ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2184/2024

Ședința publică din data de 15 octombrie 2024

Prin cererea de chemare in judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au formulat cerere de chemare în judecată prin care au solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea de Apel București, Tribunalul București, la plata daunelor morale pentru lezarea demnității, onoarei, reputației, încălcarea dreptului de acces liber la justiție, încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la un recurs efectiv, încălcarea dreptului de asociere, obligarea tuturor pârâților, prin reprezentant legal, la plata de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 10.000.000 RON pentru fiecare reclamant în parte, obligarea tuturor pârâților, la publicarea sentinței judecătorești în termen de 5 zile de la pronunțare, în 5 ziare de circulație națională și la trei televiziuni publice, cu audiență națională, pe cheltuiala pârâților și plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 170 din Legea nr. 367/2022, art. 4 din Legea nr. 367/2022, art. 21 din Constituție, art. 1 pct. 29-30 din Legea nr. 367/2022, art. 27 din Legea nr. 367/2022, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2022, art. 4 din Legea nr. 303/2022. Totodată, reclamanții au menționat că discriminarea emană și din faptul că autoritățile pârâte au refuzat să soluționeze plângerile prealabile formulate în baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precizând că se află în ipoteza unui act administrativ unilateral asimilat, ceea ce le dă dreptul de a solicita și daune.

2.1. Prin sentința civilă nr. 86 din 23.01.2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale invocată prin întâmpinare de pârâți.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a constatat că, deși reclamanții invocau lezarea unor drepturi fundamentale, cererea lor nu putea fi soluționată de Curtea de Apel, deoarece obiectul cauzei era circumscris dispozițiilor de răspundere civilă delictuală. Aceste cereri cad sub incidența dispozițiilor art. 253 C. civ., care reglementează faptele ilicite ce aduc atingere drepturilor nepatrimoniale. Având în vedere valoarea despăgubirilor solicitate, Curtea de Apel a constatat că Tribunalul București, secțiile civile, este instanța competentă să soluționeze această cauză, în conformitate cu prevederile art. 94 pct. 1 lit. h) și k) și art. 95 pct. 1 din C. proc. civ.

2.2. Prin sentința nr. 977 din 28 iunie 2024, Tribunalul București– secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat cauza în favoarea Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat cauza și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul București– secția a IV-a civilă a reținut că reclamanții invocă, în mod explicit, încălcarea unor drepturi care țin de sfera contenciosului administrativ, întrucât aceștia au susținut că refuzul autorităților publice de a soluționa plângerile prealabile constituie un act asimilat unui act administrativ unilateral. Aceasta înseamnă că litigiul ar fi trebuit soluționat de Curtea de Apel București, în calitate de instanță competentă în materia contenciosului administrativ.

Prin urmare, Tribunalul București a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Întrucât ambele instanțe și-au declinat competența, a fost creat un conflict negativ de competență, care a fost înaintat către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționare.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la prezentul conflict negativ de competență

Cu privire la conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 rap. la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., în limitele configurate de instanțele de judecată aflate în conflict, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte reține că este sesizată cu un conflict negativ de competență, în ipoteza prevăzută de art. 133 alin. (2) teza I C. proc. civ., anume a declinărilor reciproce între Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Ivirea prezentului conflict negativ de competență a fost determinată de modul diferit în care cele două instanțe au stabilit competența materială de soluționare a cererii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună obligarea pârâților la plata daunelor morale pentru lezarea demnității, onoarei, reputației, încălcarea dreptului de acces liber la justiție, încălcarea dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la un recurs efectiv, încălcarea dreptului de asociere, obligarea tuturor pârâților, prin reprezentant legal, la plata de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 10.000.000 RON pentru fiecare reclamant în parte, obligarea tuturor pârâților, la publicarea sentinței judecătorești în termen de 5 zile de la pronunțare, în 5 ziare de circulație națională și la trei televiziuni publice, cu audiență națională, pe cheltuiala pârâților și plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a apreciat că, deși reclamanții invocau lezarea unor drepturi fundamentale, cererea lor nu putea fi soluționată de Curtea de Apel, deoarece obiectul cauzei era circumscris dispozițiilor de răspundere civilă delictuală. Aceste cereri cad sub incidența dispozițiilor art. 253 C. civ., care reglementează faptele ilicite ce aduc atingere drepturilor nepatrimoniale. Având în vedere valoarea despăgubirilor solicitate, Curtea de Apel a constatat că Tribunalul București, secțiile civile, este instanța competentă să soluționeze această cauză, în conformitate cu prevederile art. 94 pct. 1 lit. h) și k) și art. 95 pct. 1 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din același act normativ, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Din interpretarea dispozițiilor sus-citate rezultă că adresarea către instanța de contencios administrativ este condiționată de îndeplinirea următoarelor condiții: 1) cel puțin una dintre părți este o autoritate publică; 2) conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, ori nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

