ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 811/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 08.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F., G. - minor, prin reprezentanți legali H. și I., J., K., L., M., N., O., P., Municipiul Brașov - prin primar și Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și posesie imobilele înscrise în: - CF nr. x Brașov, nr. top. x - imobilul situat în Brașov, str. x, jud. Brașov - proprietatea pârâților C. și D.; - CF nr. x Brașov, nr. top. x - imobilul situat în Brașov, str. x, jud. Brașov - proprietatea pârâților E. și F.; - CF nr. x Brașov, nr. top. x - imobilul situat în Brașov, str. x, jud. Brașov - proprietatea pârâtului G.; - CF nr. x Brașov, nr. top. x - imobilul situat în Brașov, str. x, jud. Brașov - proprietatea pârâtei J.; - CF nr. x Brașov, nr. top. x - imobilul situat în Brașov, str. x, jud. Brașov - proprietatea pârâților K. și L.; - CF nr. x Brașov, nr. top. x - imobilul situat în Brașov, str. x, jud. Brașov - proprietatea pârâtului Statul Român; - CF nr. x-C1-U Brașov, nr. top. x - imobilul situat în Brașov, str. x, jud. Brașov - proprietatea pârâtelor M. și N.; - CF nr. x Brașov, nr. top. x - imobilul situat în Brașov, str. x, jud. Brașov - proprietatea pârâtului Statul Român și terenul aferent acestora, înscris în CF x, nr. top. x în suprafață de 1040 mp; - să se dispună radierea dreptului de proprietate al pârâților din cartea funciară și înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților. Reclamanții au formulat precizare a cererii de chemare în judecată (în fapt o cerere de îndreptare a erorii materiale), prin care au arătat că în petitul unu al cererii au solicitat obligarea pârâtelor M. și N., să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul înscris în CF nr. x, nr. top. x, imobil situat în Brașov, str. x, jud. Brașov. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, art. 563 și urm. din C. civ. art. 480 și urm. din vechiul C. civ. art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. Pârâtul Municipiul Brașov - prin primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în temeiul art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., necesitatea introducerii în cauză, în calitate de pârât a S.C. Q. S.R.L. Brașov, întrucât pârâții persoane fizice au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, între S.C. Q. S.R.L. și aceștia. Pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat în teritoriu de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a arătat prin întâmpinarea formulată că acțiunea este inadmisibilă, în raport cu Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care reclamanții au promovat o nouă acțiune în revendicare cu privire la același imobil, în raport de jurisprudență și de Decizia ICCJ nr. 33/2008. Totodată, invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, în considerarea calității de presupus proprietar al apartamentului nr. x. Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. Q. S.R.L. Brașov, în temeiul art. 72 din C. proc. civ., fără a indica obiectul acesteia, iar prin nota de ședință depusă la data de 30.09.2019, pârâtul a arătat că renunță la cererea de chemare în garanție formulată. Pârâții C. și D. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare imobiliară promovată de reclamanți, întrucât nu au respectat principiul unanimității impus de art. 480 din vechiul C. civ., aplicabil în speță. Pârâtele N. și M. au mai formulat o întâmpinare (prin intermediul unui alt apărător ales), prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii formulate de reclamanți în raport de prevederile deciziei ICCJ nr. 33/2008. La al doilea termen de judecată s-a depus la dosar o precizare a cererii de chemare în judecată de către reclamanți, prin care au arătat, referitor la petitul 1 al cererii de chemare în judecată, că solicită obligarea pârâților Municipiul Brașov - prin primar și Statul Român-prin Ministerul Finanțelor Publice, să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Brașov, str. x, nr. top. x; imobilul situat în Brașov, str. x, nr. top. x și terenul grădină situat în Brașov, str. x, în suprafață de 510,70 mp, nr. top. x. La termenul de judecată din data de 06.12.2019, tribunalul a admis excepția tardivității formulării cererii adiționale, excepție invocată de pârâți și s-a constatat decăderea reclamanților din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată. Totodată, la același termen de judecată, 06.12.2019, instanța a constatat că pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice - prin reprezentanta în teritoriu AJFP nu a mai susținut cererea de chemare în garanție formulată, iar cu referire la cererea de introducere forțată în cauză a S.C. Q. S.R.L., cereri formulate de pârâții Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov - prin primar, în temeiul art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., tribunalul a considerat în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv revendicare prin comparare de titluri, că nu se impune introducerea forțată în cauză a S.C. Q. S.R.L., astfel că a respins cererile formulate de pârâți. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția inadmisibilității, invocată de pârâți cu privire la aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 33/2008 a ICCJ, au fost respinse de instanță, ca neîntemeiate, la termenul de judecată din data de 06.12.2019, pentru considerentele de fapt și de drept expuse în încheierea de ședință de la termenul respectiv. Tot la termenul de judecată din data de 06.12.2019, tribunalul a stabilit, de comun acord cu părțile, că prezentei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri îi sunt aplicabile dispozițiile art. 563 din noul C. civ.. A luat act de faptul că pârâții persoane fizice, nu au mai susținut excepția inadmisibilității acțiunii pe considerentul că nu a fost respectat principiul unanimității impus de art. 480 din vechiul C. civ., excepție invocată prin întâmpinări (cu excepția pârâtului G.). La data de 24.06.2020 a încetat din viață pârâta D., acțiunea fiind continuată în contradictoriu cu moștenitorii legali: C. - în calitate de soț supraviețuitor (pârât în cauză), C. - în calitate de descendent de gradul I și R. - în calitate de descendent de grad I. La data de 16.10.2020 a decedat pârâtul K., acțiunea fiind continuată în contradictoriu cu moștenitorul legal, K. - în calitate de descendent de grad I. La termenul de judecată din data de 14.12.2020, în raport de poziția exprimată de părți, tribunalul a apreciat că acțiunea poate continua doar în contradictoriu cu pârâta N., care a dobândit calitatea de donatară prin contractul de donație autentificat sub nr. x/08.07.2020 de SPN S. și T., astfel că aceasta a preluat și calitatea procesuală pasivă de la pârâta M., pârâta care a fost scoasă din cauză.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 17/S/26.01.2021 pronunțată în dosarul civil nr. x/2019 al Tribunalului Brașov s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C., D. - decedată pe parcursul soluționării cauzei, acțiunea fiind continuată în contradictoriu cu moștenitorii: C. (soț supraviețuitor - pârât în prezenta cauză), C. (descendent de gr. I) și R. (descendent gr. I), E., F., G. - minor - prin reprezentanți legali H. și I., J., K. - decedat pe parcursul soluționării cauzei, acțiunea fiind continuată în contradictoriu cu moștenitorul legal K. (descendent gr. I), L., N. (a preluat în timpul procesului cu titlu de donație, nuda proprietate asupra cotei de 1/2 din imobil, de la pârâta M.), O., P., Municipiul Brașov - prin primar și Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat în teritoriu de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, având ca obiect revendicare imobil prin compararea de titluri, ca neîntemeiată. Au fost obligați reclamanții să plătească cu titlu de cheltuieli de judecată următoarele sume, reprezentând onorarii avocațiale: pârâtului C. suma de 1.500 RON; pârâtei N. suma de 1.500 RON; pârâților F. și E. suma de 1.500 RON; pârâtei L. suma de 1.500 RON; pârâtei J. suma de 1.500 RON; pârâților O. și P. suma de 1.500 RON. S-a luat act că pârâtul G. își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale de separată.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 902/Ap din 06 iulie 2021, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins cererea de apel formulată de apelanții reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 17/S/26.01.2021 pronunțate în dosarul civil nr. x/2019 al Tribunalului Brașov. A admis excepția netimbrării cererii de apel incident formulate de apelantul pârât G. prin reprezentanți legali H. și I. și în consecință: A anulat ca netimbrată cererea de apel incident formulată de apelantul pârât G., prin reprezentanți legali H. și I. împotriva încheierii de ședință din 06.12.2019 pronunțate în dosarul civil nr. x/2019 al Tribunalului Brașov. A obligat apelanții reclamanți A. și B. la plata către intimații pârâți O., L., J., N., F. și C., a sumei de 1000 RON fiecare apelant, în total câte 2000 RON pentru fiecare intimat pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B.. Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanții au solicitat admiterea recursului și casarea hotărârii recurate. Atât prin sentința Tribunalului Brașov, cât și prin sentința recurată, instanțele de judecată rețin în mod corect, faptul că reclamanții sunt titularii unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, titlul dumnealor de proprietate fiind reprezentat de sentința irevocabilă nr. 9058/24.10.2007. Se recunoaște faptul că nerestituirea apartamentelor către reclamanți, cât și pierderea apartamentelor de către pârâții cumpărători, constituie o ingerință în dreptul de proprietate al acestora, însă în mod eronat se reține faptul că această măsură se poate lua numai dacă intervine din motive de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și cu aplicarea principiului proporționalității, făcându-se referire la cele dispuse de CEDO în cauza Raicu contra Romanței. Comparând titlul de proprietate cu titlurile de proprietate ale pârâților, se apreciază însă, prin reținerea ca aplicabil a principiului stabilității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995, că titlul de proprietate al pârâților este preferabil titlului dumnealor de proprietate. Se apreciază că prin argumentarea deciziei sale pe jurisprudența a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Raicu contra României, care nu este aplicabilă spetei de față, Curtea de Apel Brașov invocă motive ce sunt străine de natura pricinii. Singurul criteriu de apreciere a proporționalității unei eventuale admiteri a acțiunii în revendicare, respectiv în compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părți, luat în considerare de către instanța de apel, îl reprezintă posibilitatea reclamanților de a primi despăgubiri pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură, în baza legilor reparatorii (respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013). Instanța nu ia în considerare posibilitatea foștilor chiriași, cumpărători ai apartamentelor, de a fi despăgubiți de către vânzător, printr-o simplă cerere formulată în baza Legii nr. 10/2001, în cazul în care aceștia au fost evinși de către fostul proprietar ce și-a redobândit imobilul. Procedura de despăgubire a foștilor chiriași se realizează cu celeritate, aceștia fiind despăgubiți cu valoarea de piață a imobilelor și nu cum este cazul foștilor proprietari, cu puncte acordate la fondul Proprietatea. Din acest punct de vedere, al obținerii unei reparații efective pentru pierderea bunului, statutul foștilor chiriași este net favorabil, iar al reclamanților este evident, prejudiciabil și total injust, având în vedere prevederile Legii nr. 165/2013, prin care sunt reglementate în mod foarte clar tipurile de despăgubiri ce pot fi acordate în cazul imobilelor ce nu pot fi restituite în natură. Cu toate că instanța aduce în discuție cauza Dickmann și Gion împotriva României, argumentele ce se regăsesc în motivarea CEDO sunt interpretate per a contrario, în defavoarea recurenților, deși situația cu care se confruntă este similară cu cea din această speță, ceea ce face aplicabil motivul de recurs prevăzut de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Argumentele cuprinse în decizia CEDO privind cauza Dickmann și Gion împotriva României nu fac decât să evidențieze justețea demersului lor. Unul dintre criteriile aplicabile comparării titlurilor de proprietate concurente asupra acelorași imobile, astfel cum reține Curtea la pct. 97 din decizia sa din cauza Dickmann și Gion împotriva României, este acela că "bunurile nu mai pot fi restituite, fiind deținute în prezent de persoane care le-au cumpărat de la stat cu bună-credință". Iată deci, că instanța europeană pleacă de la premisa dobândirii cu bună-credință a acestor bunuri de către foștii chiriași, iar această analiză ar fi trebuit să o realizeze și instanța de fond și de apel. Este adevărat că în speță nu se află în prezența unei acțiuni în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, dar pentru a putea aprecia titlul de proprietate al pârâților, instanța trebuia să ia în considerare și aspectul bunei sau relei lor credințe, precum și al vânzătorului, la momentul încheierii acestor contracte. Astfel, în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare ale chiriașilor, instanța nu analizează buna sau reaua credință a acestora la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, considerând că acestea sunt valabile, atâta vreme cât nu au fost anulate. Or, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă cu prisosință faptul că cel puțin vânzătorul de la acea vreme a fost notificat de către antecesorul recurenților cu privire la restituirea în natură a imobilului, iar potrivit dispozițiile legale aplicabile la acel moment, formularea unei cereri în baza Legii nr. 112/1995 asupra unui imobil avea drept efect indisponibilizarea imobilului respectiv, cu consecința imposibilității de a vinde către chiriași a acelui imobil, până la momentul soluționării irevocabile a cererii. Astfel, prima cerere întemeiată pe Legea nr. 112/1995 a fost formulată în data de 15.07.1996 - pe un formular tipizat, care permitea numai solicitarea de despăgubiri; ulterior a fost formulată cererea nr. x/09.05.1997, prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului, urmată de o nouă cerere de restituire în natură, în data de 15.07.1998. Au fost notificați și chiriașii din imobil, aducându-li-se la cunoștință cererea de retrocedare în natură formulată. Oricum, aceștia aveau cunoștință de existența cererii de revendicare în natură a imobilului, deoarece erau vecini și locuiau în același imobil cu antecesorul recurenților. Consideră că în analizarea titlului de proprietate al pârâților - contractele de vânzare-cumpărare inițiale, instanța era ținută de niște criterii față de care să poată aprecia că un titlu este mai bine caracterizat decât altul, iar principiile generice ale stabilității/securității raporturilor juridice nu pot fi suficiente pentru a considera un titlu mai bine caracterizat decât altul. In toată motivația sa, instanța de apel încearcă să aducă argumente care să convingă că ar trebui protejat dreptul de proprietate al foștilor chiriași. De ce însă nu ar trebui protejat dreptul de proprietate al foștilor proprietari, cărora li s-a preluat abuziv imobilul și care au o hotărâre judecătorească prin care li se restituie în natură acest imobil. Nu se află în situația în care au stat în pasivitate și nu au apelat la calea legilor reparatorii pentru dobândirea drepturilor dumnealor (ba dimpotrivă, au apelat la aceste legi încă de la apariția acestor legi - prin depunerea de notificări în baza Legii nr. 112/1995), ci sunte în situația în care, datorită sistemului administrativ și de justiție, notificarea formulată de dumnealor și apoi acțiunea de contestare a hotărârii de respingere a cererii de restituire în natură a fost soluționată la mai bine de 10 ani de la data inițierii acestei acțiuni, timp în care Statul român, ignorând toate demersurile, a vândut imobilele către foștii chiriași. Mai mult, încă din anul 2009, au încercat punerea în executare a sentinței de restituire în natură a imobilului și întabularea dreptului lor de proprietate, însă acest lucru nu a fost posibil, primind respingere de la Cartea Funciară, pe de o parte pentru că sentința viza imobilul cu datele de CF inițiale, iar acesta pe parcursul procesului fusese apartamentat și fuseseră înființate noi cărți funciare, iar pe de altă parte întrucât la momentul în care s-a încercat întabularea dreptului lor de proprietate, pârâții erau deja întabulați în CF (întabularea realizându-se anterior obținerii unei hotărâri definitive de către antecesorul lor, astfel cum face dovadă cuprinsul cărții funciare). O altă critică adusă prin recurs vizează aprecierile instanței privind momentul nașterii dreptului dumnealor de proprietate, instanța considerând că titlul subsemnaților s-a născut numai de la momentul rămânerii irevocabile a sentinței de restituire în natură a imobilului. De esența hotărârilor pronunțate în cazul imobilelor restituite în natură, este faptul că, pentru a pronunța o hotărâre de restituire în natură a unui imobil, instanța analizează modalitatea de preluare a acestui imobil, de către Statul Roman, aceasta fiind evident una abuzivă și dispune reconstituirea dreptului de proprietate al celui care revendică bunul. Este de asemenea încetățenit în jurisprudența în materie, faptul că se consideră că dreptul de proprietate nu a fost niciodată pierdut din patrimoniul revendicatorului, hotărârea judecătorească prin care i se admite cererea de revendicare având efect de la data pierderii dreptului de proprietate. În ipoteza în care părțile unui litigiu privind compararea titlurilor de proprietate, opun titluri ce provin de la autori diferiți, se compară între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri și se acordă eficacitate titlului dobândit de la un autor al cărui drept este preferabil. Dobândirea de către o parte a dreptului de proprietate de la adevăratul proprietar conferă preferință titlului ei, față de celălalt titlu, dobândit de la un neproprietar. Or, dreptul de proprietate asupra imobilului provine de la un proprietar, considerându-se că nu a fost niciodată pierdut, câtă vreme s-a constatat cu ocazia derulării litigiului întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, că deposedarea antecesorului reclamanților de către stat a fost realizată în mod abuziv. Din această perspectivă, raportat la momentul (data) dobândirii dreptului de proprietate de către antecesorul recurenților și de către foștii chiriași cumpărători, este evident că intrarea imobilului în patrimoniul pârâților s-a realizat ulterior dobândirii dreptului de proprietate de către antecesorul reclamanților (care se consideră a nu fi fost pierdut niciodată). Un alt aspect pe care îl contestă este și respingerea acțiunii în ceea ce-i privește pe pârâții Statul Roman și Municipiul Brașov, pentru revendicarea apartamentelor care la acest moment figurează întabulate pe numele acestora. Instanța de apel face o aplicare greșită a normelor de drept material în ceea ce privește acțiunea în revendicare, întrucât de esența acesteia este faptul ca proprietarul neposesor (in cazul nostru actualii reclamanți) se îndreaptă împotriva posesorului neproprietar (in cazul acesta Municipiul Brașov și Statul Roman), căruia i s-a desființat dreptul de proprietate - în speță prin sentința civilă nr. 9058/24.10.2007, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Brașov în dosarul nr. x/2007. Este foarte important de reținut faptul că reclamanții nu au redobândit niciodată posesia imobilelor apartamente, nu există niciun act depus la dosarul cauzei din care să rezulte susținerile Q. cu privire la scoaterea din evidența sa a acestor imobile și predarea către recurenți sau către antecesorul acestora, iar demersurile recurenților către aceste instituții, pentru efectuarea formalităților pentru predarea și întabularea imobilelor ce figurează pe numele acestora, au fost respinse. În aceste condiții, este evident că pentru apartamentele care figurează pe numele Statului Român prin Municipiul Brașov, acțiunea în revendicare este pe deplin admisibilă. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului.

