ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 905/2022

Ședința publică din data de 20 aprilie 2022

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 27 mai 2016, pe rolul Judecătoriei Brașov sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F. și G., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2016 la H. și I., pentru cauză imorală și ilicită și pentru fraudă la lege; să se dispună revenirea la situația anterioară a CF nr. x Brașov (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Brașov), nr. top x, prin radierea acestui contract; să se constate nulitatea absolută a certificatului de moștenitor (CM) nr. 15/20.02.2015, eliberat de J. și K., pentru fraudă la lege; să se dispună revenirea la situația anterioară a CF nr. x Brașov (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Brașov), nr. top x, prin radierea acestui CM.

Totodată, reclamanta a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, pe calea acțiunii oblice, să se constate dobândirea dreptului de proprietate cu titlu de drept de naționalizare conform Decretului nr. 92/1950; să se dispună înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. x Brașov (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Brașov), nr. top x, cu titlu de drept de naționalizare conform celor de la punctul anterior, iar, în contradictoriu cu pârâta S.C. L., tot pe calea acțiunii oblice, să se dispună înscrierea dreptului acestei pârâte de administrare operativă asupra întregului imobil înscris în CF nr. x Brașov, nr. top x.

De asemenea, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Brașov, prin Primar, reclamanta a solicitat ca, pe calea acțiunii oblice, să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin lege, conform Legii nr. 213/1998; să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al acestui pârât asupra imobilului înscris în CF nr. x Brașov (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Brașov), nr. top x, cu titlu de drept de dobândire conform Legii nr. 213/1998, iar, în contradictoriu cu pârâta S.C. M., pe calea acțiunii oblice, să fie obligați pârâții 8 (SC L. SRL) și 9 (Municipiul Brașov, prin Primar) să încheie cu pârâta 10 (SC M. SRL) contract autentic de vânzare-cumpărare asupra imobilului indicat potrivit contractului sub semnătură privată nr. x/26.05.2005, în caz contrar, hotărârea să țină loc de act autentic; să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al acestei pârâte asupra imobilului înscris în CF nr. x Brașov (provenită din conversia de pe hârtie a CF nr. x Brașov), nr. top x cu titlu de drept de cumpărare; pe calea acțiunii directe, să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în CF conform contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/13.04.2011, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1145 din 15 februarie 2017, Judecătoria Brașov a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Brașov.

Pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 719/C din 23 iunie 2017, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. în favoarea Tribunalului Brașov, secția I civilă.

La data de 8 martie 2018, terții N., O., P. și Q. au depus la dosar cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantei, susținând că locuiesc în imobil în baza contractelor de închirierea încheiate cu S.C. L. încă din anul 1970, iar până în anul 2004 nimeni nu a revendicat imobilul.

Prin încheierea de ședință din 31 mai 2018 a fost încuviințată în principiu cererea de intervenție accesorie.

Prin sentința civilă nr. 156/S din 28 iunie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Brașov prin Primar, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor pentru pârâtul Statul Român, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes a reclamantei și excepția autorității de lucru judecat; a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G., Statul Român prin Ministerul Finanțelor, S.C. L., Municipiul Brașov prin Primar, S.C. M., precum și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții N., O., P. și Q. în favoarea reclamantei; a obligat pe reclamantă să plătească pârâtului C. suma de 20.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu parțial de avocat; a respins cererea pârâtei B. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1056 din 6 noiembrie 2020, Curtea de Apel Brașov, secția civilă a respins apelul declarat de apelanții pârâți C., D., E. și F., precum și apelul incident formulat de apelantul pârât Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor prin AJFP Brașov și a admis apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 156/S din 28 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G., Statul Român prin Ministerul Finanțelor, S.C. L., Municipiul Brașov prin Primar și S.C. M. S.R.L și, în consecință, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2016 la H. și I., a dispus revenirea la situația anterioară a CF x Brașov nr. top. x, prin radierea dreptului de proprietate al pârâților C., D., E. și F., dobândit prin acest contract, a constatat nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor nr. x/20.02.2015 eliberat de J. și K. cu privire la compunerea masei succesorale, a dispus revenirea la situația anterioară a CF x Brașov nr. top. x, prin radierea înscrierilor efectuate în baza certificatului de moștenitor nr. x/20.02.2015, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții N., O., P. și Q. în favoarea reclamantei; a înlăturat dispozițiile sentinței privind respingerea acțiunii, a cererii de intervenție accesorie și cât privește obligarea reclamantei la plata către pârâtul C. a sumei de 20.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu parțial de avocat; a obligat pârâții C., D., E. și F. la plata sumei de 22.821 RON către reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată parțiale la fond; a păstrat restul dispozițiilor sentinței; a obligat apelanta reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 4.165 RON către intimata pârâta S.C. M., reprezentând cheltuieli de judecată în apel; a obligat intimații pârâți C., D., E. și F. la plata sumei de 11.075,5 RON către apelanta reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel; a respins restul pretențiilor formulate în apel de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L..

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă au formulat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., pârâții B., C., D., E., F. și G., iar pârâta S.C. M. a declarat recurs incident, recurenții criticând decizia pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 31 martie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

Recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și admiterea în tot a apelului, iar, în urma rejudecării acțiunii, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.:

A susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei și, de asemenea, este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care, în decizia nr. 607 din 30 martie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție pornește de la o ipoteză a stării de fapt și de drept care, prin hotărârile ulterioare, a fost infirmată. Astfel, decizia invocată vizează acceptarea de către cumpărătoare, autoarea recurentei, a riscului evicțiunii, însă, urmare a celorlalte dispoziții, cumpărătoarea nu a fost evinsă.

Recurenta a arătat că beneficiază de un "bun actual", în sensul Convenției, prin raportare la jurisprudența CEDO (conform căreia principiul securității raporturilor juridice trebuie respectat atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință) și la semnificația art. 45 din Legea nr. 10/2001, aceea de consolidare a titlului cumpărătorului de bună credință care devine preferabil față de cel al proprietarului inițial, chiar dacă provine de la un neproprietar. Astfel, recurenta este titulara unui drept de proprietate, deși astăzi neînscris în cartea funciară, drept dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost desființat. În litigiul de față s-a pus în discuție modul de dobândire a dreptului de proprietate al intimaților și modalitatea frauduloasă în care aceștia au încheiat actele pentru a deveni proprietari tabulari.

A învederat că titlul său de proprietate a fost încheiat ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 11278/2001, irevocabilă, fiind inadmisibil a fi contrazisă o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, fără a se schimba cauza care a stat la baza pronunțării acesteia.

Recurenta a precizat că a apelat la acțiunea oblică față de pasivitatea debitorilor săi Statul Român, S.C. L. și Municipiul Brașov, care, deși aveau obligația de a intabula dreptul de proprietate pentru a putea vinde imobilul, nu au făcut un astfel de demers și, cu toate acestea, în lipsa lui, au vândut imobilul către partea reclamantă.

Cu privire la principiul publicității absolute a cărții funciare, consacrat de dispozițiile art. 893 lit. a) C. civ., recurenta a menționat că pentru a nu exista piedici la înscrierea finală a dreptului său este necesară parcurgerea tuturor etapelor de carte funciară vizând transmiterea succesivă a dreptului de proprietate. A concluzionat în sensul că, un "contract" de vânzare încheiat între S.C. L. și S.C. M. (nr. 227/26.05.2005), care s-a dorit a fi un veritabil contract de vânzare – cumpărare, dar forma sub care a fost încheiat nu îi conferă posibilitatea de a transmite în mod valabil dreptul de proprietate, se convertește în acel act apt a produce efectele sale proprii formei în care este încheiat. Astfel, actul intitulat succesiv "înțelegere", care însă, pentru lipsa formei autentice, nu este apt a transfera însuși dreptul de proprietate, este convertit în "antecontract de vânzare – cumpărare", care naște în patrimoniul părților "obligația de a face", respectiv de a se prezenta la notar pentru a încheia actul autentic de vânzare - cumpărare.

Prin recursul formulat, pârâții C., D. și E. au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., susținând următoarele:

În cauză, hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii. Astfel, instanța de apel a reținut neîndeplinirea condițiilor legale pentru exercitarea acțiunii oblice, referindu-se la autoritatea de lucru judecat și la puterea de lucru judecat, însă a considerat ca fiind admisibilă acțiunea reclamantei, cu toate că aceasta a fost exercitată, cum se motivează explicit, pe calea acțiunii oblice. Soluția privind inadmisibilitatea acțiunii oblice, opozabilă reclamantei, este abandonată, curtea făcând trimitere la existența interesului acestei părți ce decurge din dorința intabulării dreptului pretins dobândit în cartea funciară.

Au susținut că au invocat, ca motiv de apel, la care instanța nu se referă, lipsa interesului legitim al reclamantei în solicitarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2016 și a certificatului de moștenitor nr. x/20.02.2015, întrucât aceasta ori intervenienții accesorii nu sunt părți ale actului a cărui nulitate se solicită, iar un terț poate formula o astfel de cerere doar dacă justifică un interes legitim. De altfel, anularea contractului nu ar aduce reclamantei ori vreunui alt terț niciun folos, deoarece s-ar ajunge la vechea situație de carte funciară, în sensul radierii operațiunii și reînscrierii dreptului de proprietate pe numele vânzătoarei.

Recurenții au mai arătat că prin hotărârea atacată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat prin reținerea admisibilității cererii reclamantei, formulate pe calea acțiunii oblice. Prin sentința civilă nr. 223 din 26 aprilie 2011 a Tribunalului Brașov, decizia civilă nr. 159 din 2 februarie 2016 a Curții de Apel Brașov și decizia civilă nr. 607 din 30 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat irevocabil asupra lipsei condițiilor de exercitare a acțiunii oblice, în raport de reclamantă și în legătură cu imobilul asupra căruia poartă litigiul. Astfel, s-a reținut că reclamanta nu este creditoarea S.C. L., care a acționat ca mandatar legal al statului de la care pretinde că a dobândit o parte din imobil prin contractul încheiat cu aceasta, iar vânzătoarea nu mai are nicio obligație pentru a se putea statua cu privire la existența unei creanțe în favoarea cumpărătoarei. Tribunalul a reținut că lipsind creanța certă, lichidă și exigibilă, cererea, pe calea acțiunii oblice, este inadmisibilă.

Au precizat, totodată, că hotărârile evocate au reținut, în mod irevocabil, nelegalitatea demersului judiciar al S.C. M., acțiune continuată de reclamanta din prezenta cauză. Or, acest fapt are autoritate de lucru judecat și, în mod greșit, instanța a respins excepția, motivat de faptul că, în speță, există și alte părți decât acelea din litigiul soluționat anterior. Într-o asemenea situație s-ar pune problema autorității de lucru judecat în raport cu identitatea de părți și a puterii de lucru judecat în contradictoriu cu părțile din prezenta cauză care nu au fost părți în litigiul anterior, însă efectele sunt aceleași, respingerea cererilor formulate.

