ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 670/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești-Secția civilă, în data de 29 decembrie 2020, sub nr. x/280/2020, reclamanții A și B au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 241.000 lei, reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a nedepunerii prețului, în calitate de adjudecatar al imobilului vândut la licitația publică din 11 aprilie 2019 la BAEJ D, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 513 C. proc. civ. de la 1865, precum și art. 1357 și următoarele C. civ. Prin sentința civilă nr. 5538/2021 din 23 septembrie 2021, Judecătoria Pitești – Secția civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A și B, în favoarea Tribunalului Argeș. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Argeș – Secția civilă, în data de 29 octombrie 2021, sub același număr de dosar.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 36 din 31 ianuarie 2021, Tribunalul Argeș – Secția civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților A și B, în contradictoriu cu pârâta C S.R.L. și i-a obligat să plătească, în solidar, pârâtei, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 2.000 lei, redusă.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 4642/2022 din 10 noiembrie 2022, Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanții B și A, împotriva sentinței civile nr. 36/2022 din 31 ianuarie 2022 pronunțate de Tribunalul Argeș – Secția civilă, a schimbat sentința, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 241.000 lei, cu titlu de despăgubiri civile și a sumei de 10.887,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanță și apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 4642/2022 din 10 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă a declarat recurs pârâta C S.R.L. Înainte de înregistrarea recursului, în data de 09 ianuarie 2023, pârâta C S.R.L. a formulat cerere de suspendare a executării deciziei civile nr. 4642/2022 din 10 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă, până la soluționarea recursului, cerere admisă prin încheierea nr. 290 din 9 februarie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/1/2023. Recursul a fost înregistrat în data de 03 februarie 2023, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, sub același număr de dosar. Prin încheierea nr. 1669 din 20 septembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/280/2020, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale a Secției a II-a civile a Înaltei curți de Casație și Justiție și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției I civile a aceleiași instanțe. Dosarul a fost înregistrat în data de 28 septembrie 2023, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția I civilă, sub același număr de dosar, și repartizat spre soluționare completului nr. x. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și casarea în tot a deciziei recurate. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 22 coroborat cu art. 204 C. proc. civ., instanța depășind limitele stabilite de aceste texte legale, amestecând două tipuri de răspundere civilă, una specială reglementată de dispozițiile art. 513 vechiul C. proc. civ. și una generală reglementată de dispozițiile art. 1357 C. civ. Acest aspect, respectiv incidența art. 513 C. proc. civ. de la 1865, deși lămurit de reclamanți în temeiul principiului disponibilității încă din fața Judecătoriei Pitești atunci când au precizat în mod cert că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 1357 C. civ., fapt ce a determinat și declinarea competenței în favoarea Tribunalului Argeș, nu a fost pus în discuția părților de către instanța de apel care a invocat în motivare dispozițiile art. 513 C. proc. civ. de la 1865, distincția dintre cele două forme de răspundere fiind una esențială. Mai mult decât atât, instanța de apel a folosit în raționamentul său un mijloc de probă, respectiv prezumția, pe care nu a pus-o în discuția părților, încălcând astfel dispozițiile art. 237 alin. (1) și alin. (2) pct. 7, art. 254 alin. (5), art. 258 alin. (1), art. 260 alin. (1), art. 261 alin. (1), art. 264 alin. (1) și art. 327 C. proc. civ. Instanța de apel a încălcat rolul său în aflarea adevărului prin aceea că nu a pus în discuția părților toate probele pe care s-a întemeiat în pronunțarea hotărârii, respectiv că și-a întemeiat soluția pe categoria de probe a prezumțiilor. Prin încheierea din 29.09.2022 s-a reținut expres că instanța a încuviințat numai proba cu înscrisuri pentru ambele părți și proba cu relații de la biroul executorului judecătoresc, sens în care instanța a soluționat apelul în baza probelor care au fost încuviințate și administrate în apel și în baza probelor administrate în fața primei instanțe. Analizând dosarul primei instanțe și hotărârea Tribunalului Argeș se observă că nu au fost administrate probele cu prezumții, astfel încât, o asemenea categorie de probe, distinctă de proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu și proba testimonială, trebuia să fie pusă în discuția părților, apoi administrată în ședință publică, în condiții de oralitate și contradictorialitate. În acest sens, recurenta a opinat că instanța a încălcat regulile de procedură privind probele, respectiv propunerea (de către părți sau de către instanță din oficiu), încuviințarea și administrarea (în ședință publică) a acestora în mod coroborat și raportat la art. 22 C. proc. civ. În particular, instanța a încălcat dispozițiile art. 327 C. proc. civ. ca regulă de procedură care impune dovedirea de către beneficiarul prezumției (care nu este instanța) a faptului (nu a actului) cunoscut, vecin și conex pe care se întemeiază prezumția (în cazul prezumției legale). Atâta vreme cât instanța nu a pus în discuția părților acest aspect și nu a calificat natura prezumției, este vorba despre o prezumție legală, situație în care instanța trebuia să ordone, din oficiu, și să pună în discuția părților, necesitatea dovedirii faptului cunoscut, vecin și conex fără de care prezumția legală nu poate exista. Printr-o altă critică circumscrisă aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă a susținut că au fost încălcate regulile de procedură privind publicitatea ședinței de judecată în care se administrează probele, edictate de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. Instanța a propus, a admis, a administrat proba cu prezumții în cadrul deliberărilor, după închiderea dezbaterilor și rămânerea în pronunțare. De asemenea, instanța de apel a modificat obiectul cererii introductive, contrar prevederilor art. 204 C. proc. civ., adăugând dispozițiilor art. 1357 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, răspundere cu caracter general, prevederile răspunderii speciale instituite de art. 513 C. civ. de la 1865. Astfel, instanța a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile speciale și apoi a considerat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile generale prevăzută de art. 1357 C. civ., această manieră în care a procedat instanța de apel determinând o extindere a obiectului și a limitelor procesului stabilite de parte în prima instanță. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, rezultate din aplicarea a două tipuri de răspundere în același timp. Dacă instanța de apel considera că în cauză erau aplicabile condițiile răspunderii speciale edictate de art. 513 C. proc. civ. de la 1865, trebuia să respingă apelul, ca neîntemeiat, neputând trece peste voința părții care, în temeiul principiului disponibilității, a precizat temeiul de drept, conturând și limitând obiectul cererii introductive de instanță. Ori, instanța de apel, deși a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, și-a întemeiat soluția pe dispozițiile răspunderii speciale prevăzute în procedura execuțională. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 513 C. proc. civ. de la 1865, precum și art. 1357 C. civ. În ceea ce privește legea aplicabilă, având în vedere că cererea de executare silită a fost formulată de creditorul E BANK S.A. în data de 29.03.2012, recurenta a susținut că forma în vigoare a Codului de procedură civilă de la 1865 este cea din data de 1.10.2011. Contrar opiniei instanței, „eventuala diferență de preț” prevăzută în cuprinsul art. 513 C. proc. civ. de la 1865, este o normă supletivă, nu imperativă, ce poate fi cerută numai de către creditor în situația în care acesta nu își îndestulează creanța din prețul obținut la a doua licitație, dacă acesta este inferior atât creanței, cât și prețului oferit de așa-numitul „fals adjudecatar”. Or, așa cum a consemnat și executorul judecătoresc, creditorul E BANK S.A. era singurul cu drept de a formula o cerere de plată a diferenței de preț în cadrul executării silite. A mai arătat recurenta că alin. (3) al art. 513 C. proc. civ. de la 1865, stabilește că eventuala diferență de preț, la cererea creditorului E BANK S.A., este stabilită de către executorul judecătoresc prin procesul-verbal de la noua licitație care constituie titlu executoriu pentru această sumă de bani. Numai creditorul este cel care poate folosi acest titlu executoriu, nu și debitorul, deoarece executarea silită este o procedură care se desfășoară în interesul creditorului. Așadar, este vorba despre o procedură specială în cadrul executării silite, transpusă prin norme cu caracter special care sunt de strictă interpretare și aplicare, actele prin care se naște și se execută dreptul de creanță fiind acte de executare silită, supuse căilor de atac speciale prevăzute de lege, respectiv contestația la executare sau alte căi de atac speciale. Recurenta a susținut că procesul-verbal de licitație trebuia atacat conform dispozițiilor prevăzute de Codul de procedură civilă în materia executării silite, în termenul prevăzut de lege. Suma de 241.000 lei, cu care a apreciat instanța de apel că a fost diminuat patrimoniul reclamanților, nu ar fi intrat niciodată în patrimoniul acestora, în acest sens răspunsul primit de instanță de la BEJ F. Prin urmare, interpretarea greșită a instanței este evidentă deoarece în situația art. 513 C. proc. civ. de la 1865 este creditorul, iar aceasta doar în ipoteza în care acela era singurul bun al debitorilor și era singura posibilitate de recuperare a creanței, pentru debitori neexistând niciun prejudiciu. Recurenta a mai învederat că este adevărat că există o faptă, aceea de a nu se depune prețul în termenul prevăzut de art. 512 C. proc. civ. de la 1865, dar fapta nu este ilicită. Și chiar dacă ar fi, una dintre condițiile atât a răspunderii speciale prevăzute de art. 513 C. proc. civ. de la 1865, cât și a răspunderii civile delictuale generale prevăzute de art. 1357 C. civ., este aceea a existenței unui prejudiciu în patrimoniul persoanei care cere acoperirea acestuia, or, în patrimoniul intimaților nu există prejudiciu. În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că instanța a aplicat greșit normele de drept material si atunci când a considerat că nedepunerea prețului de către pârâtă are drept consecință, pentru îndestularea creditorului din dosarul de executare silită, și vânzarea altor bunuri. Aceasta întrucât vânzarea altor bunuri nu este consecința nedepunerii prețului, ci este consecința valorii uriașe a creanței care în data de 29.08.2019 era de 2.188.674,53 lei. după distribuirea prețului obținut în urma procedurii de executare silită până atunci. În acest sens, pentru debitori nedepunerea prețului nu a avut nicio consecință patrimonială. Concluzionând, recurenta a susținut că aplicarea greșită a normelor de drept material constă în aceea că instanța de apel trebuia să facă discuție despre particularitățile celor două tipuri de răspundere civilă, trebuia să constate faptul că răspunderea civilă delictuală de drept comun se aplică doar dacă nu există un alt tip de răspundere civilă, trebuia să constate că în cauză există un tip special de răspundere civilă căreia i se aplică normele speciale din executarea silită și trebuia să respingă apelul raportat la temeiul de drept invocat prin cererea introductivă de instanță și la motivele de apel invocate.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți B și A au formulat întâmpinare, prin care au invocat, în principal, excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. În 27 februarie 2024, recurenta-pârâtă a depus note scrise. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este fondat, în considerarea celor ce succedă. Circumscris cazului de casare reglementat în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține, în esență, faptul că instanța de apel a încălcat dreptul de dispoziție al părților cu privire la obiectul și limitele procesului, astfel cum acestea au fost stabilite prin cererea de chemare în judecată, analizând condițiile răspunderii speciale prevăzute de art. 513 vechiul C. proc. civ., cu toate că reclamanții au precizat, în mod cert, că înțeleg să susțină o acțiune în răspundere civilă delictuală de drept comun, întemeiată în drept pe art. 1357 C. civ. Or, această încălcare a regulilor de procedură prevăzute de art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (2) teza a II-a, art. 204 alin. (1) C. proc. civ. atrage sancțiunea nulității. Totodată, instanța de apel a folosit în raționamentul său un mijloc de probă, respectiv prezumția, fără a supune, în prealabil, administrarea acestei probe unei discuții a părților, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, încălcând astfel dispozițiile art. 237 alin. (1) și alin. (2) pct. 7, art. 254 alin. (5), art. 258 alin. (1), art. 260 alin. (1), art. 261 alin. (1), art. 264 alin. (1) și art. 327 C. proc. civ. Criticile circumscrise acestui caz de casare sunt neîntemeiate. Cu referire la pretinsa încălcare a principiului disponibilității părților, prin depășirea limitelor obiective ale învestirii primei instanțe, Înalta Curte apreciază că este necesară o corectă determinare a obiectului cererii de chemare în judecată, precum și a cauzei acesteia, constatând o lipsă de rigoare în utilizarea acestor noțiuni, în cuprinsul prezentei cereri de recurs. În esență, cât privește obiectul, acesta constă în ceea ce părțile înțeleg să supună judecății, pretenția concretă formulată, acțiunea aducând în discuție atât o problemă de fapt, cât și una de drept. În ceea ce privește cauza cererii, aceasta se identifică pe tărâmul faptului juridic ce constituie fundamentul dreptului pretins; în structura cauzei, elementul factual (faptele alegate de părți în susținerea pretențiilor concrete deduse judecății) este preponderent și imutabil. Situația este diferită în privința calificării juridice a cererii făcute de părți, care nu poate fi impusă judecătorului, obligat să soluționeze litigiul conform regulilor de drept aplicabile și, dacă este cazul, să restabilească ori să dea calificarea juridică adecvată actelor și faptelor deduse judecății (art. 22 alin. 1 C. proc. civ.). Așa fiind, de vreme ce calificarea juridică nu este la dispoziția părților, ci poate și chiar trebuie schimbată de judecător, ori de câte ori partea indică o altă calificare juridică a pretențiilor sale, fără ca obiectul cererii și motivele de fapt să sufere modificări, iar instanța apreciază că noua calificare propusă este cea corectă, această cerere de schimbare a calificării juridice nu ar putea fi respinsă ca tardiv formulată, prin raportare la art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Mai mult, orice omisiune a primei instanțe de a sesiza greșita calificare juridică a cererii introductive poate fi criticată pe calea apelului și poate fi luată în considerare din oficiu de către instanța de apel, corecta calificare juridică fiind un motiv de ordine publică, în sensul art. 479 alin. (1) C. proc. civ., urmând a se proceda la rejudecarea fondului din perspectiva noii calificări juridice; în considerarea adaugiului iura novit curia, calificarea juridică constituie prerogativa instanței( chiar dacă nu una exclusivă), iar invocarea unei noi calificări direct în apel( cale de atac devolutivă) nu constituie o cauză nouă, dacă faptele pe care se întemeiază nu sunt diferite de cele alegate la prima instanță, astfel că dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nu ar putea reprezenta un impediment legal, sub acest aspect. În considerarea acestor scurte aserțiuni de ordin teoretic, se constată că în prezentul proces, reclamanții, în calitate de debitori în dosarul de executare nr. x/2012 BAEJ D, au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei-adjudecatar al imobilului scos la licitație în procedura de executare silită-pentru neîndeplinirea obligației de a plăti prețul la care adjudecase imobilul, fapt ce ar fi dus la prejudicierea debitorilor, prin scăderea prețului de adjudecare cu prilejul celei de a doua vânzări, diferența de preț fiind de 241 mii lei. Prima instanță, în acord cu precizările formulate în scris de reclamanți prin notele depuse în ședința publică din 23 septembrie 2021, prin care arată că înțeleg să susțină o acțiune în pretenții, având ca temei juridic răspunderea civilă delictuală, a calificat juridic acțiunea ca fiind o acțiune în răspundere civilă delictuală de drept comun, cercetând condițiile de admisibilitate a acesteia prin raportare la obligațiile instituite în sarcina adjudecatului prin art. 513 C. proc. civ. din 1865; se concluzionează în sensul inexistenței unei fapte ilicite și a unui prejudiciu în sarcina debitorilor și, pe cale de consecință, acțiunea este respinsă. Pe calea apelului pe care l-au declarat, reclamanții debitori nu au criticat calificarea juridică dată cererii introductive, dimpotrivă, au confirmat-o, susținând că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, pe temeiul art. 1357 C. civ., întrucât răspunderea obiectivă a falsului adjudecatar antrenată în ipoteza neîndeplinirii obligației de plată a prețului de adjudecare, potrivit art. 513 C. proc. civ din 1865, poate opera atât în raport cu creditorul, cât și în raport cu debitorii, în patrimoniul ambilor putând fi identificat un prejudiciu, printr-o vânzare ulterioară la un preț mult mai mic în raport cu cel la care s-a adjudecat inițial. În aceste circumstanțe, prin efectul unei devoluțiuni integrale, instanța de apel a procedat la rejudecarea fondului, acceptând ca valabilă calificarea care a fost dată acțiunii, aceea de acțiune de drept comun în răspundere delictuală întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ. (în acest sens, a se vedea p.9, parag.8). Se reține că sunt îndeplinite condițiile antrenării acestei forme de răspundere civilă, fapta ilicită a falsului adjudecatar constând în nedepunerea prețului vânzării în termenul prevăzut expres de art. 512 alin. (1) C.pr.civ din 1865. Totodată, instanța de apel înlătură apărările intimatei, formulate în sensul că eventuala diferență de preț ar putea fi cerută doar de către creditorul care nu își îndestulează creanța și că, în raport cu art. 513 C. proc. civ. de la 1865, debitorul nu s-ar putea prevala de acest text legal, cu motivarea că ,,prezenta cauză nu are ca obiect o acțiune/cerere în materia executării silite, ci o cerere în despăgubiri întemeiată pe răspunderea civilă delictuală”. Se arată în cuprinsul considerentelor că analiza cauzei are în vedere condițiile răspunderii generale, iar faptul că se analizează și prevederi speciale din materia executării silite, precum art. 512 alin. (1) și art. 513 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, nu schimbă obiectul cauzei și nici nu poate paraliza acțiunea de față, pe motiv că nu s-a atacat procesul-verbal de licitație ori că nu s-au utilizat alte căi de atac speciale prevăzute de lege în materia executării silite, cum se arată în apărările intimatei. În aceste circumstanțe ale procesului, nu pot fi primite susținerile recurentei referitoare la o pretinsă modificare, în apel, a obiectului și a cauzei cererii de chemare în judecat, cele două instanțe ale fondului apreciind cu privire la aceleași pretenții concrete, având drept cauză aceleași fapte și în considerarea aceleiași calificări juridice date acțiunii chiar de către reclamanți, prin precizările formulate. În apel, nu a intervenit nicio modificare de natură să afecteze dreptul de dispoziție a părților în proces și să producă o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, în sensul celor afirmate prin recurs. Cu referire la pretinsa nesocotire a normelor procedurale care reglementează administrarea probelor, cu referire explicită la ,,probele cu prezumții”, Înalta Curte reamintește că, în cazul prezumțiilor judiciare, în raport cu art. 327 și art. 329 C. proc. civ., nu suntem în prezența unor probe a căror administrare ar trebui solicitată de părți în anumite termene și ar urma regulile procedurale de administrare a probelor. Tot astfel, dacă instanța dorește să uzeze de o astfel de prezumție, nu trebuie să pună această chestiune din oficiu în discuția părților, în condiții de contradictorialitate, întrucât prezumția nu este o probă tipică, ea reprezintă un raționament întemeiat pe celelalte probe administrate în cauză. Or, un astfel de raționament, de regulă, are loc după închiderea dezbaterilor asupra fondului, în etapa deliberării și se reflectă în cuprinsul hotărârii pronunțate. Prezumțiile sunt un instrument logic inerent stabilirii situației de fapt, pe temeiul probelor administrate, motiv pentru care reținerea unei prezumții judiciare poate fi invocată de părți cu prilejul concluziilor pe fond, ele având posibilitatea de a cere instanței, cu acest prilej, să tragă o anumită concluzie, cu privire la un fapt care nu este pe deplin dovedit ori nu este considerat de lege ca deplin dovedit. Este adevărat că, în cazul prezumțiilor legale, acestea au fost socotite în doctrina de specialitate și în jurisprudență ca fiind ,,probe indirecte,, o astfel de calificare antrenând obligația instanței de a pune în