Apărările formulate În cauză, au formulat întâmpinare intimații-pârâți Administrația Județeană a Finanțelor Publice, Municipiul Brașov - prin primar, H. și I., O., L., J., N., F. și C., prin care au formulat în esență aceleași critici, solicitând respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică. În cauză nu a fost realizată procedura de filtru, data inițială a dosarului fiind ulterioară datei de 21 decembrie 2018, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, lege prin care au fost abrogate dispozițiile art. 493 C. proc. civ. referitoare la procedura de filtru. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. 1. Sub un prim aspect, cu caracter preliminar, Înalta Curte constată faptul că în litigiul pendinte sunt incidente atât prevederile Legii nr. 10/2001, cât și Decizia în interesul legii nr. 33/2008. Astfel, în argumentarea acestei aprecieri, Înalta Curte observă în primul rând, faptul că chiar prin intermediul dispozitivului deciziei evocate, pronunțate în interesul legii, s-a stabilit domeniul său obiectiv de aplicare: "Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: (…)". Prezentul litigiu reprezintă astfel cum înșiși recurenții reclamanți arată în proces, o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Obiectul material al dreptului de proprietate disputat în prezenta cauză, este reprezentat de un imobil preluat de către stat, în 1950, potrivit Decretului de naționalizare nr. 92/1950. Anul introducerii acțiunii pendinte - 2019 - este mult ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, anul 2001. Așadar, fiind îndeplinite toate cerințele deciziei în interesul legii, enunțate în mod expres și limitativ pentru includerea unui litigiu în sfera sa de aplicare, răspunsul la problema de drept reprezentată de incidența în cauză, a acestei hotărâri judecătorești obligatorii a instanței supreme, nu poate fi decât cel afirmativ. Pe cale de consecință, statuările obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008 vor fi incidente cauzei de față: "Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". Un prim efect (consemnat expres în cadrul dispozitivului citat) al acestei decizii în interesul legii, este acela că în privința prezentei acțiuni în revendicare îndreptate împotriva intimaților pârâți persoane fizice - acțiune care intră în domeniul de aplicare al deciziei, astfel cum s-a dezbătut anterior - devin incidente inclusiv prevederile Legii nr. 10/2001. De altfel, această aplicabilitate este prevăzută inclusiv de dispozițiile art. 78 din Constituția României. Dat fiind că pe parcursul anului 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate abuziv anterior anului 1989, dispozițiile de drept material ale acestui act normativ sunt pe deplin incidente în speță. Această constatare se impune în considerarea efectului de imediată aplicare al unor asemenea norme ale legii noi. Conform art. 18 lit. c) din această lege, proprietarul nu poate beneficia de restituirea în natură a imobilului în cazul înstrăinării acestuia cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Așadar, incidența Legii nr. 10/2001 în referire la revendicarea de drept comun intentată ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ special, nu poate fi infirmată. În virtutea tuturor acestor argumente, prezenta instanță de recurs apreciază că în mod corect, judicios, instanța de apel a analizat prezenta cerere de revendicare prin prisma atât a regulilor stabilite de Decizia în interesul legii nr. 33/2008, cât și prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001. Așadar, în contextul particular evidențiat, Înalta Curte - în mod convergent curții de apel - apreciază că prezenta cerere în revendicare nu poate fi analizată prin prisma regulilor clasice ale unei acțiuni în revendicare de drept comun, invocate practic de recurenții reclamanți, fără ca astfel, să fie încălcată puterea obligatorie a Deciziei în interesul legii menționate, putere prevăzută în mod expres, de art. 329 alin. (3) C. proc. civ. 1865 în vigoare la data pronunțării respectivei decizii, corelativ art. 517 alin. (4) C. proc. civ. prezent. Tot efect juridic al statuărilor expuse anterior, care circumscriu prezenta acțiune în revendicare atât domeniului deciziei în interesul legii menționate, cât și Legii nr. 10/2001, Înalta Curte apreciază că ansamblul criticilor dezvoltate de recurenți (grupate în special în cadrul motivului de recurs vizând aprecierea asupra momentului nașterii dreptului de proprietate în patrimoniul autorului recurenților), relative comparării titlurilor părților în temeiul regulilor clasice ale revendicării de drept comun, cu omiterea deci, a procedeului juridic de soluționare impus de decizia în interesul legii, nu poate fi primit. 