Decizia nr. 2421/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1059/2022 a Tribunalului Vâlcea

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 20.07.2020 și înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții societatea B. S.R.L., C., administrator, D., E., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora la plata daunelor morale și a despăgubirilor în sumă de 1.000.000 RON. Conform mențiunilor din încheierile de ședință, cererea completatoare a fost comunicată societății pârâte B. S.R.L. La termenul din 26 noiembrie 2021, reprezentantul convențional a invocat tardivitatea cererii, aspecte dezvoltate și prin notele de ședință din 26 aprilie 2022, iar prin încheierea din 26.11.2021 s-a dispus comunicarea cererii către Institutul de Fonoaudiologie și Chirurgie Funcțională O.R.L. "Prof. Dr. Dorin Hociota". În ședința publică din 26.04.2022, față de cererea de modificare a cererii introductive înregistrată la 8.06.2021, ulterior primului termen de judecată și în aplicarea dispozițiilor art. 204 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus decăderea reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, întrucât pârâta B. S.R.L. nu și-a dat acordul în acest sens.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1059 din 10 mai 2022, Tribunalul Vâlcea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, a fost obligat reclamantul la plata sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către pârâta societatea B. S.R.L..

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 3474 din 6 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1059 din 10 mai 2022 pronunțate de Tribunalul Argeș.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate. În motivarea recursului, recurentul reclamant a susținut că hotărârea recurată este lovită de nulitate, întrucât instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 C. proc. civ., nefiind menționate motivele pentru care au fost înlăturate cererile sale și cele pe care se întemeiază hotărârea. De asemenea, hotărârea este lovită de nulitate întrucât se menționează că este definitivă, deși este supusă recursului, și au fost încălcate normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, iar decizia cuprinde mențiuni potrivnice. Cererea de introducere în cauză a pârâtului IFACF ORL nu poate fi respinsă, neavând nicio importanță că a fost formulată după primul termen, întrucât la momentul respectiv, nu putea cunoaște fapta delictuală săvârșită de acesta, care rezultă tocmai din adresa falsă comunicată instanței. Recurentul reclamant a considerat că nu are relevanță împrejurarea că pârâta societatea B. S.R.L. s-a opus introducerii în cauză a noului pârât, întrucât o cerere formulată în acest sens pe cale separată ar fi trebuit oricum conexată prezentei cauze pentru stabilirea în mod complet a adevărului. Având în vedere că a invocat falsitatea adresei emise de acest pârât, instanța avea obligația, potrivit dispozițiilor procedurale, să suspende cauza și să înainteze înscrisul defăimat ca fals organelor de urmărire penală. Pe fondul cauzei, apreciază că au fost pe deplin dovedite faptele delictuale și sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale, pentru motivele arătate pe larg în cuprinsul memoriului de recurs în care se reiterează situația de fapt. Pentru aceste motive, recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru introducerea în cauză a pârâtului IFACF ORL, administrarea probatoriului solicitat și cercetarea falsului.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă societatea B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitate respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimata- pârâtă prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1 -