Recurenții au opinat că sunt greșite considerentele privind incidența Decretului nr. 92/1950 și că hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2011 au statuat că, dacă acțiunea ar fi fost admisibilă, ea este netemeinică deoarece decretul în temeiul căruia se pretinde naționalizarea a fost abrogat, chiar dacă nu expres, fiind contrar prevederilor art. 36 din Constituție. Aceleași hotărâri au statuat că dreptul antecesoarelor recurenților a fost permanent înscris în cartea funciară, nu a fost niciodată înlăturat, sens în care a fost respinsă cererea de înscriere a Statului Român în cartea funciară încă din anul 1962. Din această perspectivă sunt greșite considerentele reținute privind incidența Decretului nr. 92/1950.

Au criticat hotărârea atacată și din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 565 C. civ., susținând că, în speță, a fost făcută dovada dreptului de proprietate, conform dispozițiilor textului legal arătat, însă instanța de apel a dat prevalență unei situații de fapt care nu poate fi valorificată prin înscriere în cartea funciară.

De asemenea, recurenții au mai arătat că în mod greșit au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, neexistând o fraudă la lege cât privește încheierea contractului de vânzare cumpărare, în cauză fiind incidente prevederile art. 1653 C. civ., față de existența litigiilor la data încheierii contractului. Astfel, vânzarea cumpărarea unui drept litigios nu poate fi calificată ca fiind frauduloasă, deși considerentele hotărârii recurate conduc la concluzia inadmisibilității unei asemenea convenții. Nu a existat fraudă din partea recurenților, aceștia nu au comis niciun act nelegal, aspect reținut în dosarele penale prin ordonanțele procurorilor, cenzurate de instanțele de judecată.

Au învederat că instanța de apel nu a avut același raționament în ceea ce o privește pe reclamantă, care și-a întemeiat demersul judiciar pe o convenție de vânzare cumpărare a unui drept litigios. Un al doilea element al tentativei de fraudă îl constituie formularea acțiunii judecătorești în dosarul nr. x/2011, a cărui hotărâre imprimă autoritatea de lucru judecat prin chemarea în judecată a unei persoane decedate, invocarea acestui aspect făcându-se doar ulterior în acțiunea soluționată irevocabil. Prin urmare, reaua credință a reclamantei, a antecesoarei sale și a tuturor părților potrivnice rezultă și din împrejurarea că actele frauduloase comise de o terță persoană (numitul R.), care s-a erijat în mandatar al proprietarelor tabulare, sunt imputate, inclusiv de instanța de apel, în prezenta cauză lui C., care nu a comis niciun act nelegal.

Recurenții au afirmat că în mod greșit instanța de apel a dispus nulitatea absolută parțială a certificatului de moștenitor cu privire la compunerea masei succesorale, fiind nesocotite prevederile art. 1134 C. civ.. În speță, nu este îndeplinită cerința legală a pricinuirii unei vătămări, reclamanta neavând calitatea de persoană vătămată întrucât nu poate invoca drepturi în procedura succesorală. Evocarea posibilității susținerii nulității de către oricine, prin omiterea actului la care se referă, este invalidată legal de lipsa interesului legitim, interesul particular decurgând din caracterul particular al actului și lipsa posibilității legale a admiterii cererii formulate pe calea acțiunii oblice.

Recurenții au susținut, în final, că soluția obligării lor la cheltuieli de judecată, în raport cu cererea admisă, trebuia să determine obligarea părții reclamante, către aceștia, la cheltuieli de judecată, potrivit cu cererile respinse.

Recurenții pârâții F. și G. au formulat următoarele critici:

Cât privește excepția lipsei de interes, recurenții au susținut că a fost respinsă cu încălcarea art. 30, 32-33, 430-431 C. proc. civ. și art. 893 C. civ.. Au arătat că reclamanta ar putea obține înscrierea dreptului său în cartea funciară doar dacă toate persoanele care au deținut dreptul de proprietate anterior acesteia au procedat la înscrierea în cartea funciară a propriilor drepturi, iar, dacă cel puțin pentru una dintre aceste persoane înscrierea nu este posibilă, nici persoanele la care s-a transmis dreptul nu-l vor putea înscrie, consecință ce rezultă din interpretarea art. 893 C. civ.. În acest context, consideră greșită motivarea instanței de apel cu privire la respingerea criticilor referitoare la lipsa de interes, motivare potrivit căreia folosul efectiv al reclamantei constă în intabularea propriului drept dobândit.

De altfel, pentru soluționarea legală a excepției lipsei de interes, instanța de apel ar fi trebuit să facă o calificare corectă a celor douăsprezece capete de cerere principale și accesorii ale cererii de chemare în judecată, având în vedere numărul mare de părți și petite ale acțiunii, precum și faptul că unele dintre acestea au fost formulate doar în contradictoriu cu unii dintre pârâți.

Recurenții au invocat dispozițiile art. 30 alin. (4) C. proc. civ. și au arătat că cererile vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare și a certificatului de moștenitor, precum și constatarea dobândirii de către Statul Român a dreptului de proprietate cu titlu de naționalizare pe calea acțiunii oblice sunt capete de cerere principale, iar instanța de apel trebuia să analizeze, în prealabil, pe ultimul dintre acestea și, doar în măsura în care era admis, să procedeze la soluționarea celor privind anularea celor două acte, în raport de care s-a invocat lipsa de interes, având în vedere că scopul declarat al reclamantei era acela de a-și înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate.