În raport de această situație se constată că prin acțiunea promovată, reclamanții nu atacă un act administrativ, respectiv nu urmăresc repararea prejudiciului suferit ca urmare a emiterii unor acte administrative nelegale, ci pretind în esență, repararea prejudiciului material și moral suferit ca urmare a desfășurării protestului magistraților, prin care afirmă că li s-ar fi îngrădit accesul liber la justiție, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, considerându-se astfel discriminați, apreciind că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale.

Or, din perspectiva Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ trebuie să existe un capăt de cerere privind anularea, emiterea, modificarea, executarea unui act administrativ, capăt de cerere care însă, în speță, nu a fost formulat.

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, rezultă că regula este aceea că repararea prejudiciului se solicită o dată cu acțiunea principală împotriva actului administrativ cauzator al prejudiciului. De la această regulă există și o excepție, aceasta fiind prevăzută de dispozițiile art. 19 din același act normativ, însă și aceasta condiționează formularea acțiunii prin care se solicită acordarea unor daune de existența unei acțiuni anterioare prin care s-a solicitat/dispus anularea actului administrativ.

De asemenea, Înalta Curte constată că inclusiv capătul de cerere privind acordarea de daune pentru discriminare este justificat prin prisma aceleiași fapte ilicite reclamate: desfășurarea protestului magistraților, reclamanții arătând în esență, că judecarea doar a anumitor cauze în perioada protestului este de natură să determine discriminare.

Se constată că în cauza pendinte, reclamanții au invocat de asemenea, faptul că discriminarea ar rezulta și din refuzul autorităților de a soluționa plângerile prealabile formulate în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, refuz pe care l-au calificat ca fiind un act administrativ asimilat.

Conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoanele care se consideră vătămate într-un drept sau interes legitim de către un act administrativ au posibilitatea de a formula o plângere prealabilă. Dacă autoritatea publică refuză să soluționeze cererea în termenul legal, acest refuz nejustificat este considerat un act administrativ asimilat, ceea ce permite persoanei vătămate să solicite anularea actului și eventuale despăgubiri.

Totuși, distinct de lipsa menționată, din cererea de chemare în judecată, a unui capăt de cerere privind anularea vreunui act administrativ, fie el și asimilat, se observă în plus, și că atunci când reclamanții solicită despăgubiri pentru prejudicii morale cauzate de acest refuz, ei se bazează pe tot pe principiul răspunderii civile delictuale.

Or, conform art. 1349 și următoarele din C. civ., orice persoană care suferă un prejudiciu ca urmare a unei fapte ilicite poate solicita despăgubiri pentru repararea acestuia. Această solicitare face parte din sfera răspunderii delictuale, iar litigiile care privesc daunele morale se soluționează de instanțele civile. Deși refuzul nesoluționării plângerilor prealabile poate fi calificat ca un act administrativ asimilat, în conformitate cu Legea nr. 554/2004, acest aspect nu schimbă esența civilă a cererii principale, date fiind argumentele conjugate expuse anterior, în rândul cărora se evidențiază lipsa unui capăt de cerere privind anularea vreunui act administrativ.

Nu se poate opune nici argumentul încălcării principiului disponibilității în cadrul procesului civil, din perspectiva art. 9 și art. 22 C. proc. civ., atât timp cât în conformitate cu exact aceste norme juridice invocate, analiza obiectului și limitelor procesului a fost realizată în raport de însuși conținutul concret al cererii de chemare în judecată și al apărărilor părților și în contextul în care în cuprinsul cererii de chemare în judecată au fost indicate concomitent, de către reclamanți, atât prevederile de drept comun ale răspunderii civile delictuale, cât și ale Legii nr. 554/2004.

Așadar, întrucât pentru ansamblul argumentelor expuse, cererea principală este una de drept comun civil, fundamentată pe principiul răspunderii civile delictuale, instanța competentă material este Tribunalul București, care poate soluționa cereri de răspundere delictuală ce nu depășesc 200.000 RON, conform art. 94 pct. 1 lit. h) și k) din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reține că prezenta cerere formulată de reclamanți este de competența instanțelor de drept comun, sens în care, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2024.