Decizia nr. 2215/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — Cheltuieli de judecată solicitate pe cale separată

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, la data de 16.03.2023, reclamanta A. SRL a solicitat obligarea pârâtei Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva la plata sumei de 430,428,92 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate reclamantei în dosarul nr. x/55/2020, în cele două cicluri procesuală, prima instanță la Judecătoria Arad și apel la Tribunalul Arad, dar și anterior în faza controlului antifraudă. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 112 din 19.05.2023, pronunțată de Tribunalul Arad, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva și Agenția Națională de Administrare Fiscală, având ca obiect pretenții. Au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 54.531,94 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/55/2020 al Judecătoriei Arad, precum și la plata către reclamantă a sumei de 2.195,64 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în prezentul dosar.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 294 din 11.12.2023, Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 112/PI/2023, pronunțată de Tribunalul Arad. A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. SRL împotriva sentinței civile nr. 112/PI/2023, pronunțate de Tribunalul Arad. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata către reclamantă a sumei de 145.431,53 de lei cu titlu de pretenții. A obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata către reclamantă a sumei de 19.620,82 lei, cu titlu cheltuieli de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru în primă instanță și în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 294/2023 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara - Secția I civilă a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. Prin calea de atac formulată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel, recurate, și respingerea acțiunii, ca neîntemeiate. Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta critică hotărârea instanței de apel din perspectiva încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material privind acordarea cheltuielilor de judecată, respectiv a dispozițiilor art. 451, art. 453 alin.(2) C.proc.civ. și art. 1349 alin.(1) și (2) C.civ., în cauză nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Arată recurenta că, în dosarul nr. x/55/2020 de pe rolul Tribunalului Arad, deși societatea A. SRL a solicitat, în ambele cicluri procesuale, obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, rezervându-și în fața instanței de fond dreptul de a le solicita pe cale separată, Judecătoria Arad nu a soluționat acest capăt de cerere, iar instanța de apel s-a pronunțat în sensul neacordării cheltuielilor de judecată. În aceste condiții, apreciază recurenta că este evidentă lipsa oricărei fapte ilicite imputabile ANAF, respectiv lipsa oricărei vinovății în sarcina acesteia, câtă vreme neacordarea cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamantă în procesul inițial nu le este imputabilă. Pe de altă parte, nici societatea reclamantă nu a înțeles să uzeze de căile legale pe care le avea la îndemână în cadrul procesului inițial pentru a-și valorifica pretențiile privind cheltuielile de judecată, rămânând în pasivitate până la momentul formulării prezentei acțiuni. Mai mult, arată că plângerea contravențională formulată de reclamantă a fost admisă în parte, motiv pentru care consideră recurenta că solicitarea de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată în integralitate este vădit neîntemeiată. În conformitate cu prevederile art. 453 alin.(2) C.proc.civ." Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată...". În ceea ce privește solicitarea de obligare la plata sumei de 18.171,93 lei, reprezentând onorarii avocațiale pentru asistența juridică acordată în timpul controlului antifraudă (3 facturi emise de X.- Societate civilă de avocați și factura nr. 1653/02.10.2020 emisă de Y. - Cabinet de avocat), se arată că onorariile avocațiale pot fi solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată doar în condițiile în care se datorează pentru buna desfășurare a procesului. Culpa procesuală nu poate fi apreciată în afara unei proceduri contencioase, ori un astfel de caracter nu poate fi atribuit fazei controlului antifraudă, anterior încheierii procesului verbal de contravenție, întrucât subiecții implicați se aflau în etapa îndeplinirii unor obligații prevăzute de lege, iar rezultatul controlului era incert. În ceea ce privește solicitarea de obligare la plata onorariilor avocațiale achitate în procedura contencioasă către societățile de avocatură Y. - Cabinet de avocat X.