Or, înscrierea dreptului statului nu putea fi realizată deoarece acesta nu îl deținea și nu pentru că recurenții de față erau înscriși ca proprietari în cartea funciară, situație în care dispărea interesul reclamantei în anularea celor două acte. Mai exact, dispărea caracterul determinat al acestui interes, condiție care, prevăzută fiind de art. 33 C. proc. civ., nu este îndeplinită. O dovadă în acest sens este chiar hotărârea instanței de apel, care, deși anulează cele două acte, respinge înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei, reținând puterea de lucru judecat a celor statuate prin decizia nr. 607 din 30 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2011. Deși prin hotărârile pronunțate de instanțele de judecată în dosarul indicat s-a stabilit cu putere de lucru judecat că dreptul de proprietate al statului nu a fost niciodată înscris în cartea funciară și că acesta nu se mai află în patrimoniul societății S.C. L., instanța de apel nu a reținut aceste aspecte, ci doar pe cele vizând neîndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii oblice.

În speță, instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a celor statuate prin hotărârile date în dosarul nr. x/2011 fragmentar și contradictoriu. Astfel, a făcut vorbire de puterea de lucru judecat doar a hotărârii pronunțate în recurs, deși cele constatate de prima instanță și instanța de apel nu au fost contrazise prin decizia din recurs; a reținut puterea de lucru judecat cu privire la faptul că Statul Român nu a avut niciodată evidențiat dreptul de proprietate în cartea funciară cu privire la imobilul litigios, care nu se mai află în patrimoniul acestuia sau al societății S.C. L., însă a făcut aplicarea puterii de lucru judecat doar pentru a menține dispozițiile primei instanțe de respingere a capetelor de cerere formulate în contradictoriu cu Statul Român, pe calea acțiunii oblice și directe, nu și pentru soluționarea excepției lipsei de interes. Ca atare, în condițiile în care înscrierea în cartea funciară a drepturilor reclamantei și antecesorilor acesteia nu se putea realiza, dovadă în acest sens fiind și menținerea soluției de respingere a capetelor de cerere pe acest aspect, respingerea excepției lipsei de interes apare ca fiind contradictorie, instanța de apel contrazicându-și propria motivare. În realitate, odată reținută puterea de lucru judecat a acestei situații de fapt, instanța de apel era ținută să țină cont de ea și în soluționarea excepției lipsei de interes invocată de pârâți cu privire la capetele de cerere în nulitatea contractului de vânzare și a certificatului de moștenitor, aceasta deoarece situația de fapt, astfel stabilită cu putere de lucru judecat, coroborată cu dispozițiile art. 893 C. civ., dovedesc faptul că reclamanta nu își putea înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară.

Recurenții au mai arătat că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1246 alin. (1) C. civ., în sensul că instanța de apel și-a întemeiat soluția de admitere a capetelor de cerere vizând anularea contractului de vânzare cumpărare și a certificatului de moștenitor pe puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2417, pronunțată de Înalta Curte la 11 decembrie 2019, analizând, astfel, cauza de nulitate în raport de un înscris autentic emis ulterior încheierii celor două acte a căror anulare este solicitată. Cauzele de nulitate trebuiau examinate prin raportare la situația juridică a imobilului ce face obiectul celor două acte juridice, astfel cum reieșea ea din înscrisuri anterior sau, cel mult, concomitent cu data încheierii actelor juridice și în niciun caz prin raportare la un înscris emis mai târziu.

De altfel, raportat la dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ. (în sensul că de la pronunțare hotărârea beneficiază de prerogativele efectelor autorității lucrului judecat), la data încheierii acestor două acte, chestiunea aplicării Legii nr. 10/2001 nu era tranșată definitiv, acest lucru realizându-se la 11 decembrie 2019. Pe de altă parte, în acțiunea în revendicare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008, a fost pronunțată hotărârea primei instanțe la 16 aprilie 2018, iar statuarea faptului că imobilul intră sub incidența legii speciale nu fusese stabilită nici măcar cu autoritate de lucru judecat provizorie, conform art. 430 alin. (4) C. proc. civ.. Aceasta înseamnă că, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, cumpărătorii și vânzătoarea aveau credința că sunt proprietari neposesori, în baza înscrierilor în cartea funciară și a dispozițiilor Decretului Lege nr. 115/1938. În această privință, instanța de fond a analizat cauza de nulitate raportat la situația juridică a imobilului, astfel cum aceasta era consfințită de înscrisuri și evidențe publice existente la data încheierii celor două acte juridice, iar nu având în vedere o hotărâre judecătorească pronunțată ulterior acestui moment.

Recurenții au invocat nelegalitatea hotărârii recurate și din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 430-431 C. proc. civ. în ceea ce privește puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2417 din 11 decembrie 2019.

