ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1344/2022

Ședința publică din data de 15 iunie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.10.2019 pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D., să se stabilească termenul scadent pentru restituirea sumei de 123.000 euro, reprezentând prețul plătit de reclamanți cu titlu de împrumut în calitate de procuratori de fonduri pentru cumpărarea unui apartament de către pârâți, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2158, 2162 C. civ., art. 30, 192-195 C. proc. civ.

Pârâta D. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Sector 1 București, respectiv excepția necompetenței materiale a judecătoriei, excepția netimbrării acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința nr. 1469/27.02.2020, Judecătoria Sector 1 București a declinat competența de soluționare în favoarea Judecătoriei Câmpulung.

Prin sentința nr. 1528/23.07.2020, Judecătoria Câmpulung a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 02.06.2020.

Prin sentința nr. 12/12.01.2021, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins acțiunea, ca fiind prescrisă.

Prin decizia nr. 5447/20.10.2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul reclamanților împotriva sentinței, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Argeș.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat generic pe dispozițiile art. 483 C. proc. civ. pârâta D., arătând că hotărârea recurată este nelegală în ce privește modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor privind prescripția dreptului material la acțiune cuprinse în Decretul nr. 167/1958, precum și a dispozițiilor art. 1582 C. civ.

În acest sens, arată că reclamanții au învestit instanța cu o cerere privind stabilirea unui termen de scadență pentru restituirea unui împrumut pentru care nu s-a prevăzut o astfel de dată. Fiind vorba de o acțiune în realizare aferentă unui drept de creanță, aceasta este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data acordării împrumutului (în lipsa altor dispoziții speciale).

Cum reclamantul nu a solicitat instanței, în lipsa unui acord cu părțile, în termen de 3 ani de la data acordării împrumutului, stabilirea unei date scadente, acesta nu mai are o astfel de posibilitate dincolo de momentul împlinirii termenului de prescripție, pierzând dreptul material la acțiune, coroborat cu opoziția recurentei prin invocarea excepției prescripției în termenul legal.

În termen legal, intimații-reclamanți A., B. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția de nulitate a recursului, despre care au arătat că nu conține mențiunile a căror lipsă atrage o astfel de sancțiune, respectiv domiciliile părților, dar este și nemotivat, întrucât nu se circumscrie niciunia din cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Au mai invocat intimații și excepția de inadmisibilitate, arătând că recursul este declarat împotriva unei hotărâri definitive.

Pe fondul cauzei, arată că este greșită soluția primei instanțe care a prezumat că data scadenței împrumutului coincide cu data încheierii contractului, o atare prezumție fiind una care exclude aplicarea dispozițiilor art. 1582 din C. civ.. În raport cu obiectul acțiunii, instanța avea obligația să stabilească, în raport cu împrejurările cauzei, o altă dată pentru plata obligației de restituire a împrumutului.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepțiilor din actul procedural. A arătat că cererea de recurs cuprinde datele de identificare ale părților și este motivată conform legii, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Împotriva deciziei instanței de apel se poate formula recurs, întrucât calea de atac nu este cea menționată în dispozitivul hotărârii, ci aceea prevăzută de lege. Mai arată că a depus și taxa de timbru astfel cum a fost stabilită în sarcina sa.

De asemenea, a formulat întâmpinare și intimatul-pârât C., prin care a invocat inadmisibilitatea recursului față de împrejurarea că cererea dedusă judecății nu este una evaluabilă în bani. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei din apel care nu s-a pronunțat ferm în sensul intervenirii sau neintervenirii prescripției, ci doar a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe în vederea analizării voinței interne a părților, voință în raport de care ar putea curge și un eventual termen de prescripție. O eventuală prescripție nu ar putea curge de la data încheierii actului juridic, din moment ce acesta cuprinde o serie de clauze din care ar putea să rezulte contrariul, mai precis că restituirea sumelor de bani urma să se realizeze la momentul părăsirii de către cei împrumutați a apartamentului ce a fost cumpărat cu banii ce au fost dați acestora.