discuția părților incidența dispoziției legale care instituie respective prezumție, pentru a nu surprinde părțile și pentru a le permite să formuleze concluzii pe acest aspect. În prezentul proces, invocând o pretinsă nesocotire a normelor procedurale referitoare la prezumții, recurenta nu identifică, în concret, prezumțiile avute în vedere, nu precizează dacă este vorba despre prezumții judiciare ori legale, iar în absența unor astfel de mențiuni nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art.4 88 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte observă că singura prezumție la care se referă instanța de apel în cuprinsul considerentelor hotărârii, este prezumția legală de culpă a falsului adjudecatar care, în aprecierea acestei instanțe, ar fi vizată de legiuitor prin art. 513 C. proc. civ. de la 1865, și ar lua naștere din faptul nedepunerii prețului vânzării în termenul prevăzut de art. 512 alin. (1), prezumție pe care și prima instanță a invocat-o, limitând, însă, culpa adjudecatarului la prejudiciul cauzat creditorului. Instanța de apel apreciază că o astfel de limitare este nepermisă, atâta timp cât legea nu exclude debitorul, printr-o dispoziție expresă. Cum hotărârea primei instanțe a fost criticată în apel sub acest aspect și părțile au avut posibilitatea să formuleze concluzii, rezultă că referirile instanței de apel la prezumția legală de culpă (dacă aceasta a fost avută în vedere de recurentă) nu au avut un caracter de noutate, care să oblige instanța la o prealabilă punere în discuție a părților a dispoziției care instituie evocata prezumție, pentru a nu le surprinde cu cele statuate în cuprinsul considerentelor. Prin urmare, acest motiv de recurs se va respinge ca neîntemeiat. Circumscris cazului de casare reglementat în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta afirmă că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, întrucât aplică, concomitent, două tipuri de răspundere: atât răspunderea civilă delictuală de drept comun, cât și răspunderea specială, prevăzută în procedura execuțională. Aceste critici sunt în parte întemeiate. Înalta Curte reamintește că poate fi invocat caracterul contradictoriu al considerentelor, în ipoteza posibilă a acestui caz de casare, atunci când, prin maniera în care ele au fost formulate, se anihilează reciproc, echivalând, în esență, cu o nemotivare, care este cenzurabilă pe calea recursului. Cu referire la hotărârea supusă controlului de legalitate prin actualul recurs, se constată că ea nu fost motivată cu respectarea tuturor exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind enunțate, cu suficientă claritate, motivele de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată asupra fondului. Caracterul contradictoriu al considerentelor nu permite instanței de control judiciar să identifice argumentele decisive care fundamentează soluția dată litigiului. Astfel, instanța de apel, judecând ca instanță a fondului, a reținut în mod repetat că acțiunea promovată de reclamanți este o acțiune de drept comun în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ. Angajarea unei astfel de răspunderi face necesară existența cumulată a patru condiții, pe care instanța le evocă, și anume: existența faptei ilicite, a vinovăției, care poate fi culpa cea mai ușoară, a producerii unui prejudiciu și, respectiv, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul respectiv. În continuare, instanța de apel apreciază, cu referire la hotărârea primei instanțe a fondului, că aceasta în mod greșit a interpretat și aplicat dispozițiile art. 513 C. proc. civ. de la 1865, aplicabil executării silite derulate față de debitorii reclamanți, reținând, ca premisă, că răspunderea instituită de acest text legal ar funcționa numai față de creditori, iar nu și față de debitori în cadrul unei executări silite, întrucât doar acesta ar putea fi prejudiciat prin scăderea prețului de adjudecare în urma nedepunerii prețului. Premisa greșită a determinat o concluzie greșită, conform căreia nu există o faptă ilicită care să poată fi reținută în sarcina pârâtei. Analiză condițiilor răspunderii civile delictuale de drept comun pentru fapta proprie este realizată de către instanța de apel prin raportare la condițiile reglementate prin art. 513 alin. (1) C. proc. civ. din 1865. Astfel, se reține că fapta ilicită a falsului adjudecatar constă în nedepunerea prețului vânzării de către pârâtă în termenul legal prevăzut expres de art. 512 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, respectiv în termen de cel mult 30 de zile de la data vânzării, așa cum i s-a pus în vedere de către executorul judecătoresc; în ceea ce privește vinovăția pârâtei, se apreciază că ea îmbracă forma culpei și este legal prezumată, prin dispozițiile art. 513 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, rezultând din faptul nedepunerii prețului vânzării în termenul prevăzut de art. 512 alin. (1). Condiția legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită a intimatei-pârâte și prejudiciul produs reclamanților, se verifică și ea, în aprecierea instanței de apel, întrucât, dacă prima ar fi respectat dispozițiile art. 512 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, nu ar mai fi fost necesară vânzarea din patrimoniul apelanților-reclamanți și a altor bunuri imobile, astfel încât să fie acoperită diferența de preț. Sub aspectul întinderii răspunderii falsului adjudecatar, se reține că art. 513 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 o limitează la suportarea cheltuielilor de executare și acoperirea eventualei diferențe de preț, însă această limitare ,,nu ar putea fi avută în vedere decât în cadrul executării silite, respectiv al unei eventuale contestații la executare sau al altei cereri în materia executării silite, ceea ce nu este cazul în speța de față, care are ca obiect pretenții solicitate în cadrul răspunderii civile delictuale ca formă generală de răspundere civilă.” În considerarea acestei analize, instanța de apel concluzionează în sensul că sunt îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. astfel încât admite acțiunea reclamanților și obligă pârâta la plata despăgubirilor solicitate de reclamanți, constând în diferența de preț prevăzută de art. 513 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865. Or, aceste considerente ale instanței de apel, prin care se acceptă atât existența unei răspunderi civile delictuale pentru fapta proprie - o răspundere subiectivă - fundamentată, cu valoare de principiu, pe culpa sau vinovăția autorului prejudiciului (în acest sens, art. 1357 C. civ. dispune expres și cu suficientă claritate: ,,(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.), cât și existența simultană a unei răspunderi civile delictuale obiective a falsului adjudecatar, în raport cu debitorii, instituite prin art. 513 C. proc. civ. din 1865, pentru săvârșirea uneia și aceleiași fapte ,,ilicite” constând în nedepunerea prețului în termenul procedural, poartă atributul contradictorialității. Răspunderea civilă delictuală obiectivă exclude ideea de culpă, ea fiind fundamentată pe ideea sau obligația legală de garanție, care are ca suport riscul de activitate ori, după caz, riscul de autoritate. Cu toate acestea, instanța de apel reține și existența acestei forme de răspundere, mai mult, argumentează că ea are la bază o culpă prezumată relativ de lege. Culpa prezumată este ea însăși specifică unei răspunderi contractuale, iar nu delictuale așa încât, toată această construcție juridică a instanței de apel devine una eclectică și nu poate fundamenta soluția pronunțată, în parametrii de legalitate. Aceste contradicții relevate la nivelul considerentelor echivalează cu o nemotivare, pentru că nu poate fi identificată, cu suficientă claritate, natura răspunderii civile în considerarea căreia pârâta a fost obligată la despăgubiri, dacă este vorba despre o răspundere delictuală subiectivă, în ipoteza căreia nu ar putea să opereze o prezumție legală relativă de culpă, condiția vinovăției trebuind dovedită or, dimpotrivă, dacă este vorba despre o răspundere delictuală obiectivă, pretins reglementată ca și caz particular de răspundere civilă, prin art. 513 C. proc. civ. din 1865, text normativ la care se raportează instanța de apel în analiza tuturor elementelor constitutive ale răspunderii civile reținute în sarcina pârâtei și care contrazice motivele referitoare la incidența art. 1357 C. civ. În consecință, acest motiv de recurs se va admite. Invocând și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 513 C. proc. civ. de la 1865, precum și a dispozițiilor art. 1357 C. civ. În esență, se consideră că răspunderea civilă delictuală de drept comun, invocată drept temei al cererii introductive, se aplică exclusiv în ipoteza în care nu există un alt tip de răspundere civilă, or, în cauză, operează un tip special de răspundere civilă, căreia i se aplică normele speciale din executarea silită, inclusiv cele care reglementează căile specifice de atac, de care reclamanții, în calitate de debitori, nu au uzat. Eventuala diferență de preț este stabilită de către executorul judecătoresc prin procesul-verbal de licitație, care constituie titlu executoriu la dispoziția creditorului, nu și a debitorului, deoarece executarea silită este o procedură care se desfășoară în interesul creditorului. Se afirmă, totodată, că în prezentul proces, pentru debitori, nedepunerea prețului nu a avut nicio consecință patrimonială directă, vânzarea altor bunuri ale acestora fiind determinată de valoarea mare a creanței, iar nu de nedepunerea prețului de către falsul adjudecatar. Aceste critici sunt în parte întemeiate. Cu titlu preliminar, sub aspectul împrejurărilor esențiale de fapt, astfel cum au fost acestea stabilite de către instanțele fondului, Înalta Curte reține că, în data de 11 aprilie 2019, pârâta a fost declarată adjudecatar, pentru prețul de 481.000 lei, cu privire la un imobil reprezentând teren intravilan, curți, construcții proprietatea debitorilor A și B. În cuprinsul procesului-verbal de licitație întocmit în dosarul de executare nr. x/2012 BAEJ ,,D”, s-a consemnat faptul că adjudecatara a achitat 10% din prețul la care a fost evaluat imobilul, iar în termen de cel mult 30 de zile, conf. art. 512 C. proc. civ., este obligată să depună diferența de preț (457.000 lei), la dispoziția executorului judecătoresc, sub sancțiunea scoaterii din nou la vânzare a bunului, în contul adjudecatarei, aceasta fiind obligată să plătească cheltuielile prilejuite de noua licitație și eventuala diferență de preț. Adjudecatara nu a depus diferența de preț în termen, așa încât imobilul a fost din nou scos la licitație, în mod repetat, fiind adjudecat în data de 18.06.2020 de către un alt cumpărător, la prețul de 240 mii lei. În cuprinsul procesului-verbal de licitație, s-a consemnat faptul că prețul de pornire a licitației este de 24o mii lei, redus cu 25% din prețul inițial, fiind determinat