Astfel, prin decizia menționată nu s-a statuat asupra niciunui element dintre cele două ale fraudei la lege, întrucât contractul de vânzare și certificatul de moștenitor nu au făcut obiectul analizei instanței în acțiunea în revendicare, iar reținerea puterii de lucru judecat în cadrul prezentului litigiu ar echivala cu încălcarea dreptului de acces la instanță. Problema de drept care se pune în cauza de față este întinderea puterii de lucru judecat a deciziei pronunțate de instanța de recurs în acțiunea în revendicare asupra stabilirii intenției de fraudare a Legii nr. 10/2001 de către părțile contractului de vânzare la momentul încheierii actului a cărui anulare se solicită. Or, în considerentele deciziei nr. 2417 din 11 decembrie 2019 nu se reține complicitatea părților contractului de vânzare cumpărare la fraudarea legii, iar simpla încălcare a prevederilor legale nu reprezintă fraudă la lege, fiind necesar să se facă dovada faptului că acestea au acționat de conivență pentru a eluda dispozițiile legii. Ceea ce se constată, în urma unei analize complexe, este doar faptul că acest imobil intră sub incidența Legii nr. 10/2001, precum și faptul că imobilul nu este un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional. Ca atare, hotărârea instanței de apel s-a întemeiat pe prezumția că, dacă în anul 2019, o instanță a stabilit că pentru acest imobil era necesară urmarea procedurii Legii nr. 10/2001, în anul 2016 părțile trebuie să fi fost în conivență pentru eludarea acestei legi speciale la încheierea contractului de vânzare, raționament ce contravine modului de aplicare și interpretare a fraudei la lege. Mai mult, simpla existență a Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea recurgerii la acțiunea în revendicare de drept comun, lucru stabilit în Decizia RIL nr. 33/2008. Singura autoritate abilitată să stabilească dacă în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun o persoană se prevalează de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional este doar instanța de judecată, iar în speță acest aspect a fost tranșat, în mod definitiv, abia la 11 decembrie 2019. La data încheierii contractului de vânzare fuseseră pronunțate deja hotărârile primei instanțe și ale instanței de apel, în dosarul nr. x/2011, care stabileau că decretul în baza căruia se solicita constatarea unor drepturi în favoarea pârâților persoane juridice nu mai era în ființă, fiind abrogat, că din conținutul cărții funciare rezultă existența imobilului în proprietatea pârâtelor inițiale și lipsa evidențierii acestui drept în cartea funciară în privința Statului Român, precum și aplicabilitatea art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938 și a principiului publicității imobiliare doar în cazul efectuării înscrierii în cartea funciară.

Au mai precizat recurenții că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1653 C. civ., instanța de apel apreciind că încheierea unui contract de vânzare cu privire la bunul litigios este o dovadă a intenției de fraudare a legii. Instanța de apel a reținut greșit că înstrăinarea imobilului s-a făcut în cunoștință de cauză de ambele părți, ceea ce conturează reaua lor credință, aceasta fiind contrară dispozițiilor art. 1653 C. civ. și art. 39 C. proc. civ., care reglementează situația procesuală a înstrăinătorului și a succesorilor săi și care stabilește faptul că "dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părțile inițiale". Singurul lucru care poate să reiasă cu evidență dintr-o astfel de tranzacție este faptul că persoanele cumpărătoare își asumă riscul ca acel bun/drept să nu fie consolidat prin hotărârea definitivă pronunțată în acel litigiu și în niciun caz faptul că părțile sunt de rea-credință deoarece contractează un astfel de bun/drept.

În cauză, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1235 C. civ., sens în care recurenții au susținut că analiza caracterului licit al cauzei contractului de vânzare în discuție trebuie făcută în raport de momentul încheierii contractului și nu de un moment ulterior. Conform art. 1236 alin. (2) C. civ., cauza este ilicită atunci când este contrară legii. În această privință, așa cum corect a reținut și prima instanță, pârâții cumpărători au dorit să devină proprietari ai imobilului și în acest scop au încheiat contractul de vânzare cumpărare, asumându-și riscurile ce rezultă din litigiile aflate pe rolul instanțelor în legătură cu acest imobil. Pârâții cumpărători au încheiat actul pentru a obține dreptul de coproprietate asupra imobilului, motiv care nu poate fi calificat nici ilicit, nici imoral. La rândul său, pârâta vânzătoare a urmărit înstrăinarea dreptului de proprietate asupra imobilului pentru suma de 224.000 euro, scopul acesteia fiind acela de a încasa prețul, care, în economia speței, nu apare ca fiind ilicit sau imoral, mai cu seamă că nu s-a ascuns cumpărătorilor existența litigiilor duse cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului. Prin urmare, nu exista nicio dovadă care să ducă la concluzia că pârâții cumpărători nu au urmărit să dobândească dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar să încurce situația juridică a bunului litigios. Astfel, hotărârea recurată este nelegală și sub aspectul anulării contractului de vânzare pentru cauză ilicită.

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta B. a formulat critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material.

Cu privire la încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ. privind efectul lucrului judecat, a arătat că, prin hotărârile pronunțate în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011, s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra imposibilității solicitării pe calea acțiunii oblice a existenței și intabulării dreptului de proprietate al statului în cartea funciară, asupra inexistenței unui titlu al statului, apt de intabulare în cartea funciară, precum și a existenței imobilului în proprietatea persoanelor fizice înscrise în cartea funciară. Cu toate acestea, instanța de apel a reținut din decizia Înaltei Curți, pronunțată în litigiul anterior, doar efectul de lucru judecat cu privire la acțiunea oblică, omițându-l pe cel referitor la lipsa titlului statului și la existența imobilului în proprietatea persoanelor fizice. Or, această încălcare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. a condus și la soluționarea greșită a excepției lipsei de interes. Prin urmare, posibilitatea statului de a-și înscrie un drept asupra acestui imobil în cartea funciară nu mai există, aspect constatat cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 607 din 30 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte. De altfel, era puțin probabil ca, în condițiile în care la 10.08.1962 serviciul de carte funciară constatase, prin încheierea nr. 1268, că statul nu are un titlu apt de intabulare asupra acestui imobil, în anul 2020, instanțele de judecată să statueze altceva.