- Societate civilă de avocați și Z. - Cabinet de avocat, cu titlul de cheltuieli de judecată, consideră că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material instituite de art. 451 alin.(2) C.proc.civ., necercetând caracterul rezonabil și necesar al onorariului de avocat. Se arată că prima instanță a fondului a dispus, în prezenta cauză, diminuarea cheltuielilor de judecată acordate cu titlu de onorariu avocațial la suma totală de 44.457, 65 lei, apreciind că suma solicitată inițial este excesivă și nu respectă cerința de proporționalitate, prin raportare la obiectul cauzei, complexitatea acesteia și munca depusă de către fiecare avocat. Prin decizia civilă nr. 294 din 11.12.2023, instanța de apel a dispus, fără o motivare corespunzătoare, diminuarea cheltuielilor de judecată acordate cu titlu de onorariu avocațial la suma totală de 88.915,31 lei (dublând practic suma stabilită cu acest titlu la fondul cauzei), cu toate că, prin considerentele hotărârii a reținut că cel de al treilea avocat a fost angajat doar pentru ultimul termen de judecată, iar prestația acestuia s-a rezumat la concluziile prezentate cu ocazia dezbaterilor. Astfel, față de onorariul minimal reținut de către instanța de fond, consideră recurenții că onorariul avocațial acordat în apel cu titlul de cheltuieli de judecată, în sumă de 88.915,31 lei, este nejustificat de mare și vădit disproporționat față de volumul de muncă și complexitatea cauzei. Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că exercitarea dreptului reclamantei de a angaja mai multe societăți de avocatură pentru asistență juridică și reprezentare în aceeași cauză nu dă naștere implicit, în sarcina părții adverse, la achitarea lor. Se invocă, sub acest aspect, jurisprudența CEDO - hotărârile din 26 mai 2005 sau 21 iulie 2005, pronunțate în cauzele Costin împotriva României, paragraful 43, și, respectiv, Străin și alții împotriva României, paragraful 87. În ceea ce privește solicitarea de obligare la plata sumei de 14.612, 31 lei, reprezentând opinie de specialitate oferită de SCPA W. și a sumei de 12.270 lei (3.000 euro), reprezentând opinie legală V., consideră că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material instituite de art. 451 alin.(1) C.proc.civ.. Având în vedere faptul că cele două opinii achiziționate de reclamantă nu aparțin unor specialiști numiți în cauză în condițiile art. 330 alin.(3) C.proc.civ., este evident că acestea nu pot fi incluse în categoria cheltuielilor de judecată. În fine, în ceea ce privește suma de 19.620, 82 lei acordată cu titlu de cheltuieli de judecată pe fondul cauzei și în apel, în prezentul dosar, arată că acestea nu sunt datorate. Cheltuielile suportate cu acesta din urmă cerere nu se mai datorează culpei părții care a pierdut procesul, fiind expresia libertății de alegere a căii de recuperare a cheltuielilor de judecată inițiale.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Cu titlu preliminar, în legătură cu situația de fapt, se relevă că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Arad, în data de 23.10.2020, sub nr. x/55/2020, intimata-reclamantă din prezenta cauză a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva și Agenția Națională de Administrare Fiscală, să dispună anularea procesului verbal de contravenție seria (...) nr. (...) încheiat la data de 08.10.2020; exonerarea petentei de la plata amenzii contravenționale în cuantum de 30.000 lei; înlăturarea sancțiunii complementare prevăzute de art. 26 alin. 1 din O.U.G. nr. 202/2008, respectiv confiscarea sumei de 7.331.284,07 lei și constatarea nelegalității procesului verbal de control antifraudă nr. 1379/08.10.2020, proces-verbal întocmit de către Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva și care stă la baza întocmirii procesului verbal de constatare și sancționare a contravențiilor seria (...) nr. (...)/08.10.2020 al aceleiași instituții; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, incluzând în principiu taxe de timbru, onorarii avocați, TVA, onorarii experți/specialiști, cheltuieli de cazare, mobilizare și transport, cheltuieli de fotocopiere și documentare, cheltuieli și onorarii traducători autorizați, orice alte cheltuieli necesare, utile și documentate. Prin sentința civilă nr. 2814 din 11.06.2021, Judecătoria Arad a admis în parte plângerea contravențională formulată de petenta A. SRL în contradictoriu cu Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva și cu Agenția Națională de Administrare Fiscală. A admis în parte cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta C. A anulat procesul verbal de contravenție seria (...) nr.(...) /08.10.2020 și a exonerat petenta de sancțiunile aplicate prin acesta. Prin decizia nr. 243A din 04.05.2022, pronunțată în dosarul nr. x/55/2020, Tribunalul Arad a respins apelul declarat de apelanta intimată Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 2814 din 11.06.2021 pronunțată de Judecătoria Arad. Fără cheltuieli de judecată. Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva și Agenția Națională de Administrare Fiscală, a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 430,428,92 lei cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de judecarea dosarului nr. x/55/2020, în cele două cicluri procesuale, dar și anterior în faza controlului antifraudă. Totodată, a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Prin sentința civilă nr. 112 din 19.05.2023, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea civilă formulată de către reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva și Agenția Națională de Administrare Fiscală, având ca obiect pretenții. Au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 54.531,94 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul nr. x /55/2020 al Judecătoriei Arad. Totodată, au fost obligate pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 2.195,64 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în prezentul dosar. Prin decizia civilă nr. 294 din 11.12.2023, recurată, Curtea de Apel Timișoara a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 112/PI/2023, pronunțate de Tribunalul Arad, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Direcția Regională Antifraudă Fiscală 5 Deva și cu intimata-reclamantă A. S.R.L. A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 112/PI/2023, pronunțate de Tribunalul Arad. A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat-o pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata către reclamantă a sumei de 145.431,53 de lei cu titlu de pretenții. Totodată, a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata către reclamantă a sumei de 19.620,82 lei cu titlu cheltuieli de judecată reprezentând taxe judiciare de timbru în primă instanță și în apel. Analizând cererea de recurs dedusă judecății se relevă că recurenta contestă, pe de-o parte, posibilitatea reclamantei de a solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată din cadrul procesului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/55/2020, susținând, pe de altă parte, că aceasta nu se află în culpă procesuală în condițiile în care, în dosarul anterior, instanța a omis să acorde respectivele cheltuieli. Totodată, a fost criticată acordarea cheltuielilor de judecată, în integralitate, deși plângerea contravențională a fost admisă doar în parte, acordarea cheltuielilor de judecată aferente fazei administrative, cuantumul onorariului de avocat în faza contencioasă, acordarea cheltuielilor reprezentând opinii specialiști, precum și acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentului dosar. Deși susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., criticile formulate nu sunt fondate. Astfel, Înalta Curte reține că posibilitatea părții care câștigă procesul de a recupera cheltuielile de judecată prilejuite de susținerea acestuia pe calea unei acțiuni separate și autonome față de litigiul care le-a generat este pe deplin acceptată, acțiunea putând fi formulată în termenul general de prescripție de 3 ani de la soluționarea definitivă a procesului care le-a generat. În toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având caracter principal, iar temeiul acțiunii îl constituie culpa procesuală decurgând din pierderea procesului. În acest sens sunt și statuările obligatorii ale instanței supreme din cuprinsul Deciziei nr. 19/2013 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și al Deciziei nr. 59/2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în care s-a reținut că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 C.proc.civ., este culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, culpă procesuală dovedită tocmai prin faptul pierderii procesului, interesând, pentru aplicarea acestei dispoziții legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. Aceasta întrucât, ca regulă generală, deși o persoană poate fi în