prin raport de expertiză tehnică/evaluare . Pârâtei i s-a oprit din garanția de participare la licitație doar suma de 800 lei, reprezentând cheltuieli prilejuite de noua licitație, nu și diferența de preț. Totodată, se reține că, pentru recuperarea creanței, în timpul executării silite reclamanții A și B (codebitori fidejusori), precum și debitorul G, au mai depus sume de bani, pentru îndestularea în mod direct a creditorului, după cum s-au mai vândut și alte bunuri imobile ale debitorilor, sumele obținute din aceste vânzări depășind 1.500 mii lei. Procedura urmăririi silite a încetat în data de 25.09.2020, conform încheierii executorului judecătoresc nr. x/2012, procedura fiind astfel închisă. În aceste circumstanțe de fapt, reclamanții A și B, având calitatea de debitori în dosarul de executare silită anterior menționat, au solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în calitatea acesteia de fals adjudecatar al imobilului scos la licitație in procedura de urmărire silită, pentru neîndeplinirea obligației de a plăti prețul la care adjudecase imobilul, ceea ce a avut drept consecință vânzarea altor bunuri ale debitorilor reclamanți, pentru îndestularea creditorului, cu consecința diminuării patrimoniului acestora cu diferența dintre prețul de 481mii lei, cu care pârâta adjudecase inițial bunul, și prețul de 240 mii lei, cu care a fost, în final, vândut imobilul urmărit către un alt adjudecatar. Înalta Curte constată că urmărirea silită în dosarul de executare nr. x/2012 BAEJ ,,D” a fost guvernată de normele Codului de procedură civilă din 1865, legea incidentă fiind corect identificată de către instanța de apel. În raport cu art. 512 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, principala obligație a adjudecatarului este aceea de a depune prețul la dispoziția executorului judecătoresc în termen de cel mult 30 de zile de la data vânzării, ținându-se seama de garanția depusa în contul prețului, așa încât ar urma să achite diferența dintre aceasta și prețul adjudecării. Acest termen este instituit, în principiu, în favoarea creditorului (în favoarea debitorului numai cu privire la diferența de preț care depășește valoarea creanței). În consecință, în sensul art. 513 C. proc. civ. din 1865, în caz de nerespectare a lui, imobilul se va scoate din nou în vânzare în contul primului adjudecatar (numit în practica execuțională ,,fals adjudecatar”). Aceasta înseamnă că adjudecatarul inițial va suporta cheltuielile prilejuite de noua licitație, iar dacă prețul obținut în cadrul acesteia este mai mic decât cel anterior va suporta și diferența de preț, fiind răspunzător atât de scăderea prețului obținut la a doua vânzare, cât și de cheltuielile făcute pentru aceasta. Din acest motiv, noua vânzare este numită adjudecare în cont, adică în contul( pe socoteala) falsului adjudecatar. Acesta va suporta, pur și simplu, efectele noii licitații, sub condiția ca aceasta să se desfășoare cu respectarea exigențelor legii. Suma pe care falsul adjudecatar o datorează, în sensul celor anterior enunțate, se stabilește de executor prin procesul-verbal de licitație, acesta valorând titlu executoriu. Ea se va retine, cu precădere, din garanția (cauțiunea) plătită, rămânând însă ca în cazul în care aceasta se va dovedi neîndestulătoare, să se poată trece, în cazul unui refuz de plată voluntară din partea falsului adjudecatar, la executarea silită în contra lui, în oricare dintre formele de executare silită indirectă. Acest proces-verbal de licitație, care trebuie să cuprindă și mențiunile referitoare la suma datorată de falsul adjudecatar (cheltuielile prilejuite de noua licitație, iar dacă prețul obținut în cadrul acesteia este mai mic decât cel anterior și diferența de preț) este semnat de executor, de creditor, de debitor și de terțul dobânditor, el poate fi supus controlului judiciar pe calea contestației la executare și poate fi invocat cu valoare de titlu executoriu nu doar de către creditor, ci, după caz, și de către debitor. Ipotezele de fapt posibile pun cu suficientă claritate în evidență faptul că prejudiciat prin nedepunerea diferenței de preț de către falsul adjudecatar și organizarea unei noi licitații poate fi nu doar creditorul, ci și debitorul. Astfel, în situația în care valoarea creanței este mai mare decât prețul obținut la cea de-a doua vânzare, constatându-se inexistența altor bunuri în patrimoniul debitorului, prejudiciat prin nedepunerea diferenței de preț este creditorul; în caz contrar, atunci când valoarea creanței este mai mică sau egală cu prețul celei de-a doua vânzări sau ea este mai mare însă nedepunerea diferenței de preț între cele două vânzări obligă la valorificarea altor bunuri ale debitorului, prejudiciul se conturează evident în patrimoniul acestuia. Orice sumă de bani realizată prin executarea silită, rămasă disponibilă după acoperirea integrală a drepturilor creditorului, se predă debitorului, conform art. 562 C. proc. civ. din 1865. Prin urmare, în mod corect instanța de apel a considerat că nu ar putea fi restrânsă aplicabilitatea art. 513 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 la creditor, atâta timp cât textul de lege nu o face în mod expres și nu poate fi dedusă o astfel de concluzie din analiza coroborată a normelor procesuale în analiză, fiind indiscutabilă posibilitatea ca și debitorul să suporte un prejudiciu printr-o vânzare ulterioară a bunului său la un preț mult mai mic coroborată cu omisiunea falsului adjudecatar