. Or, niciuna dintre situațiile premisă avute în vedere de legiuitor la pct. 1 și 2 din art. 2537 din C. civ. nu se regăsește în litigiul pendinte, în condițiile în care, pe de-o parte, nu există act voluntar de executare cu privire la pretențiile ce fac obiectul prezentului dosar, iar acțiunea la care face referire recurenta este cea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 a Tribunalului Covasna care, de asemenea, privește alte pretenții față de cele solicitate în prezenta cauză. Așadar, nu orice plată efectuată de partea adversă, și nu orice acțiune formulată de partea reclamantă dintr-un dosar este aptă să producă consecințe în sensul întreruperii unui termen de prescripție, ci doar actele de recunoaștere, respectiv de ieșire din pasivitate și încercare de valorificare a însăși pretențiilor în legătură cu care a fost invocată incidența prescripției. Astfel, Înalta Curte urmează să respingă și acest motiv de recurs, ca nefondat. Aceeași soluție se impune și în legătură cu critica vizând aplicarea greșită de către curtea de apel a valorii indicilor prețurilor de consum (IPC) asupra debitului principal de 482.917 RON aferent perioadei 12.01.2019-22.12.2020, în privința căreia nu s-a reținut incidența prescripției dreptului material la acțiune. Consideră recurenta că, în condițiile în care aceasta activează în domeniul construcțiilor, instanța era ținută să realizeze actualizarea sumei cu indicii de cost în construcții (ICC). Or, acest lucru, contrar susținerilor recurentei, a fost justificat de către instanța de apel, care a reținut în mod corect că actualizarea debitului principal trebuie să se facă raportat la indicele prețului de consum, în condițiile în care rata lunară a inflației este reprezentată de creșterea prețurilor de consum în decursul unei luni calendaristice, iar evoluția costurilor practicate în realizarea lucrărilor de construcții nu reprezintă un indice de inflație, ci o referință în legătură cu costurile practicate în piață în domeniul lucrărilor de construcție. Așadar, doar prin aplicarea IPC se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului, prin aplicarea acestuia ajungându-se la recunoașterii valorii reale a obligației bănești la data efectuării plății. Pe de altă parte, ICC nu reprezintă un indice de inflație, ci reflectă doar o statistică care are rolul de a contribui la ajustarea prețurilor și a valorii devizelor lucrărilor de construcții, pe baza tendinței de majorare/micșorare a principalelor componente (materiale, manoperă, utilaje, cheltuieli indirecte, transport), la momentul la care părțile negociază sau sunt în executarea unui contract, deci într-o fază anterioară producerii prejudiciului și, evident, anterior stabilirii debitului principal de către instanță, a cărui actualizare s-a solicitat. Față de considerentele expuse, constatând că sunt lipsite de suport criticile formulate, în aplicarea dispozițiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei S.C. A. S.R.L.