ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1066/2024

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A. a chemat in judecata pe pârâții Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General pentru Situații de Urgenta, B. si Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța sa dispună: - obligarea tuturor pârâților la soluționarea efectivă integrală și punctuală a plângerilor prealabile adresate; - constatarea încălcării dispozițiilor privitoare la colectarea și prelucrarea datelor cu caracter personal (GDPR) precum și a celorlalte acte normative în vigoare, fapte de care este responsabil paratul B.; - obligarea pârâților, în solidar, la plata unor despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 5.000.000 RON; - obligarea tuturor pârâților, în solidar, la plata de daune morale pentru lezarea demnității și onoarei a unui cuantum de 5.000.000 RON; - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond 2.1. Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din data de 6.04.2021, a respins cererea de recuzare împotriva completului 2 FOND constituit din domnul președinte C., formulată de petentul A., în cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2020, ca neîntemeiată. 2.2. Prin sentința nr. 258/2022 din 12 octombrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și Ministerul Afacerilor Interne, a respins cererea de intervenție formulată de intervenienta D. prin reprezentant legal președinte A., în numele reclamantul A. și a obligat reclamantul la plata sumei de 1.301,31 RON cheltuieli de judecată către pârâtul IGSU.

Calea de atac exercitată Împotriva acestor hotărâri reclamantul A., intervenienta D. prin reprezentant A. și pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență au declarat recurs, iar pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a formulat recurs incident. 3.1. Reclamantul A. și intervenienta D. prin reprezentant A. în motivarea recursului, invocă motivele de casare prevăzute de: - art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii"; - art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.: "când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești"; - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"; - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.: "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"; - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: " când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material." În opinia recurenților, competența exclusivă aparținea Curții de Apel București, secția a IX-a CAF și nicidecum Curții de Apel Craiova, argumentele reținute de către regulatorul de competență fiind total nelegale și netemeinice. Regulatorul de competență în mod eronat, cu încălcarea normelor de drept material prin Decizia nr. 319/2022 a stabilit competența de soluționare a cauzei deduse judecății în favoarea Curții de Apel Craiova astfel îngrădit dreptul de acces liber la justiție, dreptul la apărare, la contradictorialitate și oralitate, fiind motive de casare în totalitate având în vedere că recurentul - reclamant și intervenienta Asociație nu au beneficiat de un proces echitabil. Conform prevederilor art. 9 noul C. proc. civ. - Dreptul de dispoziție al părților (1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorități sau instituții publice ori de interes public. Conform prevederilor art. 14 noul C. proc. civ. - Contradictorialitatea (i) Instanța nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu prevede altfel. În atare situație se observă că instanța de fond în mod nelegal și netemeinic, fără a motiva, prin exces de putere, cu depășirea autorității judecătorești, a limitelor de investire dar și cu încălcarea normelor de drept material a refuzat să judece (denegare de dreptate) fiind astfel încălcat și art. 5, corelat cu art. 397 - Soluționarea cauzei (1) Instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel. Raportat la disjungerea de la Curtea de Apel București, recurenții consideră că mai întâi trebuia stabilit cadrul procesual pasiv, să se pună în discuție cererile de intervenție (chiar și la Curtea de Apel Craiova), orice dezbatere nu putea avea loc până nu se îndeplinea procedura de legală citare, ceea ce constituie motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Se mai arată că a invocat lipsa dovezii calității de reprezentant legal și convențional a pârâților, excepții respinse în mod nelegal și netemeinic, ceea ce constituie motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 noul C. proc. civ. La acel moment Consilierul nu a făcut dovada înregistrării pe tabloul www.x.ro și nu a prezentat o delegație conform anexei nr. 12 din Statutul profesiei de consilier juridic. Analiza formală a cauzei deduse judecății rezultă și din paginile 25-26 ale hotărârii, căci deși instanța reține că s-au formulat plângeri prealabile carte MAI și IGSU, că MAI a redirecționat spre soluționare IGSU, nu analizează faptul că MAI a refuzat să soluționeze plângerea prealabilă, căci nu există nici un text de lege care să exonereze pârâta MAI de răspundere în cazul refuzului de soluționare, chiar dacă a redirecționat o plângere ce îi era adresată, fiind în ipotezele menționate ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 8 și art. 18 din aceeași Lege a contenciosului administrativ, ceea ce constituie motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, și 8 noul C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente recurenții solicită să se constate că hotărârea criticată, precum și încheierea de respingere a cererii de recuzare sunt nelegale și netemeinice, motiv pentru care solicită admiterea recursului cu trimitere, sau să se rețină cauza în rejudecare și, pe cale de consecință, să se admită cererea formulată. 