2. Grefat pe incidența menționată anterior, Curtea constată sub un prim aspect, faptul că prin hotărârea judecătorească recurată, s-a recunoscut în favoarea recurenților reclamanți, existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția EDO, prin raportare la existența sentinței civile nr. 9058/2007 a Judecătoriei Brașov, definitive prin respingerea recursului în anul 2008. Așadar, în speță ne aflăm în prezența unui concurs între două bunuri consacrate de art. 1 din Primul Protocol la Convenția EDO: pe de o parte, al recurenților reclamanți, astfel cum s-a arătat, iar pe de altă parte, al intimaților pârâți persoane fizice, reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, neatacate judiciar și nedesființate până în prezent, dată fiind jurisprudența Curții EDO, cel puțin din cadrul hotărârii pronunțate în cauza Raicu împotriva României, precum și statuările obligatorii ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, astfel cum se va expune detaliat mai jos. Așadar, pe cale de consecință, concursul juridic de bunuri exhibat anterior, va trebui soluționat prin prisma regulilor impuse de Decizia în interesul legii nr. 33/2008 și de Legea nr. 10/2001 enunțate, apreciate a fi aplicabile cauzei, potrivit considerentelor anterior expuse. Or, potrivit acestei decizii în interesul legii obligatorii, "Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice". În aplicarea deciziei în interesul legii menționate, Curtea constată faptul că la acest moment, nu mai sunt constatate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel, deși anterior edictării Legii nr. 165/2013, Legea nr. 10/2001 a fost caracterizată inclusiv prin prisma jurisprudenței CEDO, ca fiind ineficientă, ineficace, situația era (și este) cu totul alta la data promovării cererii prezente de chemare în judecată (2019). Astfel, în legătură cu motivele adoptării Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, Curtea Constituțională a arătat în cadrul deciziei sale nr. 88/2013, că "30. În contextul legislativ enunțat anterior, prin Hotărârea din 12 octombrie 2010 pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (Hotărârea a rămas definitivă la data de 12 ianuarie 2011 și a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 22 noiembrie 2010), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut lipsa de eficiență a sistemului de restituire a proprietăților în România și a decis să inițieze procedura-pilot în cauzele repetitive de acest gen aflate pe rolul său. Astfel, de la data rămânerii definitive a hotărârii, statului român i s-a acordat un termen de 18 luni, ulterior prelungit, în care să adopte măsuri "capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație" (paragraful 241 al hotărârii-pilot). Ca urmare a pronunțării acestei hotărâri, prin angajarea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului, în temeiul art. 114 din Constituție, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România". În decizia sa nr. 269/2014, instanța de contencios constituțional a observat de asemenea, în cadrul paragrafului 42, faptul că "Legea nr. 165/2013 a fost adoptată de legiuitor ca urmare a pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care a fost reținută în sarcina statului român obligația implementării unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, precum și obligația adoptării unor reguli de procedură clare și simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită. Prin aceeași hotărâre, în cadrul măsurilor cu caracter general sugerate cu titlu orientativ, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a luat act cu interes de propunerea avansată de Guvernul român în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative, arătând că o astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire. Curtea reține, de asemenea, că prin hotărârea-pilot menționată a fost lăsată însă statului român o largă marjă de apreciere în privința mijloacelor prin care să îndeplinească obligațiile juridice impuse și să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate avute în vedere". În paragraful 34, s-a arătat că "în plus, prin Hotărârea din 29 aprilie 2014, pronunțată în Cauza Preda și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile instituite prin Legea nr. 165/2013, și anume regulile de procedură clare și previzibile, însoțite de termene constrângătoare și de un control judecătoresc efectiv, că legea menționată oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru redresarea criticilor referitoare la atingerile aduse dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale rezultate în urma aplicării legilor de restituire (paragraful 129). În aceeași cauză, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat (paragraful 128), de asemenea, că măsurile de amenajare a plății creanțelor datorate de stat în virtutea deciziilor judecătorești definitive, cum ar fi eșalonarea plății acestora, măsuri luate pentru apărarea echilibrului bugetar între cheltuielile și încasările publice, urmăreau un scop de utilitate publică și găseau un just echilibru între diferitele interese aflate în joc, prin respectarea mecanismului existent și prin grija pe care autoritățile au demonstrat-o în executarea acestuia". Așadar, inclusiv din perspectiva actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, mecanismul de restituire prin echivalent operat de legea internă specială nr. 10/2001 evident cu modificările operate prin Legea nr. 165/2013, este apreciat ca fiind unul eficace, spre deosebire de cel implementat de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 