Referitor la încălcarea dispozițiilor art. 33 C. proc. civ. privind interesul formulării acțiunii, recurenta a învederat că instanța de apel a respins excepția, reținând că interesul reclamantei de a invoca nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare și a certificatului de moștenitor este dat de faptul că urmărește intabularea propriului drept, dobândit în baza unui contract de cesiune. Această motivare ar fi fost întemeiată dacă instanța ar fi admis petitul reclamantei de intabulare a dreptului său de proprietate în cartea funciară, însă respingerea acestuia dovedește că interesul părții în cauză nu este legitim. În speță, interesul reclamantei nu este legitim, actual și cert, iar lipsa acestuia rezultă din simplul fapt că există putere de lucru judecat atât cu privire la lipsa unui titlu de proprietate al statului asupra imobilului din litigiu, cât și la existența imobilului în proprietatea persoanelor fizice intabulate în cartea funciară, acestea constituind piedici juridice care fac imposibilă pe viitor înscrierea dreptului de proprietate al statului în cartea funciară, precum și a celor care susțin că ar fi dobândit un drept legitim de la stat. Pârâții C., D. și E. au formulat apel împotriva sentinței prin care a fost respinsă excepția lipsei de interes, urmărind admiterea acesteia, cu consecința modificării considerentelor și respingerii acțiunii, ca lipsită de interes.

Recurenta a susținut, de asemenea, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1653 C. civ. privind vânzarea dreptului litigios, sens în care a precizat că instanța de apel a desființat contractul încheiat între aceasta și pârâții S., E. și F. pentru fraudă la lege constând în intenția evidentă a părților de a încălca Legea nr. 10/2001, însă existența unui litigiu, precum cel reținut în decizia instanței de apel, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2008, este tocmai esența actului de tranzacționare a unui drept litigios și nu constituie fraudă la lege. Instanța de apel, deși constată că înstrăinarea imobilului s-a făcut în cunoștință de cauză de ambele părți, care aveau reprezentarea reală a situației juridice a bunului asupra căruia au tranzacționat, aspect ce conturează reaua lor credință la contractare, omite faptul că părțile au arătat că înțeleg să încheie actul în condițiile acestei situații juridice, cumpărătorii asumându-și riscul litigiilor. Or, motivele invocate de instanță nu pot atrage nulitatea absolută a actului, acestea fiind elementele caracteristice oricărui contract de vânzare a unui drept litigios, respectiv existența unui litigiu care să poată afecta existența și întinderea dreptului, cunoașterea de către părți a existenței litigiului și riscul încheierii unui asemenea contract. De altfel, și reclamanta S.C. A. S.R.L. este titulara unui drept litigios, dobândit prin actul nr. 1040 din 13 aprilie 2011.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale privind constatarea modului de preluare a imobilului, reținând că acesta a intrat în proprietatea statului în parte în temeiul Decretului nr. 92/1950, restul fiind preluat în fapt. În realitate, imobilul a fost preluat în întregime fără titlu, aspect ce rezultă din următoarele argumente pe care instanța de apel le-a aplicat greșit: încheierea prin care a fost respinsă înscrierea dreptului statului în cartea funciară nu a fost atacată în termenul și potrivit procedurii stabilite de art. 127 din Decretul Lege nr. 115/1938, astfel încât respingerea cererii de intabulare a dreptului statului se bucură de autoritate de lucru judecat; lipsa unui titlu al statului face aplicabile dispozițiile art. 565 C. civ. constatarea de către Tribunalul Brașov a faptului că din conținutul cărții funciare rezultă existența imobilului în proprietatea pârâtelor inițiale se bucură de putere de lucru judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a mai arătat că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel, în mod greșit, interpretează această dispoziție legală în sensul că statul dobândește un titlu asupra unui imobil preluat fără titlu dacă proprietarul deposedat nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. De altfel, o astfel de interpretare este contrară jurisprudenței Curții Constituționale. Pe de altă parte, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data apariției legii, deși abrogat în prezent, atesta faptul că dreptul de proprietate se conservă în patrimoniul persoanei deposedate, dacă preluarea s-a făcut fără titlu, fapt ce indică imposibilitatea convertirii lipsei de titlu asupra imobilului nerevendicat în titlu de proprietate în favoarea statului. Mai mult, lipsa notificării atrage pierderea dreptului de a cere restituirea posesiei imobilului sau despăgubiri în procedura legii speciale, nu pierderea dreptului în sine, întrucât ar fi vorba de o expropriere fără despăgubiri sau o naționalizare, moduri de preluare interzise expres prin art. 44 alin. (3) și (4) din Constituție.

În acest context, recurenta a învederat că este neconstituțională interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. i) din Legea nr. 10/2001 și că înțelege să invoce excepția de neconstituționalitate a acestei norme legale dacă este interpretată în sensul că, prin neformularea notificării de restituire a unui imobil preluat fără titlu, statul dobândește un titlu asupra acestuia, fiind contrară art. 44 alin. (3) și (4) din Constituție.