3.2. Pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. "Când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității". Instanța de fond, ținând cont de culpa procesuală în care s-a aflat reclamantul, a admis în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și a obligat reclamantul la plata către Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a sumei de 1301,31 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. În prezenta cauză trebuie avută în vedere atât jurisprudența națională, cât și jurisprudența C.E.D.O., care a conturat nu numai ideea că dispozițiile art. 453 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ci și cerința ca în analiza culpei să se aibă în vedere prejudiciul real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată, precum și faptul că cheltuielile de judecată urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil, aspecte care au fost dovedite în cauză, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, cele privind cheltuielile de cazare ce nu fac obiectul prezentei cereri, cât și cele privind cheltuielile de transport, depuse în copie certificată pentru conformitate cu originalul Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că a fost depusă la dosarul cauzei dovada efectuării cheltuielilor de judecată privind cheltuielile de cazare, însă a reținut în mod eronat faptul că, în ceea ce privește cheltuielile de transport solicitate, nu s-a depus dovada efectuării lor, în original. În cauză sunt incidente dispozițiile art. 452 C. proc. civ., prin raportare la art. 292 C. proc. civ., care permit părților din proces să depună înscrisuri certificate pentru conformitate cu originalul, nefiind obligatoriu ca înscrisurile să fie depuse în original, astfel că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a acestor dispoziții procedurale. 3.3. Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne solicită admiterea recursul incident, casarea în parte a hotărârii atacate și, rejudecând cauza, admiterea excepția lipsei calității procesuale pasive, astfel cum a fost formulată. Pronunțarea unei soluții legale și temeinice impune verificarea, atât a calității procesuale active, cât și a calității procesuale pasive, în privința pârâtului fiind necesar a se stabili că este titularul obligației ce formează conținutul raportului juridic de drept material dedus judecății. Având în vedere aspectele invocate de reclamant prin plângerea prealabilă și faptul că acestea excedează competențelor Ministerului Afacerilor Interne, ținând cont și de dispozițiile Legii nr. 554/2004, cererea a fost transmisă spre competentă analiză și soluționare la Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, astfel cum reiese și din adresa Direcției Secretariat General nr. 22349 din 09.11.2020 (înregistrată la nivelul I.G.S.U. cu nr. x din 13.11.2020), depusă la dosarul cauzei. Potrivit art. 1 din Anexa nr. 1 la H.G. nr. 1490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare și a organigramei Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, cu modificările și completările ulterioare, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență este o unitate cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Afacerilor Interne. În cadrul unui litigiu având ca obiect o acțiune formulată în temeiul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, o autoritate publică poate avea calitate de pârât numai în măsura în care are calitatea de emitent al actului administrativ sau nu a soluționat în termenul legal ori a refuzat nejustificat să rezolve o cerere a reclamantului referitoare la un drept sau la un interes legitim. Astfel, având în vedere faptul că prezenta cauză vizează răspunsul emis de o altă instituție publică, într-un astfel de litigiu calitate procesuală pasivă nu poate avea decât persoana juridică care a emis actul presupus vătămător. În susținerea recursurilor sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Părțile au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că toate recursurile sunt nefondate. Cu toate că au fost formulate memorii de recurs separate, Înalta Curte le va analiza și răspunde prin considerente comune. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii") Înalta Curte reține că în dosarul nr. x/2020, prin Decizia nr. 319 din 20 ianuarie 2022, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal. Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2. 