ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1267/2023

Ședința publică din data de 18 mai 2023

Asupra cererii de recurs, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

În drept, a invocat dispozițiile art. 555, art. 1349, art. 1357 și art. 1381 alin. (1) C. civ.

La 10 februarie 2022 reclamanta A. S.R.L. a formulat o precizare la acțiune, prin care a completat cererea de chemare în judecată sub aspectul modalității de calcul al prejudiciului cauzat, arătând că solicită la evaluarea prejudiciului să fie avute în vedere toate criteriile legale de evaluare și nu doar criteriul menționat în cuprinsul acțiunii introductive, iar în măsura în care cuantumul prejudiciului rezultat va fi mai mare, se angajează să achite diferența taxei de timbru.

Prin sentința civilă nr. 94/D din data de 29 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă cererea formulată de reclamantă ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1560/2022-A din 2 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a fost admis apelul reclamantei, a fost anulată hotărârea atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ.

A. Prin recursul declarat de pârâții Municipiul Satu Mare, prin Primar, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Satu Mare, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Satu Mare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-a criticat decizia atacată întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, precum și pentru că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, recurenții-pârâți susțin că instanța de apel în mod greșit a interpretat voința acestora și a constatat că acțiunea nu poate fi apreciată ca fiind prescrisă.

Recurenții susțin că au invocat în întâmpinare, expressis verbis, excepția prescripției dreptului material la acțiune în temeiul dispozițiilor art. 2500 și urm., art. 2517 și urm. și art. 2523 C. civ.. Or, potrivit art. 2523 C. civ. reclamanta prin reprezentantul său legal B., a avut cunoștință de situația terenului încă din data de 20.12.2016, când a cumpărat 232 mp. din teren de la societatea C. S.R.L.

În consecință, apreciază recurenții că nu pot fi obținute despăgubiri civile ori dobânzi pentru perioada pentru care sunt incidente dispozițiile art. 2523 C. civ.

Potrivit recurenților din interpretarea literală, logică și teleologică a întâmpinării depuse la prima instanță rezultă că modalitatea în care au înțeles să invoce excepția prescripției este lipsită de dubii, fiind menționat textul de lege incident, respectiv art. 2500 și urm. C. civ. și arătat momentul cunoașterii de către reprezentantul reclamantei a datei de la care curge dreptul reclamantei la acțiune.

Prin urmare, susțin recurenții că nu s-au referit la sume mai vechi de 3 ani cum în mod greșit a reținut instanța de apel, ci au arătat momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, respectiv de la data de 20.12.2012, când reclamanta a avut cunoștință despre situația concretă a terenului. Totodată, recurenții au menționat în întâmpinare dispozițiile art. 2523 C. civ.

Așadar, recurenții consideră că în mod greșit a reținut instanța de apel că la primul termen la care părțile au fost citate nu a fost invocată excepția prescripției și că prima instanță nu s-a raportat la limitele cu care a fost învestită de pârâți.

De asemenea, recurenții au solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului de avocat al părții adverse prin raportare la volumul de muncă, complexitatea scăzută a cererii și circumstanțele cauzei.

B. Prin recursul declarat de pârâta Administrația Domeniului Public Satu Mare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., s-a criticat decizia atacată întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, precum și pentru că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență recurenții-pârâți susțin că instanța de apel în mod greșit a interpretat voința acestora și a constatat că acțiunea nu poate fi apreciată ca prescrisă.

Recurenții afirmă că au invocat în întâmpinare, expressis verbis, excepția prescripției în temeiul dispozițiilor art. 2500 și urm., art. 2517 și urm. și art. 2523 C. civ.. Or, potrivit art. 2523 C. civ. reclamanta prin reprezentantul său legal B., a avut cunoștință de situația terenului încă din data de 20.12.2016, când a cumpărat 232 mp. din teren de la societatea C. S.R.L. În consecință, nu pot fi obținute despăgubiri civile ori dobânzi pentru perioada pentru care sunt incidente dispozițiile art. 2523 C. civ.

Potrivit recurenților, din interpretarea literală, logică și teleologică a întâmpinării depuse la prima instanță rezultă că modalitatea în care au înțeles să invoce excepția prescripției este lipsită de dubii, fiind menționat textul de lege incident, respectiv art. 2500 și urm. C. civ. și arătat momentul cunoașterii de către reprezentantul reclamantei a datei de la care curge dreptul reclamantei la acțiune.

Prin urmare, nu s-au referit la sume mai vechi de 3 ani cum în mod greșit a reținut instanța de apel, ci au arătat momentul de la care curge termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, respectiv de la data de 20.12.2012, când reclamanta a avut cunoștință despre situația concretă a terenului. Totodată, recurenții au menționat în întâmpinare dispozițiile art. 2523 C. civ.