Recurenta a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, întrucât, în opinia sa, dreptul său de proprietate este recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, prin evidențele de publicitate imobiliară, prin evidențele fiscale, cât și prin predarea către aceasta a părților din imobil aflate în posesia statului, ceea ce echivalează cu existența unui bun, în sensul Protocolului adițional la Convenție. Prin desființarea contractului de vânzare cumpărare a dreptului litigios, instanța de apel a îngrădit exercițiul dreptului de proprietate, recurenta fiind lipsită de atributul dispoziției, contrar art. 555 alin. (1) C. civ., art. 44 alin. (1), (3), (4) din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

De asemenea, recurenta a susținut că, prin desființarea certificatului de moștenitor în privința masei succesoarele, instanța de apel a golit de conținut dreptul la moștenire, fiind încălcat art. 46 din Constituție.

Prin recursului incident, pârâta S.C. M. a formulat critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.:

A solicitat admiterea recursului promovat de reclamantă și respingerea căilor de atac susținute de părțile pârâte, învederând că motivarea deciziei recurate este contradictorie, întrucât instanța de apel nu a conciliat efectele hotărârilor irevocabile pronunțate anterior de Înalta Curte în dosarele nr. x/2008 și y/2011 În esență, instanța de apel a reținut în mod just (în temeiul dispozițiilor intrate sub puterea lucrului judecat) că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a ieșit din patrimoniul autorilor părților adverse, motiv pentru care redobândirea acestui drept ar fi presupus în mod obligatoriu parcurgerea procedurii reglementate de legislația specială (Legea nr. 10/2001), că dreptul de proprietate invocat de părțile potrivnice nu este garantat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO, sens în care respectivele părți nu au în patrimoniu un "bun actual", în sensul convenției și că titlurile cumpărătorilor nu au fost anulate, ele fiind consolidate prin neatacarea lor în interiorul termenului de prescripție extinctivă. Cu toate acestea, aceeași instanță s-a raportat și la dispozițiile deciziei nr. 607/30.03.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pe care a interpretat-o ca pe o piedică în calea admiterii integrale a cererii de chemare în judecată din cauza pendinte, reținând că operează puterea lucrului judecat în ceea ce privește neîntrunirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii oblice. Ca atare, deși s-a stabilit, în mod just, că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a părăsit patrimoniul foștilor titulari, dobânditorii cumpărători ai dreptului sunt puși în situația de a nu-și putea consacra, pe calea intabulării, calitatea de proprietari, pentru unicul motiv formal al neîndeplinirii criteriilor de admisibilitate a acțiunii oblice întemeiate pe dispozițiile art. 974 C. civ.

O altă contradicție din cuprinsul hotărârii constă în faptul că, urmare a soluției pronunțate, sunt anulate efectele și considerentele deciziei nr. 2417 din 11 decembrie 2019, dat fiind că, în măsura în care hotărârea recurată ar rămâne definitivă, dreptul de proprietate asupra imobilului ar fi reintabulat pe seama autorilor recurenților pârâți, deși instanța supremă a reținut cu putere de lucru judecat că respectivul drept a părăsit patrimoniul acestor titulari. În cauză, prin decizia nr. 2417 din 11 decembrie 2019, pârâților persoane fizice nu le-a fost recunoscut un drept de proprietate actual asupra imobilului și dacă reclamantei nu i s-ar consacra prin intabulare dreptul de proprietate dobândit prin cumpărare și cesiune de drepturi litigioase, ar rezulta că dreptul de proprietate asupra imobilului nu aparține nimănui, ceea ce este contrar oricărui principiu de drept. Or, acest nonsens juridic poate fi înlăturat doar prin admiterea în întregime a acțiunii promovate de reclamantă, soluție ce nu încalcă deciziile anterioare ale Înaltei Curți. Decizia nr. 607 din 30 martie 2017 se bucură de puterea lucrului judecat exclusiv în considerarea raporturilor juridice existente în momentul pronunțării ei. Prin urmare, este esențial a se reține că, la data relevantă (30 martie 2017), nicio instanță nu constatase încă faptul că foștii titulari nu mai dețin în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului, aspect fundamental care a fost stabilit irevocabil doar ulterior, prin pronunțarea deciziei nr. 2417 din 11 decembrie 2019. Astfel, contextul juridic avut în vedere de instanța supremă la data de 30 martie 2017 nu mai este de actualitate, el fiind modificat prin decizia ulterioară, datată 11 decembrie 2019. Într-adevăr, prin decizia civilă nr. 607, Înalta Curte și-a fundamentat soluția exclusiv pe premisa că, încheind contractul de vânzare cumpărare nr. x din 26 mai 2005, S.C. M. și-a asumat riscul evicțiunii, contractând pe proprie răspundere, însă, ulterior, prin decizia nr. 2417 din 11 decembrie 2019 s-a constatat că evicțiunea nu s-a produs, dat fiind că instanța a statuat, irevocabil, că dreptul de proprietate al evingătorilor a părăsit patrimoniul acestora.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a respins capetele de cerere susținute de reclamantă exclusiv pe considerentul că, prin decizia nr. 607/2017, s-a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile legale necesare pentru ca acțiunea oblică promovată de S.C. M. să fi fost admisă în cauza precedentă, care a format obiectul dosarului nr. x/2011

Or, sub aspectul analizat, instanța de apel a interpretat greșit demersul judiciar al reclamantei. Astfel, acțiunea acesteia are caracter oblic în raport cu S.C. M., care are calitatea de debitoare a S.C. A. S.R.L., prin prisma contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/13.04.2011. Cu toate acestea, demersul pe care recurenta de față l-ar fi avut la dispoziție în raport de vânzătoarea S.C. L. (mandatară legală a Statului Român/Municipiului Brașov), relativ la efectele contractului de vânzare-cumpărare nr. x/26.05.2005, demers exercitat în mod oblic de reclamantă, reprezenta pentru S.C. M. o acțiune directă, întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Decretul-Lege nr. 115/1938 (text preluat de art. 29 din Legea nr. 7/1996, în forma aflată în vigoare la data încheierii contractului).