constatat în mod sistematic, de către instanța de contencios european, ca fiind ineficient. Din această perspectivă expusă, Curtea constată că recurenții reclamanți (respectiv autorii dumnealor) sunt notificatori în temeiul Legii nr. 10/2001, în privința imobilului litigios prezent, astfel cum instanța de apel a reținut în cadrul situației de fapt a cauzei, lege care astfel cum s-a expus, nu a fost considerată ineficace sau neconstituțională (în referire la principiul siguranței/securității raporturilor juridice apreciat de recurenți a fi fost ignorat prin intrarea sa în vigoare). Pe cale de consecință a celor anterior expuse, neexistând o inadvertență între legea specială și CEDO, iar recurenții (prin autori) fiind notificatori în temeiul legii speciale pentru imobilele prezente, cererea acestora de revendicare nu poate fi apreciată - din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 - ca fiind fondată. Chiar dacă am ignora acest argument important expus, Înalta Curte constată că acest caracter nefondat al cererii de chemare în judecată prezente subzistă. Această concluzie se raportează în această ipoteză nouă de evaluare, la partea finală a alineatului următor al deciziei în interesul legii obligatorii pentru instanțe menționate, respectiv: "În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice", în temeiul căreia efectul în privința recurenților, ar fi același. Astfel, Înalta Curte constată că în justificarea opțiunii expuse prin decizia în interesul legii, instanța supremă a arătat că: "Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc. În acest sens este relevantă decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, în care s-a arătat: "Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (paragraful 58, citat și în Cauza Raicu contra României). De asemenea, nici consecința insecurității raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunță preeminența dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61). Din cauza inconsecvenței și deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționate, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular. Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești. În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală. În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului. Aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenției, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane". În aceeași direcție, tot instanța supremă a arătat în cadrul aceleiași decizii în interesul legii, în referire la Hotărârea Raicu împotriva României, faptul că CEDO "a subliniat și că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. Curtea consideră că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistența a două judecăți definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun (Cauza Raicu contra României, paragraful 25). În aceeași hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate "legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37). Toate aceste considerente din cadrul deciziei în interesul legii, grefate pe jurisprudența CEDO acolo ilustrată, denotă în mod cert, conturarea și în privința intimaților persoane fizice, a unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, aceste părți procesuale (respectiv autorii, în cazul intimatului pârât G. sau a cumpărătorilor direcți decedați întretimp) fiind cumpărătorii cu titlu oneros, în temeiul unei legi - Legea nr. 112/1995, ai acestor bunuri, titluri juridice nedesființate până în prezent și consolidate juridic prin expirarea termenului de contestare judiciară a lor, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001. Așadar, în realizarea regulilor specifice impuse pentru soluționarea unei acțiuni în revendicare de drept comun care se include în domeniul de aplicare al deciziei în interesul legii nr. 33/2008, Curtea constată că acordarea preferabilității titlului recurenților reclamanți în concursul cu cele ale intimaților pârâți persoane fizice, titluri reprezentate de contracte de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, neatacate cu vreo acțiune în constatarea nulității și nedesființate până în prezent, consolidate prin efectul expirării termenului de 1 an de contestare a lor, reglementat de actualul art. 45 alin. (4) și (5) din Legea nr. 10/2001, ar determina în mod evident, atât afectarea acestui drept de proprietate al intimaților pârâți persoane fizice, consolidat în timp, prin expirarea termenului de contestare, "indiferent de cauza de nulitate" (potrivit art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), cât și periclitarea securității raporturilor juridice. Din această perspectivă, criticile aduse pe fond, de recurenți, titlurilor exhibate de intimații persoane fizice, incluzând aici: criticile relative invocatei inexistențe a bunei - credințe la încheierea contractelor pe Legea nr. 112/1995, ca urmare inclusiv a notificării formulate de autorul apelanților, în temeiul Legii nr. 112/1995, anterior vânzărilor operate către intimații pârâți persoane fizice și autorii unora dintre aceștia; criticile relative faptului că imobilul nu ar fi