Recurenții consideră că în mod greșit a reținut instanța de apel că la primul termen la care părțile au fost citate nu a fost invocată excepția prescripției și că prima instanță nu s-a raportat la limitele cu care a fost învestită de pârâți.

În continuare, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel în mod eronat a aplicat dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., întrucât prima instanță nu a soluționat în mod greșit procesul prin faptul că nu a intrat în judecata fondului. În acest sens, recurenta arată că excepția prescripției întemeiată pe dispozițiile art. 2523 C. civ. a fost invocată prin completarea la întâmpinare înregistrată în termenul de depunere al întâmpinării. Așadar, prescripția raportată la dispozițiile art. 2523 C. civ. nu a fost invocată din oficiu de instanța de judecată, ci de către pârâte.

De asemenea, recurenții au solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului de avocat al părții adverse prin raportare la volumul de muncă, complexitatea scăzută a cererii și circumstanțele cauzei.

Prin întâmpinările înregistrate la dosar, intimata-pârâtă A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursurilor pârâților în temeiul dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

Prin răspunsul la întâmpinările formulate de intimata-reclamantă, recurenții-pârâți au solicitat respingerea excepției nulității recursurilor și admiterea acestora.

Cauza a fost înregistrată la 4 ianuarie 2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 10 martie 2023, s-a fixat termen de judecată la 18 mai 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constatând că motivele de casare dezvoltate în cele două cereri de recurs formulate de pârâți sunt în esență identice, Înalta Curte urmează să le analizeze în comun.

Criticile recurenților privind încălcarea de către instanța de apel a limitelor cu care a fost învestită instanța în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nu sunt fondate.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit recurenților, instanța de apel a încălcat limitele cu care a fost învestită în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât a interpretat eronat voința acestora și cele menționate în apărările formulate. Recurenții arată că au invocat, printre altele, și dispozițiile art. 2523 C. civ., în sensul că momentul efectiv al cunoașterii dreptului la acțiune, de la care curge termenul de prescripție, este data de 20 decembrie 2016, când reprezentantul legal al reclamantei a cunoscut situația juridică a terenului și că nu s-au referit la prescripția pentru sumele mai vechi de 3 ani.

În cauză, se constată că reclamanta a introdus o acțiune în răspundere civilă delictuală prin care a solicitat obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 889.852 RON reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului intravilan aparținând reclamantei, aferentă perioadei 03.12.2018-03.12.2021.

Atât prin întâmpinare, cât și prin completarea la întâmpinare, la prima instanță, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele mai vechi de 3 ani, iar prin sentința pronunțată a fost admisă această excepție și a fost respinsă ca fiind prescrisă acțiunea reclamantei.

Verificând decizia recurată se reține că instanța de apel a constatat că prima instanță a încălcat limitele cu care fost învestită de pârâți prin invocarea în apărare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât aceștia au solicitat respingerea ca fiind prescrisă a acțiunii pentru pretențiile mai vechi de 3 ani. Or, în speță, reclamanta nu a solicitat despăgubiri pentru o perioadă mai veche de 3 ani de la data introducerii acțiunii.

În continuare, instanța de apel reținând că prima instanță a încălcat dipozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât a analizat o altă excepție decât cea cu care a fost învestită și pe care instanța nu o putea invoca din oficiu, a constatat că dreptul la acțiune nu este prescris, a anulat sentința atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru analiza condițiilor răspunderii civile delictuale.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care este expresia principiului disponibilității, "obiectul și limite procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților" și art. 22 alin. (6) din același cod, "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", iar potrivit art. 478 alin. (2) din cod, ce stabilește limitele efectului devolutiv al apelului, la ceea ce s-a judecat în primă instanță, " părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare (...)".

În considerarea principiului disponibilității procesului civil instanța va statua în limitele obiectului stabilit prin cererea de chemare în judecată și apărările părților, pronunțându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a avea posibilitatea să dea mai mult decât s-a solicitat ori să se pronunțe asupra ceea ce nu s-a cerut.

Înalta Curte constată că prin apărările formulate la instanța de fond pârâții au invocat, printre altele, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru sumele mai vechi de 3 ani, stabilind limitele sesizării instanței de judecată cu soluționarea acestei excepții pentru despăgubirile solicitate anterior datei de 03.12.2018, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată nu au fost solicitate despăgubiri pentru această perioadă.

De altfel, atât în întâmpinarea formulată de pârâții Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Satu Mare și Consiliul Local al Municipiului Satu Mare, cât și în completarea la întâmpinare formulată de pârâta Administrația Domeniului Public Satu Mare se menționează în mod expres - "pentru sumele mai vechi de 3 ani, invocăm excepția prescripției".