culpă pentru declanșarea ori purtarea unui proces, legea îngăduie totuși exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată în condițiile unei manifestări procesuale calificate, respectiv prin recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate (dacă pârâtul nu a fost pus anterior în întârziere ori dacă acesta nu se afla de drept în întârziere), conform art. 454 C.proc.civ. Prin urmare, Înalta Curte reține că mecanismul acordării cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluționat definitiv, se întemeiază pe noțiunea de culpă procesuală care revine părții care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Or, atât timp cât, potrivit art. 453 alin.(1) C.proc.civ., cel ținut de plata cheltuielilor de judecată este "partea care pierde procesul", se înțelege că, în economia reglementării destinate acordării cheltuielilor de judecată (art. 451 - 455 C.proc.civ.), o situație de admitere a acțiunii reclamantului și de respingere a cererii accesorii de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată nu este îngăduită și posibilă, în ipoteza subînțeleasă a dovedirii lor, decât în limitele procesuale date de dispozițiile art. 454 C.proc.civ.. În consecință, în litigiile având ca obiect plata cheltuielilor de judecată decurgând dintr-un proces anterior, cum este și litigiul de față, analiza culpei procesuale a părților implicate trebuie să aibă loc în coordonatele dictate de art. 453 alin.(1) și art. 454 C.proc.civ., respectiv prin observarea rezultatului procesului și a atitudinii procesuale a celui care l-a pierdut, manifestată pe parcursul său. Or, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, care a pierdut procesul și care nu s-a manifestat în limitele art. 454 C.proc.civ., nu poate fi considerată ca fiind lipsită de culpă în legătură cu litigiul având ca obiect plata cheltuielilor de judecată aferente litigiului anterior. În consecință, recurenta-pârâtă nu poate fi exonerată de plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în procesul anterior odată ce acțiunea acesteia din urmă a fost admisă. Mai mult, nu este fondată nici susținerea în sensul că instanța anterioară ar fi omis să se pronunțe pe acest capăt de cerere, iar partea nu a uzat de căile legale pe care le avea la îndemână în cadrul procesului inițial pentru a-și valorifica pretențiile. Or, chiar recurenta, prin motivele de recurs, a admis faptul că reprezentantul convențional al reclamantei A. S.R.L., cu ocazia dezbaterilor, a menționat faptul că își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. Într-o atare ipoteză, instanța nu avea a analiza temeinicia pretențiilor constând în cheltuieli de judecată, și implicit nici de a pronunța o soluție de admitere sau respingere a acestora (întrucât aceasta presupunea ca reclamanta să fi solicitat instanței să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată în respectivul dosar, iar nu pe cale separată), putând doar lua act de manifestarea de voință a părții de a învesti o altă instanță cu analiza unei atare cereri. Altfel spus, instanța, în litigiul anterior, nu a omis să se pronunțe asupra cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în respectivul dosar, întrucât o atare solicitare de acordare a cheltuielilor de judecată în acel dosar nu a fost făcută, astfel cum chiar recurenta admite. Drept urmare, în mod corect, a reținut Curtea de Apel Timișoara că mențiunea „fără cheltuieli de judecată” din dispozitivul deciziei nr. 294 din 11.12.2023 a Tribunalului Arad semnifică că respectivele cheltuieli de judecată nu s-au acordat pentru că nu au fost solicitate, iar nu pentru că s-ar fi respins această cerere. Nici critica prin care se susține încălcarea obligației de stabilire a cheltuielilor de judecată proporțional cu pretențiile admise nu poate fi primită. Este adevărat că potrivit art. 453 alin. (2) C.proc.civ., în situația în care au fost formulate mai multe capete de cerere și numai o parte dintre acestea au fost admise, instanța va stabili măsura în care fiecare dintre părți va suporta cheltuielile de judecată, în sensul că vor fi acordate parțial cheltuielile efectuate, în limita pretențiilor admise. Însă, dimensionarea cheltuielilor de judecată în funcție de pretențiile admise se realizează doar în privința taxei judiciare de timbru, în sensul că, deși plătită la valoarea pretențiilor formulate inițial, aceasta va fi suportată de partea adversă doar în limitele în care a căzut în pretenții. În privința onorariului de avocat/expert, admiterea în parte a pretențiilor nu are drept consecință obligatorie reducerea lor, întrucât, indiferent de soluția de admitere în tot sau în parte a acțiunii, aceste cheltuieli pot fi reduse exclusiv în temeiul art. 451 alin.