ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 377/2024

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

Deliberând asupra recursurilor constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1279 alin. (3), art. 1669, art. 1196, art. 1178, art. 1182, art. 1186, art. 1191 alin. (2) C. civ.

La data de 10.02.2020, reclamanta a depus o cerere prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâtei B. S.R.L., proprietara terenurilor descrise în cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea de ședință pronunțată în data de 22 iunie 2020, tribunalul a luat act de precizarea cererii de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, în sensul că au calitate de pârâte B. S.A. și B. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 511/2021 din 25 octombrie 2021, Tribunalul Argeș, secția Civilă a admis acțiunea astfel cum a fost modificată și s-a perfectat vânzarea-cumpărarea cu privire la imobilul anterior identificat, intervenită între pârâte în calitate de vânzătoare și reclamantă în calitate de cumpărătoare, în schimbul prețului de 46.950 Euro, TVA inclus, echivalentul a 222.073,50 RON, s-a precizat că hotărârea ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

De asemenea, pârâtele au fost obligate să plătească în solidar reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 10.046,5 RON, reduse.

De asemenea, a fost respinsă ca neîntemeiată și cererea intimatei-reclamante privind obligarea apelantelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată din apel.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1669 și art. 1179 C. civ., interpretând eronat și considerentele Deciziei nr. 23/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reținând greșit că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se pronunța o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare pentru cele două imobile.

A arătat recurenta-reclamantă că instanța de apel a nesocotit trăsătura caracteristică a acestui demers judiciar care vizează suplinirea de către instanța de judecată a consimțământului promitentului vânzător în acele cazuri în care acesta refuză în mod nejustificat să perfecteze actul de vânzare-cumpărare, deși s-a obligat în acest sens.

Astfel, susține recurenta, promisiunea constituie o convenție care nu are ea însăși efect translativ de proprietate, ci părțile se obligă la încheierea ulterioară a actului juridic translativ de proprietate, cu privire la bunuri și la un preț care sunt determinate sau determinabile, respectiv la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Prin decizia pronunțată instanța de apel a interpretat greșit acordul de voință al părților în ceea ce privește vânzarea-cumpărarea imobilelor, acord pe care însăși pârâtele l-au recunoscut încă de la prima instanță și implicit prin apelul formulat însă prin decizia pronunțată s-a făcut confuzie între stabilirea elementelor esențiale ale viitorului contract și executarea obligațiilor conform clauzelor stabilite.

Potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel trebuia să analizeze pretenția dedusă judecății în conformitate cu exigențele impuse de art. 22 alin. (1), (6) și art. 478 C. proc. civ., să interpreteze probatoriul administrat în cauză iar în raport cu criticile și apărările formulate de ambele părți, să constate existența consimțământului pârâtelor la încheierea convenției.

S-a mai susținut că instanța de apel nu a avut în vedere că pârâtele au recunoscut în fața instanțelor de fond că între părți a intervenit o promisiune de vânzare și că pârâtele nu au precizat niciodată care ar fi fost obligațiile pe care reclamanta nu și le-ar fi îndeplinit.

În continuarea expunerii criticilor s-a susținut că prin decizia recurată, contrar înscrisurilor depuse la dosar din care rezultă existența unei promisiuni de vânzare-cumpărare, care îndeplinea toate condițiile legale pentru validitatea contractului la a cărui perfectare s-au obligat părțile, astfel cum impune textul art. 1279 alin. (1) C. civ., respectiv consimțământul, capacitatea de a contracta, obiectul vânzării și prețul, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1295 alin. (1) C. civ., conform cărora actul este considerat de lege ca fiind valabil de îndată ce se realizează acordul de voință asupra lucrului vândut și asupra prețului acestuia.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că oferta irevocabilă de a contracta, emisă de pârâta B. S.A. în conformitate cu dispozițiile art. 1188 și art. 1191 C. civ., a fost reprezentată de Anunțul din 13.02.2018 și Propunerea de vânzare - Cerere de ofertă CDO x nr. 140/27.04.2018, acceptarea ofertei de către reclamantă fiind înaintată pârâtei, care a invitat reprezentantul reclamantei la negociere. Ulterior negocierii, prin procesul-verbal COD x încheiat la 8 iunie 2018 au fost stabilite de către promitenții-vânzători și promitenta-cumpărătoare obiectul contractului, prețul și termenul de plată.

În acest context factual a considerat recurenta-reclamantă că instanța de apel în mod greșit a reținut că părțile doar s-au obligat să negocieze încheierea contractului, în condițiile în care inclusiv martorul audiat în fața instanței de control judiciar devolutiv a afirmat că negocierile dintre părți s-au încheiat cu întocmirea unui document intern denumit "aprobare de vânzare".

De asemenea, susține recurenta, instanța de apel a interpretat greșit adresa nr. x/24.10.2018, prin care pârâta B. S.A. a confirmat că este de acord cu angajamentul de a contracta, angajament care este dovedit și prin mesajul transmis reclamantei în data de 13.11.2018, prin care au fost solicitate o serie de înscrisuri în vederea redactării contractului de vânzare-cumpărare. Deși din probele administrate în cauză rezulta că negocierile dintre părți se încheiaseră anterior datei de 24.10.2018, fiind stabilite toate condițiile esențiale pentru întocmirea contractului de vânzare, prin decizia recurată au fost încălcate normele de drept material cu privire la condițiile de validitate ale promisiunii sinalagmatice de vânzare, prin care s-a convenit cu privire la încheierea contractului de vânzare, obiectul, termenul de plată și clauzele esențiale ale acesteia.

O altă critică privește încălcarea de către instanța de apel a deciziei nr. 23/2017, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unei chestiuni de drept, prin care s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1279 alin. (3) teza I și art. 1669 alin. (1) C. civ., nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic, în considerentele căreia s-a precizat că promisiunea bilaterală de vânzare este un contract consensual.

Subsumat aceluiași motiv de casare se invocă și încălcarea dispozițiilor art. 1178 C. civ., întrucât contrar celor reținute de instanța de apel, promisiunea bilaterală de vânzare îndeplinea toate condițiile esențiale și de fond prevăzute de art. 1179 alin. (1) C. civ., fiind ea însăși un contract, care îndeplinea toate condițiile de validitate astfel cum rezultă din probele administrate în cauză, sens în care sunt reluate chestiuni referitoare la starea de fapt.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 7 aprilie 2023.

La 16 iunie 2023 a fost transmisă la dosar întâmpinarea formulată de intimatele-pârâte B. S.A. și B. S.R.L., prin care au solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantei.

La aceeași dată a fost transmis și recursul incident al pârâtelor, calea extraordinară de atac fiind întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat au arătat recurentele-pârâte că cererea modificatoare a acțiunii a fost formulată de către reclamantă cu depășirea termenului stabilit, sub sancțiunea decăderii, de dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel, deși primul termen de judecată a avut loc la data de 16.12.2019, reclamanta a formulat, în temeiul art. 72 alin. (2) C. proc. civ., cererea de introducere în cauză a B. S.R.L. abia la termenul din 10.02.2020, când instanța a dispus prorogarea discuțiilor cu privire la admisibilitatea cererii modificatoare.

Prima instanță nu a pus în discuție și nici nu s-a pronunțat cu privire la admisibilitatea cererii modificatoare nici la următoarele termene de judecată acordate în cauză, luând doar act de precizarea reclamantei sub aspectul cadrului procesual pasiv la termenul de judecată din 22.06.2020, în sensul că au calitate de pârâte atât societatea B. S.A., cât și societatea B. S.R.L.

Astfel, B. S.R.L. a dobândit calitatea de pârâtă în cauză, fără a exista acordul expres al pârâtei cu privire la cererea modificatoare formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 204 Cod procedură civilă, fiind încălcate principiile dreptului la apărare prevăzut de art. 13 C. proc. civ. și contradictorialității reglementat de art. 14 din același cod.

În consecință, recurentele-pârâte arată că este nelegală decizia pronunțată de instanța de apel cu privire la respingerea motivului prin care a fost criticată modificarea cadrului procesual formulată cu depășirea termenului legal, motivarea instanței fiind aceea că pârâtele nu au atacat și încheierea din 22.06.2020, prin care instanța a luat act de modificarea cadrului procesual pasiv.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis la dosar în data de 17 iulie 2023, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâte prin întâmpinare.

La 31 iulie 2023 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. la recursul incident al pârâtelor, prin care a solicitat, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. anularea recursului incident pentru lipsa motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea ca nefondat.

Pârâtele B. S.A. și B. S.R.L. au transmis la dosar răspunsul la întâmpinarea formulată la recursul incident, solicitând respingerea excepției nulității, precum și a tuturor apărărilor și susținerilor recurentei-reclamante, cu consecința admiterii recursului incident astfel cum a fost formulat.

Prin rezoluția din data de 7 septembrie 2023 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 5 decembrie 2023 cu citarea părților în ședință publică, când s-a dispus amânarea cauzei, la solicitarea reprezentantului convențional al recurentei-reclamante, în vederea pregătirii apărării.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

Cu titlu preliminar se va reține că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., constând în realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare expres și limitativ reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul examinării, în această etapă procesuală, criticile ce vizează situația de fapt stabilită în urma analizei probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare, astfel cum rezultă explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora instanța competentă examinează recursul în condițiile legii din perspectiva conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin recursul principal declarat împotriva deciziei pronunțate în apel și întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.R.L. formulează critici în sensul că instanța de control judiciar devolutiv a nesocotit acordul de voință al părților în ceea ce privește vânzarea imobilelor și a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a pronunța o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare.

În cadrul acestui motiv de recurs, a fost invocată încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1669, art. 1179 C. civ. și a considerentelor obligatorii ale Deciziei nr. 23/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. A arătat recurenta-reclamantă că, prin inițierea demersului judiciar, instanța a fost chemată să suplinească consimțământul pârâtelor la încheierea convenției. De asemenea, s-a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere că pârâtele au recunoscut în fața instanțelor de fond că între părți a intervenit o promisiune de vânzare și că pârâtele nu au precizat niciodată care ar fi fost obligațiile pe care reclamanta nu și le-ar fi îndeplinit.

În acest sens, susține recurenta-reclamantă, instanța de apel, contrar, înscrisurilor depuse la dosar din care rezultă că vânzarea bunurilor imobile către reclamantă a fost aprobată chiar de către pârâte, ceea ce semnifică încheierea unei promisiuni de vânzare în condițiile art. 1279 alin. (1) C. civ. iar actul este considerat de lege ca fiind valabil încheiat de îndată ce se realizează acordul de voință asupra lucrului vândut și asupra prețului acestuia, a pronunțat o decizie prin care au fost încălcate și dispozițiile art. 1295 alin. (1) C. civ., precum și ale art. 1178 C. civ.

Reține Înalta Curte că dispozițiile art. 1.279 alin. (1) C. civ. stabilesc regula conform căreia promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate clauzele contractului promis, în lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea și statuează prin alin. (3) că, în ipoteza în care promitentul refuză să încheie contractul promis, instanța, la cererea părții care și-a îndeplinit propriile obligații, poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite.

Conform alin. (4) al aceluiași articol "Convenția prin care părțile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui contract nu constituie promisiune de a contracta".

Potrivit art. 1.669 alin. (1) C. civ., "Când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite".

Prin urmare, pentru pronunțarea unei asemenea hotărâri trebuie îndeplinite condițiile pentru valabilitatea contractului de vânzare, iar în ceea ce privește condițiile esențiale și de fond, promisiunea de vânzare, fiind ea însăși un contract, trebuie să îndeplinească condițiile de validitate aplicabile contractelor în general stipulate de art. 1.179 alin. (1) C. civ., respectiv capacitatea de a contracta, consimțământul valabil exprimat, un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală. Fiind o proiecție a unui contract de vânzare viitor, promisiunea sinalagmatică de vânzare trebuie să îndeplinească și condițiile de validitate specifice acestui contract.

Verificând considerentele deciziei recurate din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat conținutul concret al actului juridic dedus judecății și a examinat îndeplinirea condițiilor de valabilitate prin cercetarea voinței interne și reale a părților, a negocierilor purtate și a comportamentului ulterior al acestora, etape prealabile și necesare încheierii unei promisiuni de a contracta, concluzionând că între părți nu a existat o promisiune în sensul art. 1.669 C. civ., ci ele s-au obligat, cel mult, să negocieze în vederea încheierii unui eventual contract, reținând incidența dispozițiilor art. 1.279 alin. (4) C. civ.. A mai statuat instanța de apel că obiectul contractului, prețul și termenul de plată, deși sunt unele dintre elementele principale ale convenției, ele nu reprezintă totalitatea elementelor esențiale de care depinde încheierea contractului. În acest sens, au fost invocate prevederile art. 1.185 C. civ., potrivit cărora:

"Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu privire la acestea" și a reținut că, prin adresa din 24.10.2018, pârâtele au solicitat tocmai stabilirea unei noi întâlniri cu reclamanta "pentru a negocia și celelalte condiții contractuale, esențiale pentru un eventual transfer de proprietate".

