ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 567/2024

Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 12 din 12 ianuarie 2021, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins acțiunea, ca fiind prescrisă.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 5447 din 20 octombrie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul reclamanților împotriva sentinței, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Argeș.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție Prin decizia civilă nr. 1344 din 15 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta D. împotriva deciziei nr. 5447 din 20 decembrie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Decizia pronunțată de instanța de apel, după rejudecare Prin decizia civilă nr. 2506/2023 din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 12 din 12 ianuarie 2021 pronunțate de Tribunalul Argeș, secția Civilă.

Calea de atac declarată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 2506/2023 din 26 aprilie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B.. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor morale solicitate. În dezvoltarea criticilor formulate, prin primul motiv de recurs, recurenții au imputat instanței de apel o interpretare eronată a îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare, o neanalizare a argumentelor dezvoltate prin cererea de apel și o motivare insuficientă a hotărârii pronunțate. În acest sens, au arătat că, prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a reținut că soluția primei instanțe este corectă în ceea ce privește prescripția dreptului, ci doar că sunt corecte considerentele prin care s-a făcut diferența între prescripția dreptului la acțiunea de stabilire a termenului scadent al împrumutului și prescripția dreptului la acțiunea de restituire a împrumutului, precum și cele referitoare la momentul de la care începe să curgă acest termen în cazul concret dedus judecății. Astfel, instanța de apel trebuia să analizeze argumentele dezvoltate cu privire la suspendarea curgerii termenului de prescripție extinctivă și la întreruperea curgerii acestuia. Însă, instanța nu a examinat aspectele invocate și nici nu arătat considerentele pentru care acestea au fost înlăturate, motivarea soluției fiind formală. Prin cel de-al doilea motiv de recurs dezvoltat, recurenții au menționat că instanța nu a ținut seama de clauza prevăzută în convenția nr. 1267/28.08.2008, acesta constituind o condiție suspensivă care afectează nașterea dreptului la restituirea împrumutului, ceea ce se constituie într-o încălcare a prevederilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 și art. 977-978 C. civ. În cadrul ultimului motiv de recurs invocat, recurenții au subliniat că, și în condițiile în care nu ar fi existat această condiție suspensivă, excepția prescripției dreptului material la acțiune trebuia respinsă, întrucât dreptul acestora la restituirea împrumutului a fost întrerupt prin recunoașteri repetate ale datoriei de către pârâtul C.. Astfel, au arătat că obligația de restituire a împrumutului le revine în mod comun ambilor pârâți, iar recunoașterea datoriei și a dreptului recurenților la restituirea împrumutului de către unul dintre ei întrerupe cursul termenului de prescripție pentru amândoi. În opinia recurenților, argumentele instanței de apel în sensul că nu se putea întrerupe, prin recunoaștere, curgerea termenului de prescripție pentru acțiunea de stabilire a termenului de restituire a împrumutului este eronată, având în vedere că dreptul de stabilire a termenului scadent face parte din dreptul la restituirea împrumutului în sine. Stabilirea prin acord sau pe cale judiciară a termenului scadent este prima etapă în vederea realizării dreptului la restituire, a doua etapă fiind remiterea propriu-zisă a banilor. Drept urmare, au apreciat că recunoașterile dreptului la restituirea împrumutului au avut ca efect întreruperea prescripției nu doar privitor la dreptul de restituire, ci și privitor la stabilirea termenului scadent. 5. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului. Intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea pronunțată este legală, termenul de prescripție al dreptului la acțiune începând să curgă de la data acordării împrumutului. De asemenea, aceasta a susținut că, în ceea ce privește presupusa condiție suspensivă, posibilitatea de a se libera de obligația de restituire a sumei împrumutate prin transferul bunului în patrimoniul recurenților constituie doar o modalitate de stingere a obligației de plată, fără a reprezenta o condiție suspensivă care să afecteze termenul de prescripție al obligației de plată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, astfel cum a fost supus judecății prin elementele cererii introductive și analizat de către instanțele de fond, îl constituie solicitarea reclamanților de a se stabili termenul scadent pentru restituirea sumei de 123.000 euro, reprezentând prețul plătit de reclamanți, cu titlu de împrumut, în calitate de procuratori de fonduri, pentru cumpărarea unui apartament de către pârâți. Circumstanțele esențiale ale cauzei și situația de fapt, reținută de instanțele de fond pe baza probelor administrate, care nu mai poate fi reevaluată în prezenta cale de atac în care se exercită exclusiv un control de legalitate al deciziei recurate, relevă faptul că pârâții au cumpărat un imobil prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.08.2018 de BNP Asociați E. și F. cu prețul de 123.000 euro. Odată cu contractul de vânzare-cumpărare, pârâții au încheiat cu reclamanții convenția autentificată sub nr. x/28.08.2008, fără a specifica termenul de scadență al împrumutului. Judecând în primă instanță, Tribunalul Argeș a respins, ca prescrisă, acțiunea reclamanților, soluția pronunțată fiind infirmată de Curtea de Apel Pitești, care a admis apelul declarat de reclamanți, a anulat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare la Tribunalul Argeș. Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâta D., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel. În rejudecarea apelului reclamanților, având în vedere dezlegările obligatorii statuate prin decizia de casare, Curtea de Apel a concluzionat că termenul de prescripție pentru stabilirea scadenței împrumutului s-a născut, potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, la momentul încheierii actului juridic, astfel că acțiunea reclamanților a fost introdusă, cum corect a reținut prima instanță, cu depășirea termenului de prescripție. Totodată, a reținut că într-o astfel de cerere, de stabilire a scadenței împrumutului, nu poate opera recunoașterea dreptului dedus judecății. Deși subsumate de recurenți dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile concrete formulate vor fi analizate din perspectiva ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din același cod, întrucât vizează o presupusă interpretare greșită a dezlegărilor obligatorii stabilite prin decizia de casare, o motivare formală a soluției instanței de apel, precum și o pretinsă omisiune a instanței de a analiza existența unei condiții suspensive ce ar influența curgerea termenului de prescripție. În plus, recurenții au susținut că instanța de apel ar fi ignorat un motiv de întrerupere a prescripției, constând în recunoașterea dreptului reclamanților de către pârâtul C.. Critica potrivit căreia instanța de apel nu ar fi respectat dezlegările obligatorii ale deciziei de casare, deși încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., este nefondată. Înalta Curte reamintește că, în raport cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece cauza trebuie să procedeze în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, hotărârea instanței de control judiciar fiind obligatorie cu privire la problemele de drept dezlegate și la îndrumările enunțate. În cazul concret dedus judecății, prin decizia de casare, instanța supremă a reținut că obiectul litigiului îl constituie stabilirea termenului de restituire a sumei de 123.000 de euro. S-a reținut aplicabilitatea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în raport cu momentul încheierii convenției autentificate sub nr. x/28.08.2008. În cadrul rejudecării, instanța de apel a reexaminat situația de fapt și de drept, stabilind că, raportat la obiectul acțiunii, dreptul material al reclamanților s-a născut la momentul încheierii convenției, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, respectiv 28 august 2008. Având în vedere împlinirea termenului de prescripție extinctivă, instanța a apreciat că apelul reclamanților este nefondat, sentința pronunțată de Tribunal fiind legală. Drept urmare, instanța de apel a respectat întocmai limitele și îndrumările stabilite de instanța supremă prin decizia de casare, soluția pronunțată fiind fundamentată juridic și reflectând aplicarea corectă a normelor legale în raport cu situația de fapt stabilită. În ceea ce privește motivarea formală și neanalizarea de către instanța de apel a argumentelor referitoare la existența unei condiții suspensive, care ar influența nașterea dreptului la acțiune, precum și pretinsa întrerupere a prescripției prin recunoașterea dreptului reclamanților de către pârâtul C., alături de lipsa motivării înlăturării acestor aspecte, critici subsumate deopotrivă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu sunt fondate. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ prin dispozițiile precitate, are în vedere stabilirea, în considerente, a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță și de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanțele de control judiciar și, nu în ultimul rând, de a proteja părțile împotriva unor soluții sau măsuri discreționare dispuse de către instanțele de judecată. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanța nu are obligația legală de a răspunde fiecărui argument de fapt și de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părți textelor de lege invocate în susținerea cererilor. Instanța trebuie să examineze aspectele esențiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât și juridic, și poate să abordeze argumentele părților într-o manieră globală, printr-un raționament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv. În cazul concret dedus judecății, prin cererea inițială, reclamanții au solicitat stabilirea termenului de scadență al împrumutului acordat pârâților, pentru achiziționarea unui imobil. În apărare, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune. În acest context, astfel cum s-a menționat anterior, reanalizând situația de fapt și de drept, în raport cu probele administrate în cauză și cu dezlegările obligatorii date de instanța de recurs, prin decizia de casare, instanța de apel a reținut că acțiunea dedusă judecății este una supusă dreptului de prescripție, fiind asociată dreptului de creanță. Totodată, a