(2) C.proc.civ., care enumeră criteriile ce trebuie avute în vedere, respectiv valoarea sau complexitatea cauzei ori activitatea desfășurată de avocat/expert, iar nu în raport cu soluția de admitere în tot sau în parte a demersului judiciar. Prin urmare, în cauză, câtă vreme cheltuielile de judecată la plata cărora au fost obligate pârâtele au constat doar în onorariul de avocat și specialiști ai dreptului, nu se poate susține că instanțele de fond ar fi încălcat dispozițiile art. 453 alin.(2) C.proc.civ., întrucât soluția de admitere în parte a pretențiilor ce au format obiectul procesului anterior nu produce niciun fel de consecințe asupra cuantumului acestor onorarii. În privința onorariului de avocat, în lipsa unei prevederi exprese în contractul de asistență juridică care să expliciteze ce parte din onorariu este aferentă fiecărui capăt de cerere, acesta rămâne afectat întregii cauze, fără a putea fi împărțit de judecător, folosind vreo formulă matematică, cum ar fi împărțirea onorariului la numărul capetelor de cerere sau reducerea onorariului proporțional cu pretențiile admise, păstrând același raport între onorariul solicitat și onorariul pentru care instanța va dispune suportarea de către pârât precum raportul dintre pretențiile solicitate prin acțiune și pretențiile admise de instanță. Prin urmare, rațiunea obligării la suportarea de către pârâte a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat/specialist subzistă și în cazul în care cererea este admisă în parte, având în vedere că și în această situație pârâtele se află în culpă procesuală, culpă care a generat cheltuieli pentru reclamantă, reducerea acestor onorarii putând fi dispusă doar prin raportare la criteriile ce rezultă din dispozițiile art. 451 alin.(2) C.proc.civ., iar nu prin aplicarea mecanismului reglementat de art. 453 alin.(2) C.proc.civ. Nefondată este și critica prin care se susține nelegalitatea soluției de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariile avocațiale pentru asistența juridică acordată în timpul controlului antifraudă. Se susține, sub acest aspect, că onorariile avocațiale pot fi solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată doar în condițiile în care se datorează pentru buna desfășurare a procesului, culpa procesuală neputând fi apreciată în afara unei proceduri contencioase. Relativ la această susținere, instanța de apel a reținut, în mod corect, că obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea consultațiilor juridice pretinsă de reclamantă pentru reprezentarea în faza prealabilă judecății este admisibilă, cu condiția ca opiniile juridice solicitate să fi fost necesare și aibă legătură cu procesul. Astfel cum reiese din conținutul art. 451 C.proc.civ., obligația de plată a cheltuielilor de judecată trebuie să se nască în cadrul oricărei proceduri, care se subsumează noțiunii de proces. Or, Înalta Curte apreciază că noțiunea de proces trebuie interpretată în mod extensiv, incluzând și etapa administrativă premergătoare, în situațiile în care aceasta nu s-a finalizat în sens pozitiv, prin retragerea acuzațiilor imputate, ci a fost urmată de faza litigioasă, în care combaterea acuzațiilor aduse reclamantei de către pârâta ANAF s-a realizat prin reiterarea apărărilor ce au putut fi construite tocmai ca urmare a apelării la argumentele avocaților angajați în etapa administrativă. Cât privește necesitatea efectuării respectivelor cheltuieli, în mod corect, a reținut curtea de apel că, în raport cu particularitățile speței, care se remarcă prin complexitatea și gravitatea acuzațiilor imputate, implicarea unor elemente de extraneitate, cu referire la dreptul Uniunii și la sancțiunile aplicate Rusiei, este justificată apelarea la consultanță juridică de specialitate încă din respectiva etapă premergătoare judecății. Drept urmare, reținând că în plata cheltuielilor judiciare intră și cheltuielile făcute anterior introducerii cererii de chemare în judecată, în faza formulării contestațiilor prealabile, care se află în strânsă legătură cu judecata, având în vedere și că argumentele reclamantei nu au fost avute în vedere de către pârâtă, aceasta fiind nevoită să procedeze la reiterarea lor în fața unei instanțe judecătorești, se constată că suma de 18.171,93 lei, reprezentând onorariu avocațial pentru asistența juridică acordată în timpul controlului antifraudă, a fost corect pusă în sarcina recurentei-pârâte. Referitor la acele critici din memoriul de recurs care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat achitat în procedura contencioasă, se constată că acestea nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin.(1) pct. 1-8 C.proc.civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei civile recurate. În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin.(1) C.proc.civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin.(2) C.proc.civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C.proc.civ.” În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin.(2) C.proc.civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în niciun motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin.(1) C.proc.civ.. Drept urmare, în raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin.(4) C.proc.civ., criticile recurentei-pârâte în sensul cenzurării cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, neputând fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege, nu vor fi analizate. Cât privește motivul de recurs prin care se critică de către recurentă decizia Curții de Apel Timișoara de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariile specialiștilor (SCPA W. și V.), susținându-se că nu pot fi incluse în categoria cheltuielilor de judecată, acesta este nefondat. Astfel cum reiese din prevederile art. 451 alin.(1) C.proc.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin.(3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanței. Chiar dacă, în cauză, specialiștii anteriori amintiți nu au fost numiți de instanță, în condițiile art. 330 alin.(3) C.proc.civ., aceasta nu prezintă relevanță întrucât curtea de apel, prin decizia atacată, nu a dispus obligarea pârâtei la plata acestor cheltuieli în baza tezei antamate de recurentă, ci a inclus aceste cheltuieli în categoria altor „cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului”. Astfel, constatând că judecătorul din dosarul nr. x/55/2020 și-a format convingerea asupra soluției ce urma să o pronunțe în respectiva cauză și în baza lucrărilor specialiștilor amintiți, făcând trimiteri exprese la punctele acestora de vedere, în mod corect s-a statuat în sensul că erau necesare bunei desfășurări a procesului. În fine, se impune respingerea și a ultimului motiv de recurs, prin care se critică de către pârât lipsa cenzurării cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea prezentului litigiu, având în vedere că a fost alegerea părții să opteze pentru obținerea cheltuielilor pe cale separată, iar nu în procesul inițial. Or, așa cum s-a arătat în analiza primului motiv de recurs, partea care câștigă procesul are dreptul de a-și recupera cheltuielile de judecată, fie în respectivul proces, fie pe calea unei acțiuni separate față de litigiul care le-a generat, opțiunea aparținând părții. Așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 59/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenției constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluționat definitiv, dispozițiile art. 453 alin.(1) C.proc.civ. rămân aplicabile. Astfel, faptul că obiectul pretențiilor îl constituie obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată generate de un alt proces nu are nicio relevanță asupra modului de aplicare a dispozițiilor art. 453 C.proc.civ. în cel de-al doilea litigiu, obligarea recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată în prezenta cauză fiind justificată nu în raport de culpa din primul proces, ci pentru aceea decurgând din manifestarea sa procesuală în prezentul litigiu. În vederea evitării generării unor noi cheltuieli de judecată, recurenta-pârâtă avea posibilitatea de a recunoaște pretențiile deduse judecății, fie la momentul notificării prealabile chemării în judecată fie, în cazul în care aceasta nu ar fi fost pusă în întârziere, cel târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Cum, în cauză, această achiesare la pretențiile reclamantei nu a avut loc, pârâta, pierzând procesul, se află în culpă pentru purtarea prezentului litigiu. Așadar, în condițiile în care, în faza procesuală a fondului și a apelului, reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată în cuantumul pretins, în mod corect a fost obligată pârâta la plata acestora. În consecință, reținând că niciuna dintre criticile formulate de recurenta-pârâtă nu justifică casarea deciziei instanței de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin.(1) C.proc.civ., a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.