În aceste condiții, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel, în mod corect, a reținut că între părți nu a existat o promisiune bilaterală de vânzare în sensul art. 1.669 C. civ. și a dezvoltat argumentele în baza cărora a concluzionat că discuțiile dintre părți nu s-au finalizat și cu încheierea unei astfel de promisiuni, reținând incidența dispozițiilor art. 1.185 C. civ., întrucât pârâtele și-au exprimat acordul doar cu privire la prețul imobilelor, solicitând însă negocieri ulterioare în privința celorlalte condiții esențiale ale vânzării, în eventualitatea unui transfer al dreptului de proprietate. În acest sens, s-a constatat că adresa din 24.10.2018 nu poate constitui o acceptare a ofertei de a contracta în condițiile art. 1.196 C. civ., întrucât era necesar ca aceasta să conțină suficiente elemente pentru formarea convenției, cerință neîndeplinită în cauză, fiind astfel justificată apărarea pârâtelor conform căreia în absența acordului părților asupra tuturor elementelor esențiale, în cauză nu s-a încheiat o promisiune de vânzare.

Critica privind încălcarea deciziei nr. 23/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este de asemenea nefondată.

Prin această hotărâre prealabilă s-a statuat în interpretarea dispozițiilor art. 1.279 alin. (3) teza I și art. 1.669 alin. (1) C. civ., că nu este obligatorie forma autentică la încheierea promisiunii de vânzare a unui bun imobil, în vederea pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Aceste dezlegări nu sunt incidente în cauză, deoarece prin decizia recurată nu s-a reținut lipsa formei autentice a promisiunii de vânzare, ci faptul că nu s-a încheiat o astfel de promisiune care constituie premisa necesară pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Totodată, instanța de apel a arătat că, chiar și în ipoteza în care s-ar constata existența unei promisiuni bilaterale de vânzare, pentru a pronunța o hotărârea care să țină loc de contract de vânzare este necesar ca cel care solicită pronunțarea unei astfel de hotărâri să își execute propriile obligații ori să fie gata să și le îndeplinească. Or, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, a rezultat că reclamanta nu și-a respectat obligația de plată a prețului și nici nu a fost gata să își îndeplinească această obligație.

Cu privire la restul susținerilor se observă că recurenta-reclamantă își exprimă nemulțumirea cu privire la modul în care instanța de apel a analizat și a interpretat probele administrate în cauză, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, fiind exclusă examinarea elementelor factuale ale cauzei, acesta fiind atributul instanțelor devolutive.

În egală măsură, criticile privind depoziția martorului audiat în cauză, interpretarea înscrisurilor de la dosar, a negocierilor și discuțiilor purtate de părți reprezintă chestiuni de netemeinicie a căror analiză, în considerarea specificului acestei căi de atac este exclusă, astfel cum rezultă explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. care impun verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Așa fiind, se constată că nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a dat o corectă interpretare și aplicare normelor de drept materiale incidente și regulilor de drept, care au fundamentat decizia pronunțată.

În privința criticilor formulate de pârâte prin recursul incident, Înalta Curte, cu titlu prealabil, reține aplicabilitatea în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nu a celui prevăzut la pct. 8, indicat de recurentele-pârâte, întrucât se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, respectiv dispozițiile art. 204 alin. (1) Cod procedură civilă.

În susținerea recursului incident au arătat pârâtele, în esență, că cererea modificatoare a fost formulată cu depășirea termenului stipulat de art. 204 C. proc. civ., fiind încălcate principiile dreptului la apărare prevăzut de art. 13 Cod procedură civilă și contradictorialității reglementat de art. 14 din același cod.

Potrivit pârâtelor, este greșită decizia instanței de control judiciar devolutiv, de respingere a motivului de apel prin care a fost criticată modificarea cadrului procesual efectuată cu depășirea termenului legal, având în vedere că prima instanță doar a luat act de precizarea reclamantei sub aspectul cadrului procesual pasiv și nu a existat o încheiere prin care să se fi pronunțat asupra acestui aspect și care să poată fi atacată.

Criticile recurentelor-pârâte sunt nefondate, dezlegarea instanței de apel fiind corect argumentată, în sensul că, în lipsa învestirii cu un apel declarat în mod expres și împotriva încheierii de ședință din 22 iunie 2020, conform art. 466 alin. (4) C. proc. civ., verificarea legalității acesteia, nu era posibilă.

De altfel, în legătură cu această critică sunt reluate motivele referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ. fără a fi criticate, în substanța lor, argumentele instanței de apel cu privire la limitele învestirii sale, care nu au vizat și încheierea din 22 iunie 2020 pronunțată de prima instanță.

Prin urmare, nu sunt fondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanța de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Față de toate aceste considerente, se constată că nu se confirmă niciunul dintre motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., instanța de apel dând în mod corect eficiență normelor de drept procedural și material incidente cauzei, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică.

Pentru aceste motive, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte va respinge ca nefondate atât recursul principal, cât și recursul incident, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. și recursul incident declarat de pârâtele B. S.A. și B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 522/A-COM din 19 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2024.