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiași text legal, mențiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancțiunea nulității. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Așadar, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Totodată, Înalta Curte reține că sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, și nici acelea care nu se raportează la decizia atacată. Examinând cererea de recurs formulată de către reclamant, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, susținând că s-au încălcat normele de drept procesual prevăzute de art. 425 C. proc. civ., atât cu privire la nemotivarea hotărârii, dar și cele referitoare la mențiunea cu privire la calea de atac din partea finală a dispozitivului deciziei recurate, Înalta Curte constată că se invocă chestiuni care pun în discuție nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În considerarea acestor aspecte, reținând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc și critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de reclamant, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față. Pe fondul cauzei se constată că, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata unor despăgubiri, invocând că în luna septembrie 2018 a uitat cardul de sănătate pe tejgheaua farmaciei deținute de pârâta societatea B. S.R.L., iar când s-a întors pentru a-l recupera nu l-a mai găsit, astfel că a fost în imposibilitatea de a fi supus unei intervenții chirurgicale la care era programat în perioada următoare. A precizat că, după două luni, cardul i-a fost înapoiat de către farmacistă într-o stare degradată. Prin sentința primei instanțe acțiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată, tribunalul reținând, în esență, inexistența faptei ilicite pretins a fi comise de către pârâți, având în vedere că, după eliberarea medicamentelor, cardul de sănătate a fost predat reclamantului, însă a fost uitat pe masă de către acesta, din neglijență, iar în ceea ce privește prejudiciul pretins s-a constatat că institutul medical nu a confirmat existența vreuunei programări în vederea unei intervenții chirurgicale. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, care a invocat nemotivarea sentinței tribunalului, greșita decădere a reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, faptul că a solicitat înscrierea în fals cu privire la adresa institutului medical, însă instanța nu a dispus suspendarea judecății și trimiterea înscrisului către organele de cercetare penală, precum și faptul că a dovedit că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Soluția instanței de apel, de menținere a sentinței, s-a fundamentat pe faptul că este corectă soluția tribunalului de decădere a reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, în raport cu poziția pârâtei și față de dispozițiile art. 204 C. proc. civ. s-a reținut că sentința apelată este motivată, iar nemulțumirea reclamantului cu privire la soluția pronunțată și neînsușirea apărărilor unei părți nu reprezintă vicii ale motivării; pe fondul cauzei s-a constatat că pierderea cardului de sănătate din neglijența reclamantului, după predarea acestuia de către farmacist, nu reprezintă o faptă ce poate fi imputată pârâților, iar, pe de altă parte, în cazul pierderii cardului de sănătate, acordarea serviciilor medicale se realizează pe bază de adeverință de înlocuire a cardului național, astfel că nu poate fi reținută o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Astfel cum s-a arătat mai sus, criticile din memoriul de recurs susceptibile de analiză se referă la încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept procesual prevăzute de art. 425 C. proc. civ., cu privire la nemotivarea sentinței tribunalului, dar și a celor referitoare la mențiunea cu privire la calea de atac din dispozitivul deciziei recurate. Aceste susțineri ale recurentului-reclamant, ce se impun a fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt lipsite de suport legal, în raport de cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) și alin. (3) C. proc. civ. și de cele stipulate în art. 457 C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. În speță, instanța de apel a constatat că motivul de apel referitor la nemotivarea hotărârii primei instanțe este neîntemeiat, reținându-se în acest sens că "a fost motivată soluția de respingere a acțiunii, pronunțată de tribunal, cu luarea în considerare a criticilor, a apărărilor și a cadrului normativ aplicabil, fiind analizată îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, astfel că sunt respectate cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., fiind menționate motivele care au condus la această soluție." S-a mai reținut că "simpla nemulțumire a reclamantului cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de acesta, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului de lege anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, mai ales celor care nu au relevanță în cauză raportat la solicitările formulate de reclamant." Astfel, în mod just curtea de apel, analizând motivul invocat de reclamant referitor la nemotivarea sentinței, a concluzionat că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată ori neînsușirea în totalitate de către instanță a argumentelor prezentate de către parte sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigențelor art. 425 C. proc. civ. Pe de altă parte, în ceea ce privește consemnarea de către instanța de apel în cuprinsul dispozitivului hotărârii recurate a mențiunii că decizia este definitivă, Înalta Curte constată că obiectul cauzei de față constă într-o acțiune în răspundere civilă delictuală, iar hotărârea atacată este supusă căii de atac a recursului, în raport de valoarea pretențiilor formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, legiuitorul instituind în acest sens trei grade de jurisdicție, conform art. 483 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor dispozițiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., "în partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunțării ei, mențiunea că s-a pronunțat în ședință publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum și semnăturile membrilor completului de judecată." În același timp, conform prevederilor art. 457 C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. Prin urmare mențiunea greșită din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii, în speță reclamantul uzând de calea de atac a recursului. Prin raportare la considerentele expuse, Înalta Curte reține că nu se verifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind constată o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susținute de către recurentul-reclamant. Totodată, recurentul a susținut că "decizia cuprinde motive potrivnice", fără însă a expune chestiuni concrete subsumabile motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., situație în care critica astfel formulată nu poate fi reținută. De asemenea, se mai constată că prin memoriul de recurs se critică stabilirea situației de fapt ce rezultă din interpretarea probelor administrate. Or, instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză. De altfel, nu se verifică nici susținerea recurentului în sensul că ar fi formulat o cerere de înscriere în fals cu privire la adresa IFACF ORL, astfel că instanțele ar fi fost obligate să suspende judecata, câtă vreme la dosarul cauzei nu există o astfel de solicitare, ci doar cererea reclamantului, de modificare a cadrului procesual prin chemarea în judecată a institutului medical, prin care s-a arătat că răspunsul transmis tribunalului este fals . În consecință, astfel cum a reținut instanța de apel, nu a existat o solicitare expresă de defăimare ca fiind fals a înscrisului respectiv, fiind formulate numai apărări de fond și solicitări de probe suplimentare în susținerea acțiunii, situație în care nu se poate invoca o încălcare a normelor de procedură prin faptul că instanța nu a procedat conform normelor legale incidente în cazul formulării unei astfel de cereri. Motivele de recurs prin care recurentul reclamant a criticat aplicarea sancțiunii decăderii din dreptul de a modifica, ulterior primului termen, cererea de chemare în judecată, nu sunt întemeiate. Astfel cum a reținut instanța de apel, în încheierea din 26.04.2022 s-a consemnat că reclamantul a fost decăzut din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, având în vedere depunerea cererii peste termenul prevăzut de art. 204 C. proc. civ. precum și faptul că pârâta S.C. B. S.R.L. și-a exprimat dezacordul în privința primirii cererii. Conform art. 204 C. proc. civ., reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. Potrivit dispozițiilor alin. (3) al aceluiași articol, "Modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților". Instanța de apel a reținut în mod corect că normele procedurale expuse limitează temporal formularea unei cereri de modificare a cererii introductive, termenul legal fiind imperativ. Dată fiind această natură a termenului instituit de norma de procedură, precum și faptul că respectiva normă permite modificarea cererii peste termen numai în anumite condiții expres și limitativ prevăzute, care, în speță, nu erau întrunite, legea conținând nicio excepție în situația existenței unei legături între cereri sau pentru cazul în care reclamantul a aflat ulterior elemente relevante, astfel cum a invocat recurentul reclamant, sancțiunea decăderii din dreptul de a modifica cererea a fost corect aplicată. Pentru considerentele expuse, constatând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind incident cazul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat.