Decizia nr. 57/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 63/2019 a Tribunalului Brașov

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la 8 august 2018, reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a chemat în judecată pe pârâții A., B., C. și D., solicitând revocarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 9 noiembrie 2017 între pârâții Malnasi, în calitate de vânzători, și pârâții Brânzea, în calitate de cumpărători, contract autentificat sub nr. x/2017, având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în jud. Covasna, înscris în CF x Chichiș și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Sentința pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 63 din 7 martie 2019, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins acțiunea astfel cum a fost formulată și a dispus obligarea reclamantei să plătească pârâtului A. suma de 4650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de avocat. Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.

Deciziile pronunțate în apel Prin decizia civilă nr. 936 din 4 iulie 2019, Curtea de Apel Brașov – secția civilă a admis cererea de apel formulată de către apelanta-reclamantă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, în contradictoriu cu intimații-pârâți A., B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 63 din 7 martie 2019 a Tribunalului Brașov, secția I civilă. A anulat, în tot, sentința apelată și a fixat termen pentru judecarea în fond a cererii pentru 12 septembrie 2019. Prin decizia civilă nr. 413/Ap din 24 iunie 2020, Curtea de Apel Brașov – secția civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva pârâților A., B., C. și D., ca nefondată. A fost obligată reclamanta la plata către pârâtul A. a sumei de 4.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primul ciclu procesual și a sumei de 2.856 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 431/Ap/2020, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă a declarat recurs reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a invocat următoarele aspecte: Hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1562 C. civ.. Astfel, în condițiile în care sunt îndeplinite toate condițiile pentru ca operațiunea translativă de proprietate să fie declarară inopozabilă față de creditoarea prejudiciată, instanța de apel, în rejudecare, a respins acțiunea cu încălcarea art. 1562 C. civ. În acest sens, a arătat că, deși reclamanta a invocat și a dovedit faptul că terții dobânditori au participat, în mod activ, la crearea stării de insolvabilitate a debitorului, totuși instanța a apreciat că nu s-a dovedit faptul că pârâții terți dobânditori au cunoscut participarea debitorului la fraudarea creditorului. În mod contrar celor reținute de către instanța de apel, în sensul că, din probele administrate în fața instanței de fond și în apel nu rezultă implicarea pârâților în actul fraudulos și nici nu se naște prezumția existenței unui astfel de act, apreciază că soluția adoptată este una contrară teoriei generale a obligațiilor și principiilor esențiale de drept care reglementează buna credință și cauzele de nulitate ale actelor juridice. În cauză, reclamanta a indicat toate elementele care au justificat promovarea acțiunii. Având în vedere situația de fapt a cauzei, rezultă că debitorul pârât, cunoscând și anticipând faptul că urmează să fie executat silit ca urmare a stabilirii de obligații fiscale de către organul de inspecție fiscală, a încheiat, cu rea- credință, contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare a fost solicitată pe calea prezentei acțiuni, provocându-și/accentuând starea de insolvabilitate. Prin acest act de înstrăinare a dreptului de proprietate, debitorul A., cu știință și în frauda drepturilor creditorului fiscal, și-a creat o stare de insolvabilitate, bunul descris fiind singurul de o valoare însemnată, care ar fi putut fi urmărit silit în vederea stingerii unei părți a obligațiilor fiscale ale pârâtului. Astfel, prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.11.2017 nu au fost identificate alte bunuri în patrimoniul debitorului, măsurile asigurătorii fiind luate tocmai pentru a se evita înstrăinarea imobilului din patrimoniu în dauna creditorului fiscal. Măsurile asigurătorii au fost dispuse în timpul controlului fiscal, ca urmare a estimării obligațiilor fiscale de către inspectorii fiscali prin Procesul-verbal nr. x/13.11.2017, iar ulterior, ca urmare a finalizării inspecției fiscale, au fost emise Deciziile de impunere nr. x/15.01.2018 și nr. y/15.01.2018, devenite executorii prin neplata la scadență a obligațiilor stabilite în cuprinsul acestora. Astfel suma totală de 108.791 RON a ajuns la scadență, fiind o creanță certă, lichidă și exigibilă stabilită în sarcina debitorului-pârât. Față de situația de fapt descrisă anterior, rezultă mai mult decât evident că sunt îndeplinite condițiile pentru a fi revocat actul de înstrăinare încheiat în frauda creditorului. Astfel, printr-o acțiune revocatorie se urmărește readucerea în gajul general al creditorilor a valorilor care au ieșit fraudulos din patrimoniul debitorului și îi îndreptățesc pe creditori să ceară revocarea actelor juridice încheiate de debitor în frauda lor, când prin acestea se tinde la mărirea insolvabilității sale. Caracterul fraudulos al înstrăinării rezultă și din faptul că în cuprinsul "Notei explicative" din 18 octombrie 2017 intimatul-pârât A. a indicat drept adresă pentru corespondență în România, pentru ca la un interval de 3 săptămâni să procedeze la înstrăinarea acestui imobil. De asemenea, din probele administrate în cursul procesului, rezultă, în mod evident faptul că, în speță, cererea creditorului este admisibilă, întrucât, pe această condiție a acțiunii pauliene, respectiv prejudiciul, pârâtul A., prin înstrăinarea activelor din patrimoniu prin contracte încheiate când acesta avea reprezentarea clară a calității de debitor, și-a provocat o stare totală (dovedită prin înscrisurile atașate la dosar) de insolvabilitate, iar asupra acesteia nu se poate concepe în mod pertinent că pârâtul în cauză nu și-a reprezentat această stare. În privința terților contractanți, recurenta- reclamantă arată că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că nu s-a făcut dovada că aceștia cunoșteau fraudarea creditorilor, întrucât tot ceea ce nu e normal nu poate fi credibil, respectiv nu poate fi primită susținerea dobândirii unui imobil în proprietate, fără nicio explicație, într-un termen foarte scurt, de nici 3 săptămâni. Nici proba cu interogatoriul pârâților nu poate constitui un element esențial din care să rezulte buna-credință în perfectarea tranzacției. Instanța de apel a reținut că prețul declarat de către părți nu este semnificativ mai mic față de cel stabilit prin raportul de expertiză întocmit în cauză, însă acesta nu este singurul element ce trebuie analizat în astfel de cauze. Astfel, pârâtul debitor a indicat inspectorilor fiscali adresa imobilului, pentru ca după 3 săptămâni să procedeze la înstrăinarea acestuia. Cu privire obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, se apreciază că soluția este nelegală și netemeinică, față de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că instanța poate chiar și din oficiu să reducă, motivat, partea de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată în primul ciclu procesual, soluția contravine dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ. Potrivit Deciziei nr. 936 din 4 iulie 2019, Curtea de Apel Brașov a admis cererea de apel formulată de către apelanta-reclamantă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, pe care a anulat-o în tot. Drept urmare, față de soluția pronunțată, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată pentru acesta fază procesuală este nelegală și netemeinică, instanța de apel însăși constatând nelegalitatea sentinței apelate. În condițiile date, nu se poate reține culpa procesuală a reclamantei, ca și condiție pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Instanța apel a reținut, în mod netemeinic și nelegal, culpa organului fiscal în aplicarea dispozițiilor fiscale. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată într-un proces trebuie să aibă drept fundament culpa procesuală a celui obligat la plata acestora. Or, în ceea ce o privește, reclamanta se regăsește în situația în care, fiind obligată să protejeze creanța fiscală, instanța a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată. Instanța nu a procedat la o analiză punctuală a culpei organului fiscal în cadrul prezentului dosar. Prezentul proces a fost declanșat din culpa pârâtului A. care, cu rea credință, și-a creat/adâncit starea de insolvabilitate în dauna creditorului fiscal. Or, obligarea subscrisei la plata cheltuielilor de judecată contravine interesului public pe care îl apără organul fiscal. Mai mult, instanța nu a procedat la analizarea îndeplinirii condițiilor impuse de art. 451-453 C. proc. civ. În acest sens, instanța de apel nu a trecut la aplicarea dispozițiilor art. 451 (2) C. proc. civ. De asemenea, trebuie avute în vedere prevederile exprese ale art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului. Astfel, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa (Costin împotriva României - Hotărârea din 26 mai 2005, cauza Johanna Huber împotriva României - hotărârea din 21 februarie 2008), se poate afirma că și în dreptul intern, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil. Așadar, partea care a căzut în pretenții nu va putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată decât în măsura în care în mod real, necesar și rezonabil au fost plătite de partea care a câștigat procesul în timpul și în legătură cu acel litigiu. În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații A. și B. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată. De asemenea, intimații C. și D. au formulat întâmpinare, solicitând menținerea deciziilor pronunțate în cauză, ca fiind temeinice și legale. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinări și admiterea recursului.

Procedura de filtru: Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 28 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a fost admis, în principiu, recursul, fiind stabilit termen, cu citare părți, la 20 ianuarie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente: Prima critică, referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 1562 C. civ. și care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată. În analiza prezentului motiv de recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) cpt. 8 C. proc. civ., Înalta Curte pleacă de la premisa că, în calea de atac extraordinară a recursului, nu pot face obiect de analiză aspecte care excedează verificărilor de legalitate menționate expres și limitativ în art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și cele care depășesc cadrul legal în care a avut loc controlul realizat de instanța de apel. Verificând legalitatea aplicării în cauză a art. 1562-1565 din C. civ., Înalta Curte observă că, în mod corect, instanța de apel a circumscris analiza criticilor din apel particularității cauzei, determinată de faptul că, prin acțiunea revocatorie, reclamanta, în calitate de creditor, dorește să fie declarat inopozabil față de ea contractul cu titlu oneros, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 noiembrie 2017, prin care, în opinia sa, pârâtul A., de conivență cu cumpărătorii C. și D., și-a mărit starea de insolvabilitate prin înstrăinarea singurului bun important din patrimoniul său. Ipoteza măririi stării de insolvență prin vânzarea bunurilor aflate în patrimoniul debitorului determină incidența în cauză a art. 1562 alin. (2) Noul C. civ., potrivit căruia "Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate". Ca atare, în cazul în care starea de insolvabilitate invocată se realizează prin perfectarea unui contract cu titlu oneros, astfel cum este cazul în speță, aplicarea sancțiunii inopozabilității este condiționată de dovedirea conivenței terțului cumpărător. Instanța de apel a reținut că această conivență nu este dovedită întrucât nu s-a probat faptul că terții cumpărători au avut cunoștință despre situația financiară a pârâtului A.; din proba cu interogatoriul pârâților Brânzea, administrat cu ocazia rejudecării fondului, a rezultat că între aceștia și cocontractanți nu a existat o relație de prietenie sau de colaborare de natură să justifice o eventuală prezumție judecătorească, întemeiată pe art. 327 coroborat cu art. 329 C. proc. civ., în sensul că pârâții cumpărători cunoșteau, la data încheierii contractului de vânzare, că prin această operațiune juridică pârâtul A. își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate; de asemenea, în urma administrării probei cu expertiza tehnică de evaluare imobiliară, s-a dovedit că prețul stabilit de către părți prin contractul atacat (10.000 euro) corespunde valorii reale a imobilului vândut (37.957 euro – 26.851 euro = 11.106 euro, valoarea imobilului la data încheierii contractului, fără îmbunătățirile ulterioare aduse de către cumpărători), nefiind unul speculativ ori disproporționat față de amplasamentul, componența și starea acestuia. Combătând aceste argumente, recurenta susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 1562 alin. (2) din C. civ. deoarece acest text nu impune cunoașterea de către terț a existenței creanței, ci faptul că debitorul își creează o stare de insolvabilitate, aspect care ar reieși din faptul că prin înstrăinarea activelor din patrimoniu prin contractul din litigiu, când acesta avea reprezentarea clară a calității de debitor, și-a provocat o stare totală (dovedită prin înscrisurile atașate la dosar) de insolvabilitate, iar asupra acesteia nu se poate concepe în mod pertinent că pârâtul în cauză nu și-a reprezentat această stare, că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că nu s-a făcut dovada că pârâții cumpărători cunoșteau fraudarea creditorilor, întrucât nu poate fi credibilă dobândirea unui imobil în proprietate, fără nicio explicație, într-un termen foarte scurt, de nici 3 săptămâni, iar proba cu interogatoriul pârâților nu poate constitui un element esențial din care să rezulte buna-credință în perfectarea tranzacției. Verificând legalitatea deciziei recurate din perspectiva aplicării art. 1562 alin. (2) din C. civ., Înalta Curte observă că acest articol se referă la faptul că un contract cu titlu oneros poate fi declarat inopozabil numai atunci când terțul contractant cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate. Insolvabilitatea, ca situație a debitorului de a fi în incapacitate de plată a datorilor, presupune ca cel care dobândește bunul să aibă cunoștință de calitatea de debitor a celui care îl înstrăinează, deci, implicit, de existența unei creanțe împotriva vânzătorului-debitor. Altfel spus, cunoașterea faptului că debitorul își creează o stare de insolvabilitate este indisolubil legat de cunoașterea existenței unei creanțe care grevează patrimoniul vânzătorului. Ca atare, este nefondată critica recurentei privind lipsa de semnificație a cunoașterii de către terț a existenței creanței, prin prisma faptului că pârâtul vânzător avea reprezentarea clară a calității sale de debitor față de reclamantă la data încheierii actului de vânzare a cărei inopozabilitate este solicitată. De altfel, sub acest aspect, reclamanta se limitează doar a combate, în mod generic, probele administrate de instanțele de fond cu privire la faptul cunoașterii de către terții cumpărători a existenței unei creanțe care guvernează patrimoniul pârâtului vânzător, fără a indica, în concret, textele legale încălcate și fără a arăta care ar fi, în opinia sa, dovezile și prezumțiile în raport de care s-ar ajunge la o altă interpretare a situației de fapt decât cea în raport de care ambele instanțe de fond au făcut aplicarea legii Totodată, Înalta Curte privește acele critici care fac referire la proba inexistenței altor bunuri în patrimoniul debitorului ca nefiind veritabile argumente de nelegalitate, ci aspecte care țin de modul de interpretare a probelor, interpretare prin care se tinde a se ajunge la o altă constatare de fapt decât cea în raport de care ambele instanțe de fond au făcut aplicarea legii. Or, situația de fapt a fost pe deplin stabilită în fazele procesuale devolutive și nu poate fi modificată în faza procesuală a recursului, care este o cale de atac extraordinară, de reformare, circumscrisă numai unor verificări de legalitate, expres și limitativ reglementate în art. 488 din C. proc. civ. Nu pot fi primite nici susținerile recurentei care prezumă conivența cumpărătorilor prin faptul dobândirii de către aceștia, într-un termen scurt a imobilului ce a făcut obiectul vânzării, din cuantumul prețului plătit, de vreme ce, sub acest aspect, instanța de apel a analizat probele și, în raport de situația de fapt reținută, a apreciat în sens contrar acestei prezumții, în interpretarea art. 1562 alin. (2) C. civ. Alineatul (2) al art. 1562 C. civ. reprezintă o aplicare particulară a alin. (1) pentru ipoteza în care prejudiciul se realizează prin perfectarea unui contract cu titlu oneros sau a unei plăți făcută în executarea unui asemenea contract și, astfel cum s-a arătat, condiționează aplicarea sancțiunii inopozabilității de dovedirea conivenței terțului cumpărător. În aceste condiții, în mod corect, instanța de apel s-a limitat la a analiza, în considerentele hotărârii pe care a pronunțat-o, doar la conivența la fraudă a cumpărătorilor, întrucât constatarea neîndeplinirii acestei cerințe făcea de prisos cercetarea celorlalte condiții cumulative prevăzute în art. 1562 alin. (1) și art. 1563 din C. civ. Astfel fiind, în mod just instanța de apel nu a făcut o analiză a criticilor referitoare la existența unei creanțe certe, la dovedirea stării de insolvabilitate și a fraudei săvârșite de către pârâtul A.. Recurentul a reiterat aceste critici în recurs, însă ele nu pot fi analizate în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în contextul în care nu au făcut obiectul analizei în apel întrucât, potrivit art. 494 coroborat cu art. 479 din C. proc. civ., instanța de control judiciar este ținută să se pronunțe numai asupra aspectelor de drept care au fost dezlegate de instanța inferioară. Cea de-a doua critică din recurs vizează cheltuielile de judecată stabilite în sarcina recurentei prin sentința primei instanțe, precum și cheltuielile de judecată la care a fost obligată prin decizia din apel, urmând a fi analizată din perspectiva ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind invocate aplicarea greșită a unor norme procedurale. În speță, prin sentința nr. 63/S din 7 martie 2019, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins acțiunea astfel cum a fost formulată și a dispus obligarea reclamantei să plătească pârâtului A. suma de 4.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de avocat. Prin decizia civilă nr. 936 din 4 iulie 2019, Curtea de Apel Brașov – secția civilă a admis cererea de apel formulată de către apelanta-reclamantă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței civile nr. 63 din 7 martie 2019 a Tribunalului Brașov, secția I civilă. A anulat în tot sentința apelată și a fixat termen pentru judecarea în fond a cererii pentru 12 septembrie 2019. Această soluție a fost adoptată în contextul în ca instanța de apel a apreciat că "prin respingerea cererii în probațiune formulată de apelantă, prima instanță nu a permis acesteia să-și dovedească susținerile referitoare la reaua-credință a terților, care ar rezulta din prețul derizoriu la care ar fi fost achiziționat imobilul, pentru ca apoi să susțină că această discrepanță între valoarea la care au fost înstrăinat bunul imobil și valoarea de circulație nu a fost dovedită, fiind depuse doar ofertele de pe piața imobiliară." Ulterior, în cadrul aceleiași faze procesuale a apelului, în temeiul art. 480 alin. (6) C. proc. civ., prin decizia nr. 413/Ap din 24 iunie 2020, Curtea de Apel Brașov – secția civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov împotriva pârâților A., B., C. și D., ca nefondată. A fost obligată reclamanta la plata către pârâtul A. a sumei de 4.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primul ciclu procesual și a sumei de 2.856 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel. Criticile recurentei-reclamante vizează faptul că a fost obligată, în mod greșit, în opinia sa, la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primul ciclu procesual, din moment ce sentința primei instanțe a fost anulată și că instanța de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nedispunând reducerea acestora și neanalizând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ. Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a textelor de lege mai sus enunțate. Astfel, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată." Dreptul legal la acordarea cheltuielilor de judecată își are izvorul într-un raport juridic procesual ce are ca finalitate acoperirea prejudiciului material cauzat părții care a câștigat procesul. Contrar susținerii recurentei-reclamante, fundamentul acestei obligații nu este reprezentat de buna-credință reglementată de C. proc. civ., care presupune exercitarea drepturilor procesuale potrivit scopului pentru care au fost recunoscute de lege și pentru care s-a prevăzut sancționarea părții care își exercită abuziv drepturile procesuale (reclamanta invocând faptul că a fost nevoită să formuleze cererea de chemare în judecată în vederea protejării obligațiilor fiscale), ci culpa procesuală ce decurge din inițierea fără succes a unui demers judiciar, care a generat efectuarea unor cheltuieli de către partea adversă (ex. taxe judiciare de timbru, onorarii ale avocaților, experților și specialiștilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuieli de transport, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului – art. 451 alin. (1) din același cod). Acest aspect reiese din conținutul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate în mod justificat de partea care a obținut un rezultat favorabil în proces. Soluția pronunțată de curtea de apel este legală prin raportare la normele legale evocate, întrucât culpa procesuală a părții care a pierdut procesul este reținută și în situația în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă de prima instanță, iar hotărârea instanței de fond a fost anulată în cadrul apelului exercitat de reclamantă și reținută, cauza spre rejudecare, de instanța de apel, pentru evocarea fondului, în condițiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ., fiind respinsă acțiunea reclamantei, întrucât pârâtul, fiind atras în litigiu până la finalizarea acestuia, este nevoit să suporte cheltuielile de judecată făcute pentru a beneficia de o apărare calificată. Dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. nu condiționează acordarea spezelor de judecată de modalitatea în care a fost respinsă acțiunea civilă, ci de culpa procesuală rezultată din pierderea litigiului, interesând, pentru aplicarea normei, rezultatul procesului și conduita pârâtului, manifestată pe parcursul acestuia, respectiv recunoașterea pretențiilor până la primul termen la care părțile sunt legal citate, conform art. 454 din cod. Similar, art. 452 C. proc. civ. condiționează acordarea cheltuielilor de judecată de dovada existenței și întinderii lor. Or, în cauză, Curtea de Apel a reținut că intimatul-pârât a făcut dovada plății cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește modul în care instanța a apreciat cuantumul cheltuielilor de judecată, recurenta-reclamanta susține că instanța de apel avea sarcina să le reducă în raport de complexitatea cererii reclamantei. Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța poate să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat atunci când apreciază existența unei disproporții vădite între valoarea onorariului și valoarea obiectului cererii de chemare în judecată sau a complexității cauzei. În raport de sintagma folosită de legiuitor, aceea de "instanța poate", Înalta Curte apreciază că norma evocată are un caracter dispozitiv, lăsându-se la aprecierea suverană a instanței verificarea disproporției ce ar trebui să existe între onorariul avocatului și valoarea sau complexitatea cererii de chemare în judecată. Instanța de apel nu a reținut, potrivit atributului exclusiv al aprecierii, existența vreunei disproporții între cele două elemente, pentru a reduce onorariul apărătorului, argument în raport de care nici instanța de recurs nu poate să cenzureze modul de apreciere a instanței de apel în lipsa unei astfel de manifestări. De altfel, nici reclamanta nu a solicitat, prin actele procedurale depuse în cauză, eventuala cenzurare a cheltuielilor de judecată solicitate de partea adversă. Astfel, se constată că instanța de apel a aplicat textele de lege menționate la împrejurările concrete ale cauzei, motiv pentru care nu se poate reține incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., norma de procedură nefiind încălcată în cauză. Față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de recurs invocate, astfel că, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. Văzând prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 2.586 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatului-pârât A., la solicitarea acestuia, dovedită cu chitanța depusă la dosar.