În plus, acțiunea dedusă judecății este una în constatare, care este imprescriptibilă, dar și dacă ar fi calificată ca o acțiune în realizare, consideră că prescripția tot nu ar fi împlinită.

Intimații-reclamanți au depus la dosar răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât C., cu care s-au declarat de acord, solicitând judecarea cauzei și în lipsă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reține caracterul său întemeiat, potrivit celor ce urmează.

Examinarea legalității deciziei atacate se va face în raport de motivul legal de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat drept temei legal al recursului prin răspunsul recurentei-pârâte la întâmpinarea intimaților-reclamanți și reținut ca fundament legal al încadrării criticilor formulate, de către instanța de recurs.

În esență, prin sentința tribunalului, a fost respinsă ca prescrisă acțiunea reclamanților, prin care aceștia urmăreau stabilirea unui termen scadent pentru restituirea sumei de 123.000 eu pretins împrumutată pârâților, potrivit convenției autentificate sub nr. x/28.08.2008, prescripție ce a fost reținută pe temeiul art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, luându-se în considerare data încheierii contractului (28.08.2008) și normele tranzitorii cuprinse în art. 6 alin. (2) și (3) C. civ. și cele ale art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Această soluție a fost infirmată în calea de atac a apelului, pe de o parte afirmându-se că din motivarea în fapt a sentinței nu rezultă clar dacă tribunalul a avut în vedere prescripția dreptului material la acțiunea în stabilirea scadenței împrumutului ori chiar prescripția dreptului material la acțiunea în restituirea împrumutului, iar, pe de altă parte, arătându-se că prescripția avută în vedere în hotărârea primei instanțe prezumă că data scadenței ar coincide cu data încheierii contractului, prezumție ce ar goli de conținut și ar face inaplicabile dispozițiile art. 1582 C. civ. anume reglementate de legiuitor pentru a suplini omisiunea părților de a stabili un element esențial al contractului, respectiv termenul/data scadenței.

Niciunul dintre aceste argumente nu este corect.

Astfel, se înțelege cât se poate de clar din considerentele sentinței că singura acțiune pe care a avut-o în vedere tribunalul în analiza sa, atunci când a reținut incidența prescripției dreptului material la acțiune pe temeiul art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, a fost aceea dedusă judecății, având ca obiect stabilirea de către instanță a termenului de restituire a sumei de 123.000 euro, ce au făcut obiectul convenției autentificate sub nr. x/28.08.2008.

Atare împrejurare rezultă neîndoielnic din referirile tribunalului atât la obiectul acțiunii deduse judecății, cât și la temeiul juridic al acesteia, dat de dispozițiile art. 1582 - 1583 din C. civ. de la 1864, observându-se, în plus, că singurul moment în care prima instanță aduce în discuție cealaltă acțiune la care dă dreptul încheierea unui contract de împrumut, cea în restituirea împrumutului, este acela în care reține lipsa de consecințe (în sensul unei eventuale întreruperi a cursului prescripției) a recunoașterii venite din partea intimatului C. în privința dreptului reclamanților la restituirea împrumutului. Se observă, însă, că această referire este făcută pentru a sublinia nerelevanța recunoașterii tocmai în considerarea învestirii sale nu cu o acțiune în restituirea sumei împrumutate, ci a uneia distincte de aceasta, în stabilirea termenului de restituire a împrumutului.

Așadar, singura referire la acțiunea în restituirea sumei împrumutate pe care prima instanță o face, este realizată chiar în scopul de a demarca cele două tipuri de acțiuni și pentru a evita confuzia lor, astfel încât este lipsit de temei considerentul instanței de apel care acuză existența de neclarități în hotărârea tribunalului cât privește reținerea intervenirii prescripției extinctive, sub aspectul acțiunii la care se referă.