134 și 135 alin. (1) C. proc. civ. instanța a pronunțat regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii. Prin urmare, având în vedere că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în regulatorul de competență și a stabilit, în mod definitiv, competența de soluționare a prezentei cauze, în primă instanță, în favoarea Curții de Apel Craiova, instanța de recurs apreciază că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. ("când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești") Cu alte cuvinte, când instanța a săvârșit un "exces de putere". Instanța săvârșește un "exces de putere" când, fie pronunță o hotărâre judecătorească fără nicio competență în acea problemă, fie chiar și numai când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege. Într-o încercare de definire a sintagmei "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", s-a considerat că aceasta semnifică intruziunea autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Aceasta s-ar putea produce când instanța săvârșește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, când consfințește, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când critică pe legiuitor, când aplică o lege adoptată, înaintea intrării ei în vigoare, când se pronunță pe cale de dispoziții generale. În practica instanței supreme s-a statuat că prin exces de putere nu se pot înțelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituționale care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competență. Conform doctrinei, "excesul de putere" derivă din trecerea abuzivă a "barierelor" între funcțiile ce revin autorităților publice și el este un exces față de limitele fixate prin norme constituționale. "Necompetența" derivă din încălcarea sau ignorarea atribuțiilor de jurisdicție ce revin diferitelor categorii de instanțe, astfel cum aceste atribuții au fost stabilite prin normele de procedură, în interiorul sistemului instanțelor judecătorești. Deci, "excesul de putere" semnifică un conflict de atribuții între instanțe și alte autorități, iar "necompetența" un conflict de atribuții între instanțele judecătorești. Astfel spus, "excesul de putere" constă în încălcarea de către judecători a principiului separației puterilor în stat, în imixtiunea lor în atribuțiile puterii legislative sau executive. Înalta Curte constată că, în cauza de față, nu ne aflăm în niciuna din ipotezele prezentate mai sus. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., fiind nefondat. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece casarea unei hotărâri, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate obține când este vorba de încălcarea unei norme de procedură de natură imperativă sau dispozitivă, sancțiunea fiind nulitatea absolută sau nulitatea relativă. Înalta Curte constată că susținerile sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MAI, reținând că reclamantul invocă vătămarea rezultată din nesoluționarea de către acest pârât a plângerii formulate, solicitând totodată și despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, astfel că există sub acest aspect identitate între acest pârât și subiectul raportului juridic litigios astfel cum acesta este dedus judecății. Recurentul-reclamant a depus o cerere intitulată plângere prealabilă la IGSU, prin care, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, considerându-se vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, pentru nerespectarea dispozițiilor datelor cu caracter personal, a dreptului la propria imagine și securității acestor date, pentru lezarea demnității și onoarei sale, acte din dosare și datele personale folosite fără drept, fără a avea acceptul sau, în relația cu o terță persoană pentru a formula reclamație la Baroul București domnului avocat E., acesta fiind reprezentantul convențional al mai multor persoane, reclamantul formulând în condițiile legii cereri de intervenție accesorie în sprijinul reclamanților respectivi. A solicitat plata unor despăgubiri pentru discriminare și plata unor daune morale pentru lezarea demnității și onoarei, în cuantum de 5.000.000 RON . La data de 31.10.2020, reclamantul a depus o cerere cu conținut similar la Ministerul Afacerilor Interne, prin care a solicitat, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, sancționarea pentru nerespectarea dispozițiilor legale privind datele cu caracter personal, a dreptului la propria imagine și securității acestor date, a inspectorului general B., ce le-a folosit fără drept, fără a avea acceptul său în relația cu o terță persoană pentru a formula reclamație la Baroul București domnului avocat E., acesta fiind reprezentantul convențional al mai multor persoane, reclamantul formulând în condițiile legii cereri de intervenție accesorie în sprijinul reclamanților respectivi. A solicitat plata unor despăgubiri pentru discriminare și plata unor daune morale pentru lezarea demnității și onoarei, în cuantum de 5.000.000 RON . Plângerea prealabilă adresată de către reclamant pârâtului MAI a fost trimisă spre competentă analiză și soluționare la Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, potrivit celor menționate în adresa nr. x/9.11.2020, având în vedere dispozitiile Legii nr. 554/2004, reținându-se că actul administrativ menționat în plângerea prealabilă este emis de această instituție. Prin adresa nr. x/23.11.2020, pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, având spre soluționare plângerile prealabile adresate de reclamant, i-a comunicat acestuia modul de soluționare. Astfel, a arătat că în sesizarea adresată Baroului București a menționat că, în unul dintre dosarele indicate - dosarul civil nr. x/2019, aflat pe rolul Tribunalului București, au fost depuse înscrisuri care aparțin unei alte persoane și care nu au legătură cu situația reclamantului. Aceste înscrisuri aparțineau reclamantului (inclusiv o copie a cărții de identitate), deși acesta nu avea calitate procesuală în acea cauză. Acele înscrisuri au fost depuse la dosarul cauzei odată cu cererea de chemare în judecată, prin reprezentantul convențional. Ulterior, în acest dosar reclamantul a formulat o cerere de intervenție accesorie, care a fost respinsă de instanță prin încheierea de ședință din data de 15.09.2020. Prin răspunsul la plângerile formulate, pârâtul IGSU a mai arătat că sesizarea a fost formulată în legătură cu faptele domnului avocat E., și nu ale reclamantului, iar demersul pârâtului a fost întemeiat pe dispozițiile art. 86 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, și ale art. 277-287 din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 64/2011. De asemenea, s-a arătat că prin sesizarea formulată împotriva domnului avocat E., instituția a semnalat o serie de nereguli în activitatea profesională a acestuia, printre care și faptul că există suspiciunea că semnătura avocatului și ștampila cabinetului de avocat sunt folosite de alte persoane, iar potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, este interzisa exercitarea, fără drept, a oricărei activități specifice profesiei de avocat. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea U.N.B.R. nr. 64/201 1, este interzisă, sub sancțiunile prevăzute de lege, exercitarea oricărei activități specifice profesiei de avocat de către o persoană fizică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou și în tabloul avocaților sau, după caz, de către orice persoană juridică, cu excepția societății profesionale de avocați cu răspundere limitată. S-a apreciat că deși reclamantul a formulat cereri de intervenție accesorie într-un număr considerabil de dosare în care I.G.S.U. are calitatea de pârât, acestea nu au fost admise în principiu de către instanțele de judecată. Înalta Curte reține că prin Adresa nr. x/23.11.2020, pârâtul Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a răspuns la plângerile formulate de petent (inclusiv la cea adresată pârâtului MAI și trimisă spre competentă soluționare la IGSU), astfel cum s-a evidențiat anterior. Așadar, nu se poate reține refuzul nejustificat de soluționare a cererii, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554 din 2004, nefiind vorba de exprimarea explicită, prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, deci cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane. Din actele aflate la dosar, rezultă în mod evident că nu există un refuz nejustificat din partea pârâților și că reclamantul nu a fost vătămat în drepturile sale legitime prevăzute în Legea nr. 554/2004. Răspunsul transmis reclamantului nu reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii în accepțiunea dispozițiilor legale, în condițiile în care solicitarea a primit răspuns. Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod legal că nu se poate reține refuzul nejustificat de soluționare a cererii, în sensul art. 2 lit. i) din Legea nr. 554 din 2004. nefiind vorba de exprimarea explicită, prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, deci cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane, din moment ce IGSU a răspuns reclamantului la plângerea prealabilă, prin adresa din 23.11.2020. Așadar, instanța de fond a reținut în mod temeinic și legal că răspunsul la plângerea prealabilă nu echivalează cu un refuz nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept, contrar alegațiilor recurentului-reclamant. În ceea ce privește recursul formulat împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare din data de 06.04.2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că recurentul nu a formulat critici de nelegalitate cu privire la această încheiere, cu toate că recursul este declarat și împotriva acestei încheieri. În ceea ce privește motivul de recurs privind acordarea cheltuielilor de judecată Înalta Curte are în vedere faptul că prin Decizia nr. 3/2020 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitată de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de cazare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, în aplicarea deciziei anterior enunțate, instanța de control judiciar nu se poate pronunța asupra proporționalității cheltuielilor de judecată acordate unei părți de către instanța de fond. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. Față de soluția pronunțată, Înalta Curte va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de recurentul-reclamant A..

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.