ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 353/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția I civilă la 3 decembrie 2021, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Satu Mare, prin Primar, Consiliul Local Satu Mare și Administrația Domeniului Public Satu Mare la plata sumei de 467.992 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului în suprafață de 122 mp, pentru perioada 3 decembrie 2018-3 decembrie 2021, precum și la plata dobânzii legale aferente, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 51 din 25 februarie 2022, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe civile, au declarat apel reclamanții. Prin decizia civilă nr. 247A din 21 februarie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanță.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 29 martie 2023, respectiv 30 martie 2023, au declarat recurs atât pârâta Administrația Domeniului Public Satu Mare, cât și pârâții Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Satu Mare și Consiliul Local Satu Mare, prin care au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel. În cadrul memoriilor de recurs, ce au fost redactate identic, recurenții-pârâți au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., susținând, pe de o parte, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, iar, pe de altă parte, că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material, sens în care au învederat următoarele argumente: Instanța de apel a aplicat greșit art. 2.525 din C. civ., potrivit căruia prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui, respectiv la momentul dobândirii terenului, chiar și anterior, respectiv la momentul la care a cunoscut situația terenului. Or, intimatul B., în calitate de administrator al C. S.R.L., a luat cunoștință de situația terenului încă din 20 decembrie 2016, când societatea a cumpărat terenul în suprafață de 232 mp de la D. S.R.L. Invocând excepția prescripției dreptului material la acțiune, nu s-au referit la sume mai vechi de 3 ani, astfel cum greșit a reținut instanța de apel, ci au arătat momentul de la care intimații au avut cunoștință despre situația terenului, context în care instanța de apel a reținut, în mod eronat, că prima instanță a analizat această excepție în alți termeni și în alte limite decât a fost invocată prin întâmpinare.

Apărările formulate în cauză La 22 iunie 2023, intimații-reclamanți au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepția nulității ambelor recursuri, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea acestora ca nefondate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând ambele recursuri, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, pentru următoarele considerente de drept: Recurenții-pârâți au invocat doar formal, fără nicio argumentare, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sub toate cele trei ipoteze ale sale, astfel că acest motiv de casare nu poate fi primit, mai ales în contextul în care decizia recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază și nu se regăsesc în cuprinsul său motive contradictorii ori străine de natura pricinii, fiind respectate exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material care reglementează prescripția extinctivă. Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat. Sub un prim aspect, instanța de apel a reținut, în mod corect, faptul că prima instanță a analizat excepția prescripției dreptului material la acțiune în alți termeni și în alte limite decât a fost invocată prin întâmpinare, nesocotind prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în condițiile în care pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune doar pentru perioada ce excedează celor 3 ani anteriori datei introducerii cererii de chemare în judecată (3 decembrie 2018). În acest context, se constată că instanța de apel a exercitat controlul judiciar în limitele criticilor de apel formulate de reclamanți, reținând, în mod corect, modalitatea în care pârâții au invocat, prin întâmpinarea depusă în primă instanță, excepția prescripției dreptului material la acțiune. În al doilea rând, se constată că instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, dispozițiile de drept substanțial privind prescripția extinctivă. Astfel, în contextul în care a avut de dezlegat problema de drept privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă pentru o acțiune având ca obiect plata de despăgubiri materiale, în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru restricționarea dreptului de folosință asupra unei suprafețe de teren, instanța de apel a reținut, în mod corect, că sunt aplicabile dispozițiile art. 2.528 alin. (1) din C. civ., conform cărora "prescripția dreptului la acțiunea în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". De asemenea, instanța de apel a reținut, în mod just, că, sub aspectul faptei ilicite, este vorba despre încălcarea continuă a dreptului de proprietate al intimaților-reclamanți, care sunt privați de atributul esențial al folosinței, context în care și paguba își produce efectele în mod continuu, astfel că dreptul la acțiune privind despăgubirile ce corespund echivalentului lipsei de folosință a terenului, pentru ultimii 3 ani anterior promovării litigiului, nu poate să fie prescris, indiferent dacă proprietarul a cunoscut încălcarea anterior. Nu pot fi primite susținerile recurenților-pârâți, în sensul că instanța de apel trebuia să stabilească, în aplicarea dispozițiilor art. 2.525 din C. civ., că prescripția începe să curgă de la 20 decembrie 2016, acesta fiind momentul la care intimatul-reclamant B., în calitate de administrator al C. S.R.L., a luat cunoștință despre situația terenului. Dacă s-ar admite interpretarea dată de către recurenții-pârâți dispozițiilor art. 2.538 alin. (1) din C. civ., ar însemna ca dreptul la despăgubirile aferente lipsei de folosință a terenului să fie considerat prescris înainte de a deveni exigibil. Cum fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, constând în lipsirea proprietarului de folosința bunului său, are caracter continuu, în sensul că acțiunea se prelungește în timp, inclusiv la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, rezultă că instanța de apel a identificat, în mod corect, momentul de la care termenul de prescripție a început să curgă în cauză. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate de către recurenții-pârâți, și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, ambele recursuri. În ceea ce privește cererea intimaților-reclamanți de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va respinge, în raport cu dispozițiile art. 452 din C. proc. civ., constatând că aceștia nu au făcut dovada efectuării unor astfel de cheltuieli în recurs.