de a consemna la dispoziția executorului diferența de preț, pentru ca noua vânzare să se realizeze în contul (pe socoteala) acestuia, în acord cu intenția legiuitorului. Or, dacă este așa, dacă debitorul semnează procesul-verbal de licitație, iar acesta valorează titlu executoriu pentru sumele datorate de falsul adjudecatar potrivit art. 513 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, dacă există ipoteze în care debitorul poate justifica existența unui prejudiciu prin nedepunerea acestor sume și tinde la valorificarea acestui titlu executoriu, concluzia care se impune este aceea că debitorul poate justifica un interes în a supune acest proces-verbal controlului judiciar, în procedura executării silite, uzând de căile de atac specifice acesteia, așa cum este contestația la executare. Atâta timp cât procesul-verbal prin care executorul judecătoresc face mențiune despre sumele datorate, corespunzător eventualei scăderi de preț și cheltuielilor noii vânzări, valorează titlu executoriu, sesizarea instanței devine, privitor la aceste sume, lipsită de interes. Soluția propusă de legiuitor oferă avantajul simplicității și celerității procedurale excluzând necesitatea stabilirii de către instanță a răspunderii primului adjudecatar. Dacă această soluție este acceptată în privința creditorului, de regulă, acesta fiind cel care suportă un prejudiciu prin nedepunerea eventualei diferențe de preț, ea este valabilă și în privința debitorului, soluția fiind aceeași, pentru identitate de rațiune. Dacă, în prezentul proces, se confirmă nu doar împrejurarea că primul adjudecatar nu a consemnat la dispoziția executorului prețul vânzării dar și împrejurarea că executorul a omis să consemneze în procesul-verbal de licitație existența și întinderea obligației de plată stabilită în sarcina falsului adjudecatar, așa cum este aceasta prevăzută de normele procesuale, privând astfel subiecții executării silite de posibilitatea de a uza de un titlu executoriu legal constituit, rămânea instanței de apel să verifice și să stabilească cu certitudine dacă reclamanții au determinat un control de legalitate al acestui act întocmit de executor. Totodată, în considerarea celor anterior enunțate, rămânea instanței de apel să argumenteze cu privire la condițiile în care debitorii au la dispoziție o acțiune de drept comun în răspundere civilă delictuală, cât timp este reglementată o calea de atac efectivă și specifică executării silite, prin care poate fi declanșat controlul instanței cu privire la actele de urmărire, aceasta fiind contestația la executare. Or, contestația la executare are caractere proprii, un regim juridic distinct sub aspectul subiecților ei, a termenelor în care poate fi exercitată, a competențelor instanțelor de judecată, căilor de atac și efectelor pe care hotărârea asupra contestației le produce. Cert este că nu poate fi acceptat un drept de opțiune al debitorilor, între o acțiune de drept comun în răspundere civilă delictuală și calea efectivă și specifică executării silite așa cum este contestația la executare, în absența oricărei argumentări sub acest aspect, prin decizia instanței de apel, cu atât mai mult cu cât această chestiune a fost adusă în discuție de apărare, pe parcursul procesului. Cu atât mai puțin s-ar putea accepta o soluție în care condițiile răspunderii civile de drept comun pentru fapta proprie sunt apreciate prin raportare la art. 513 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, cu privire la care se consideră că reglementează totuși o răspundere obiectivă, fundamentată însă pe o culpă prezumată de lege. Față de toate cele ce preced, constatând că se verifică cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va face aplicarea art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Pitești – Secția I civilă. Cu prilejul rejudecării, instanța de apel va verifica, în limitele învestirii sale prin apelul declarat de reclamanții debitori, toate acele împrejurări de fapt esențiale în proces care nu au fost deplin lămurite prin hotărârea recurată, referitoare la mențiunile exacte ale procesului-verbal de licitație cu privire la obligațiile de plată ale falsului adjudecatar, la pretinsul prejudiciu creat debitorilor, în raport cu valoarea exactă a creanței și vânzările suplimentare efectuate în scopul acoperirii acesteia, va verifica dacă au fost exercitate căile de atac specifice, în procedura executării silite. Totodată, în raport cu acțiunea promovată de reclamanți și calificarea juridică dată acesteia, apreciind cu privire la posibilitatea efectivă pe care aceștia au avut-o de a accesa căi de atac specifice executării silite, instanța de apel va verifica interesul reclamanților și dreptul de opțiune pe care aceștia l-ar putea avea între o acțiune de drept comun și una specifică executării silite, prin raportare la condițiile legii. În situația în care vor putea fi identificate argumente de fapt și de drept care pot susține admisibilitatea acțiunii promovate de reclamanți, vor fi cercetate condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cu referire specială la existența unei fapte ilicite și la vinovăția falsului adjudecatar, fiind necesar să fie stabilite cu certitudine împrejurările care au determinat adjudecatarul să nu consemneze prețul la dispoziția executorului (dacă s-a răzgândit și a refuzat plata ori este vorba despre o împrejurare care poate exclude culpa acestuia, în care, împotriva voinței sale nu a mai putut depune prețul datorat).