Prin urmare, respingerea irevocabilă a acțiunii oblice promovate de S.C. M. la nivelul anului 2011 nu se impune cu puterea lucrului judecat în raport de prezenta acțiune, dat fiind că reclamanta de astăzi exercită o acțiune oblică doar în raport de S.C. M., în timp ce demersul susținut pe această cale față de vânzătoarea S.C. L., întemeiat fiind pe dispozițiile textelor normative anterior arătate, reprezintă o acțiune directă, îndreptată împotriva acelei vânzătoare.

În cauză au fost formulate întâmpinări de către recurenții pârâții C., D., E., F., G. și B., intimatul pârât Statul Român prin Ministerul de Finanțe prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, intimații intervenienți N., O., P. și Q., recurenta pârâtă S.C. M., intimatul pârât Minicipiul Brașov prin Primar, recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L.. Recurenții pârâți G. și F. au invocat excepția nulității recursului formulat de recurenta reclamantă.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 27 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și de pârâții C., D., E., B., G. și F., precum și recursul incident declarat de recurenta S.C. M. împotriva deciziei nr. 1056 din 6 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și a fixat termen de judecată la 24 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În cauză, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva pârâților B., C., D., E., F. și G. a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/14.03.2016, pentru cauză imorală și ilicită și pentru fraudă la lege, precum și a certificatului de moștenitor nr. x/20.02.2015, pentru fraudă la lege, precum și revenirea la situația anterioară a CF nr. x Brașov, nr. top x, prin radierea acestor acte juridice.

Pe calea acțiunii oblice, aceasta a solicitat, în contradictoriu cu: - pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să se constate dobândirea dreptului de proprietate cu titlu de drept de naționalizare conform Decretului nr. 92/1950 și să se dispună înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. x Brașov, nr. top x, cu titlu de drept de naționalizare; - pârâta S.C. L., să se dispună înscrierea dreptului acestei pârâte de administrare operativă asupra întregului imobil înscris în CF nr. x Brașov, nr. top x; - pârâtul Municipiul Brașov, prin Primar, să se constate dobândirea dreptului de proprietate conform Legii nr. 213/1998 și să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al acestui pârât asupra imobilului înscris în CF nr. x Brașov, nr. top x, cu titlu de drept de dobândire conform Legii nr. 213/1998; - pârâta S.C. M., să fie obligați pârâții S.C. L. și Municipiul Brașov, prin Primar să încheie cu pârâta S.C. M. un contract autentic de vânzare-cumpărare asupra imobilului indicat potrivit contractului sub semnătură privată nr. x/26.05.2005, în caz contrar, hotărârea să țină loc de act autentic și să se dispună înscrierea dreptului de proprietate al acestei pârâte asupra imobilului înscris în CF nr. x Brașov, nr. top x cu titlu de drept de cumpărare.

Aceeași reclamantă a solicitat ca, pe calea acțiunii directe, în contradictoriu cu S.C. M., să se dispună înscrierea dreptului său de proprietate în CF conform contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. x/13.04.2011.

Reclamanta a arătat că scopul acțiunii directe și oblice constă în înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară, că frauda la lege în cazul contractului de vânzare cumpărare este generată de eludarea procedurii administrative a Legii nr. 10/2001, de transmiterea proprietății asupra unui bun naționalizat, care nu mai aparținea vânzătoarei la data înstrăinării, chiar dacă acesta era înscris în cartea funciară pe numele fostului proprietar, și că, pentru cauza ilicită și imorală, urmează a se constata că unul dintre cumpărători, C., a uzat de acte false în vederea intabulării dreptului de proprietate pe numele unui moștenitor fictiv. Cu referire la cauza de nulitate a certificatului de moștenitor, reclamanta a precizat că bunul imobil nu putea face obiectul succesiunii, întrucât nu se afla în patrimoniul defunctei la data decesului acesteia.

Instanța de fond a reținut, cât privește excepția lipsei de interes, că acțiunea a fost formulată întrucât statul nu a avut un titlu legal și nu se va putea intabula în mod legal ca proprietar asupra imobilului. Reclamanta a dobândit drepturile litigioase asupra imobilului în litigiu de la pârâta S.C. M. și a formulat prezenta acțiune pentru valorificarea drepturilor astfel dobândite, în condițiile în care în cartea funciară a imobilului este înscris în prezent dreptul de proprietate al pârâtei B. și apoi dreptul pârâților C., D., E., F. și G., dobândit prin cumpărare. Or, pentru efectuarea operațiunilor de carte funciară necesare înscrierii dreptului său, reclamanta a solicitat constatarea nulității actelor care au stat la baza înscrierilor în cartea funciară și înscrierea succesivă a drepturilor de proprietate care determină însc