Criticile privind interpretarea în mod greșit de către instanța de apel a obiectului excepției prescripției nu sunt fondate, întrucât dispozițiile art. 2537 C. civ., invocate de pârâți, privind momentul de la care curge prescripția dreptului la acțiune, sunt formulate în motivarea excepției prescripției, astfel cum a fost învestită instanța de judecată, respectiv pentru sumele mai vechi de 3 ani.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod just instanța de apel a constat că prima instanță a depășit limitele învestirii în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., întrucât aceasta, constatând prescrisă acțiunea reclamantei pentru plata despăgubirilor aferente perioadei 03.12.2018-03.12.2021, s-a pronunțat asupra unei excepții pe care pârâții nu au invocat-o și pe care instanța nu o putea invoca din oficiu.

În egală măsură, nici criticile recurenților privind invocarea în termen a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu sunt fondate.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel, reținând că au fost încălcate limitele învestirii instanței de judecată prin soluționarea unei alte excepții a prescripției, întrucât nu viza perioada pentru care reclamanta a solicitat despăgubirile, a constatat că prima instanță nici nu putea invoca din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune privind perioada pentru care reclamanta a solicitat despăgubirile.

Prin urmare, se reține că instanța de apel nu a constatat că excepția prescripției nu a fost invocată de pârâți în termenul legal, ci că aceasta nu privește despăgubirile solicitate de reclamantă, aferente perioadei indicate în acțiunea introductivă, recurenții fiind în confuzie cu privire la motivele pentru care a fost admis apelul reclamantei.

Totodată, se constată că fiind relevată încălcarea normelor privind prescripția extinctivă, norme de ordine privată reglementate de dispozițiile art. 2500 și următ. C. civ., excepția prescripției putea fi invocată doar de pârât, potrivit dispozițiilor art. 246 alin. (2) și art. 247 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, în mod just instanța de apel a reținut că prima instanță nu putea invoca din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune privind despăgubirile solicitate de reclamantă și a constatat că cererea nu este prescrisă.

Suplimentar față de aceste critici, pârâta Administrația Domeniului Public Satu Mare a mai invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., pe motiv că prima instanță nu a soluționat în mod greșit procesul prin faptul că nu a intrat în judecata fondului, ci în mod corect a admis excepția prescripției și nu a mai soluționat pe fond cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., "în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale in grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare (..)".

Din dispozițiile legale evocate rezultă că în situația admiterii apelului și anularea hotărârii primei instanțe întrucât aceasta a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, legiuitorul a prevăzut două ipoteze, respectiv instanța de apel va judeca procesul evocând fondul sau va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres această măsură.

În speță, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar instanța de prim control judiciar a admis apelul reclamantei, a anulat sentința atacată și, reținând că prin cererea de apel reclamanta a solicitat în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare, curtea de apel a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, constatând că acțiunea nu este prescrisă.

În consecință, Înalta Curte constată că au fost respectate normele de procedură prevăzute la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca fiind prescrisă, fără a mai intra în cercetarea fondului, iar prin apelul declarat, reclamanta a solicitat în mod expres trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Înalta Curte reține că raportat la circumstanțele și datele concrete ale cauzei, curtea de apel a făcut o aplicare corectă a normelor de procedură invocate de recurenți, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. nefiind fondat.

Procedând la examinarea motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenți, Înalta Curte îl va înlătura întrucât este invocat formal.

Se reține că recurenta nu a argumentat nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative - lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

În egală măsură și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat formal, nefiind relevate normele de drept material pretins încălcate sau aplicate greșit.

În cauză, criticile recurenților vizează, în esență, încălcarea de către instanța de apel a limitelor învestirii cu soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, aspect ce ține de încălcarea normelor de procedură și nu de dreptul substanțial.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat în cuantum de 8.925 RON, respectiv factura fiscală nr. x din 19.02.2023 emisă de cabinet avocat D. și extrasul emis de E. S.A. din 11.03.2023.

Dipozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. privind reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat nu se impun a fi aplicate, deoarece onorariul nu este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat în etapa procesuală a recursului.

În consecință, constatând că recurenții sunt cei cărora le-a fost respinsă calea extraordinară de atac și în raport de solicitarea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente acestei etape procesuale, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 8.925 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâții Municipiul Satu Mare prin primar, Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Satu Mare prin primar, Consiliul Local al Municipiului Satu Mare și Administrația Domeniului Public Satu Mare împotriva deciziei civile nr. 1560/2022-A din 2 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, ca nefondate.

Obliga recurenții - pârâți la plata către intimata - reclamantă a sumei de 8.925 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2023.