Referitor la prescripția extinctivă, instanța de apel a înlăturat teza tribunalului -care reținuse că aceasta a început să curgă la data încheierii convenției, potrivit art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, și că era împlinită la 28.08.2011 - considerând că raționamentul primei instanțe presupune că termenul scadent ar coincide cu data încheierii convenției, ceea ce părțile au infirmat prin pozițiile lor și ceea ce ar exclude aplicarea dispozițiilor art. 1582 C. civ., edictate de legiuitor tocmai pentru situații precum cele în speță.

Argumentele instanței de apel contravin însă prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, stabilite ca fiind incidente în cauză în raport cu data încheierii contractului între părți, și celor ale art. 1582 C. civ., înțelegându-se că în viziunea acesteia, dreptul material la acțiunea în ocrotirea unui drept de creanță poate fi considerat imprescriptibil doar pentru că beneficiază de o reglementare legală (în speță art. 1582), iar intervenirea prescripției în privința acestuia capătă semnificația golirii de conținut/lipsirii de aplicabilitate a dispoziției legale respective.

În realitate, însă, reclamanții au dedus judecății o acțiune care, prin obiectul său - stabilirea scadenței obligației de restituire a unui împrumut - nu poate fi altfel văzută decât atașată dreptului de creanță propriu-zis care, astfel, este una prescriptibilă extinctiv, așa cum corect stabilise prima instanță.

Prescripția dreptului material la acțiunea în stabilirea scadenței unui împrumut, la care dă dreptul însăși încheierea unui atare act juridic, este guvernată de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora "În obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept."

O astfel de statuare nu presupune nicidecum crearea unei identități ori suprapuneri între data încheierii actului juridic și cea a scadenței împrumutului, după cum fără nicio justificare reține în mod critic instanța de apel cu referire la dezlegările tribunalului.

Deducând din raționamentul tribunalului realizarea unei atare suprapuneri, curtea de apel dovedește ea însăși greșeala confuziei pe care o realizează între cele două tipuri de acțiuni, cea în stabilirea scadenței împrumutului și cea în restituirea împrumutului. Este real că de esența împrumutului este o scadență ulterioară datei încheierii actului, însă acest aspect nu intră în coliziune ori nu neagă realitatea că prescripția dreptului material la acțiunea în stabilirea scadenței împrumutului începe să curgă după regulile statornicite de art. 7 alin. (2) din Decretului nr. 167/1958, întrucât independent de ceea ce au prefigurat părțile în legătură cu restituirea împrumutului (dar nu au și reglementat prin convenția lor scrisă), de la data încheierii actului juridic se naște dreptul acestora la acțiunea în stabilirea scadenței împrumutului nereglementat ori nestipulat. De la același moment, potrivit regulilor instituite prin art. 7 din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă și termenul de prescripție al unui atare drept, iar pe toată durata acestuia (așadar, înăuntrul termenului de prescripție) dispozițiile art. 1582 - 1583 din C. civ. își pot găsi deplină aplicare, fiind greșit considerentul instanței de apel (și contrar rațiunilor instituției prescripției extinctive) care a văzut în evenimentul juridic al intervenirii prescripției un mijloc de golire de conținut a acestor prevederi legale, înlăturând și cu acest argument soluția din sentință.

În considerarea acestor argumente, soluția instanței de apel, care a infirmat-o pe cea a primei instanțe ce reținuse cu argumente corecte intervenirea prescripției extinctive în privința dreptului material la acțiunea introdusă de reclamanți, apare ca fiind una contrară dispozițiilor art. 1582 C. civ. și celor ale art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, iar trimiterea cauzei pentru soluționarea sa pe fond la tribunal, subsecvent anulării sentinței, ca o măsură ce nu se mai justifică în raport cu cele arătate în prezenta decizie.

Luând în considerare soluțiile puse la dispoziția Înaltei Curți, ca instanță de recurs, în cuprinsul art. 497 C. proc. civ., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului formulat de reclamanți pe baza dezlegărilor ce decurg din prezenta hotărâre.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta D. împotriva deciziei nr. 5447 din 20 decembrie 2021 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 iunie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.