reținut că, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție pentru stabilirea scadenței împrumutului s-a născut la momentul încheierii convenției, fiind deja împlinit la data introducerii cererii introductive. Astfel, contrar susținerilor recurenților, considerentele deciziei civile recurate cuprind argumentele care au stat la baza soluției pronunțate în dosar, instanța de apel expunând, într-o manieră logică, raționamentele pe care s-a bazat atunci când a concluzionat că dreptul material la acțiune al reclamanților este prescris. În ceea ce privește susținerea recurenților referitoare la neanalizarea de către instanța de apel a unei pretinse condiții suspensive inserate în convenția părților și la impactul acesteia asupra curgerii termenului de prescripție, precum și la presupusa recunoaștere a dreptului de către pârâtul C., despre care se afirmă că ar fi întrerupt termenul de prescripție, Înalta Curte reține că, pentru a răspunde criticilor formulate de recurenți trebuie lămurit dacă principiul disponibilității îi permitea instanței de apel să analizeze aceste argumente. Consacrat de dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., principiul disponibilității impune ca judecătorul să se pronunțe numai asupra celor solicitate de părți, fără a depăși limitele învestirii, exceptând situațiile în care legea prevede altfel. Înțelesul acestui text trebuie coroborat cu dispozițiile art. 9 din același act normativ, conform căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată. Limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiectul învestirii instanței. În cauza de față, obiectul cererii reclamanților îl reprezintă stabilirea termenului scadent al obligației de restituire a împrumutului. Astfel, analiza instanței se circumscrie verificării: 1. existenței unei convenții; 2. existenței sau inexistenței unui termen scadent deja stabilit și 3. respectării tuturor condițiilor pentru exercitarea unei asemenea acțiuni, printre care și cerința formulării acesteia înăuntrul termenului de prescripție extinctivă. Se constată că, pe întreg parcursul litigiului, inclusiv prin memoriul de recurs, reclamanții au susținut că dreptul acestora de a solicita restituirea împrumutului a fost afectat de o pretinsă condiție suspensivă, conform căreia dreptul s-ar fi născut la momentul înstrăinării imobilului de către pârâți către o terță persoană. De asemenea, au precizat reclamanții că, și în condițiile în care nu ar fi existat această clauză în convenția încheiată, termenul de prescripție a fost întrerupt de recunoașterea dreptului la restituirea sumei făcută de pârâtul C.. Totuși, acțiunea dedusă judecății nu vizează restituirea propriu-zisă a împrumutului, ci exclusiv stabilirea termenului scadent al acestuia. În consecință, examinarea dreptului la restituire sau a clauzelor care ar influența termenul de prescripție ori presupusa recunoaștere a datoriei excedează limitelor obiectului litigiului. Drept urmare, o asemenea analiză a acestei clauze, precum și a unei eventuale recunoașteri, nu numai că nu era necesară, dar, în măsura în care ar fi fost realizată, ar fi constituit o încălcare a principiului disponibilității părților. Astfel, lipsa mențiunilor în hotărârea instanței de apel referitoare la aceste aspecte nu constituie o încălcare a normelor de procedură și, cu atât mai puțin, o încălcare a dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare, a căror neexaminare să poată conduce la casarea deciziei prin reținerea ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește critica subsumată de recurenți motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă o aplicare greșită a dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 și art. 977-978 C. civ., Înalta Curte urmează a o înlătura din analiză. Această concluzie se întemeiază pe considerentele anterior expuse, conform cărora pretinsa condiție suspensivă invocată de recurenți și presupusa recunoaștere a datoriei de către pârâtul C. se referă la întreruperea sau suspendarea termenului de prescripție aferent dreptului material la restituirea sumei împrumutate. Aceste aspecte nu privesc însă termenul de prescripție pentru dreptul de a solicita stabilirea termenului scadent al obligației de restituire. Astfel, argumentele invocate de recurenți nu combat judecata realizată de instanța de apel cu privire la termenul de prescripție aplicabil în contextul acțiunii deduse judecății. Dimpotrivă, aceștia au construit un silogism bazat pe premise noi, nerelevante pentru obiectul analizei instanței de apel, încercând să genereze un raționament juridic diferit, destinat să conducă la o soluție contrară celei adoptate prin decizia atacată, motiv pentru care aceste argumente nu pot fi luate în considerare. În acest punct al analizei, Înalta Curte constată necesar a menționa că, pentru declanșarea controlului de legalitate, partea recurentă este obligată să indice norma de drept încălcată, să explice modul în care a fost încălcată și să formuleze obiecții precise împotriva raționamentului juridic al instanței de apel, obiecții care să aibă legătură directă cu cauza dedusă judecății. Simpla reluare a unor susțineri care exced obiectului litigiului sau construirea unor raționamente juridice pe noi premise, fără legătură cu hotărârea atacată și cu cauza analizată, nu îndeplinesc aceste cerințe și nu pot constitui temei pentru generarea controlului de legalitate. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.