intrat niciodată în patrimoniul statului, că el nu a fost preluat cu titlu valabil, el neputând așadar fi mai departe, vândut către intimații persoane fizice, nu sunt eficace juridic în contextul expirării termenului legal de contestare a acestor contracte civile, fapt echivalent cu consolidarea lor juridică, astfel cum s-a expus. Aserțiunea recurenților în sensul că potrivit hotărârii CEDO pronunțate în cauza Dickmann și Gion împotriva României, ar trebui evaluat și aspectul bunei - credințe la încheierea contractelor de vânzare - cumpărare întemeiate pe Legea nr. 112/1995, își găsește corespondent în decizia civilă recurată ce menționează sub acest element, că "Deși situația speței de față cu cea adusă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului nu este identică, se reține că pârâții sunt de asemenea beneficiarii unui bun, la fel ca și reclamanții. Nerestituirea apartamentelor către reclamanți, întrucât acestea au fost vândute în baza unui act normativ unor cumpărători de bună credință, la fel ca și pierderea acestuia de către pârâții cumpărători, constituie o ingerință în dreptul de proprietate al ambelor părți, ce se poate justifica doar dacă intervine din motiv de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege și răspunde criteriului de proporționalitate. (...) De asemenea, instanța are în vedere considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului din speța menționată anterior, ce a statuat că prin restituirea imobilelor nu trebuie să se creeze noi prejudicii în sarcina unor cumpărători de bună-credință, care ar ajunge astfel să suporte personal o sancțiune pentru acțiunea statului de confiscare a bunului". Aceste statuări ale instanței de apel din prezenta cauză circumscriu buna - credință a cumpărătorilor pe Legea nr. 112/1995 din cauză, însă nu din perspectiva analizei pe fond a poziției psihice a părților contractante față de actul juridic (analiză pe care instanța de apel a respins-o în cadrul considerentelor sale), ci din perspectiva - enunțată anterior și de Înalta Curte - a consolidării juridice a acestor contracte civile, ca urmare a necontestării lor judiciare în termenul maximal de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost el ulterior prelungit (cu încă 6 luni). Întrucât alineatul ultim al art. 45 din lege menționează tranșant "indiferent de cauza de nulitate", rezultă faptul că expirarea termenului de solicitare a anulării contractelor, determină consolidarea lor juridică din perspectiva tuturor cauzelor posibile de nulitate care ar fi putut fi invocate în privința lor, cauze în rândul cărora se situează și reaua - credință susținută de recurenții reclamanți. Deci, o dată expirat termenul legal de contestare, contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 se consideră a fi încheiate cu bună-credință, acesta fiind înțelesul mențiunii tribunalului: "Contractele sunt valabile cât timp nu au fost anulate, buna-credință fiind prezumată", bună - credință păstrată de instanța de apel în cadrul raționamentului său juridic, astfel cum rezultă din considerentele sale citate anterior de Înalta Curte. Așadar, Înalta Curte apreciază că nici din această perspectivă cercetată, cererea reclamanților recurenți de chemare în judecată vizând restituirea în natură a bunului litigios de la intimații pârâți persoane fizice, nu poate fi admisă, ceea ce atrage caracterul nefondat al acțiunii promovate. Din perspectiva acelorași argumente expuse, Înalta Curte apreciază că nu poate reține ca fondată din unghiul de vedere al motivului de recurs invocat prevăzut de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nici critica recurenților relativă faptului că hotărârea CEDO din cauza Dickmann și Gion împotriva României ar fi fost interpretată per a contrario, în defavoarea recurenților, de către instanța de apel, deși situația acestor părți procesuale ar fi fost similară cu cea din respectiva speță. Suplimentar celor deja enunțate, Înalta Curte reamintește recurenților faptul că în cadrul respectivei cauze europene, petenții nu formulaseră notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 (a se vedea paragraful 100 al hotărârii europene), în contrapartidă cu recurenții prezenți ai căror autori au formulat notificări în temeiul acestei legi speciale. Continuând, Înalta Curte constată că preferabilitatea titlului intimaților pârâți persoane fizice rezultă așadar - contrar criticilor în acest sens din recurs - din conjugarea factorilor juridici multipli anterior expuși: consolidarea titlurilor intimaților pârâți persoane fizice prin neatacarea lor în termenul legal imperativ prevăzut în acest sens; afectarea dreptului de proprietate al acestor intimați decurgând din aceste titluri de proprietate consolidate juridic, prin admiterea cererii de revendicare prezente și afectarea siguranței raporturilor juridice în privința unor imobile transmise potrivit unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în anii 1997-1999, valide, nedesființate și consolidate juridic, pentru imobile aflate în posesia intimaților pârâți persoane fizice de decenii, până în prezent. Critica în sensul că