ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1103/2025

Ședința publică din data de 15 mai 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 20 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000 a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. S.A., în insolvență, prin administrator judiciar B. și C., prin administrator judiciar C.I.I. D., instituirea unui drept de superficie pe o durată de 99 ani asupra terenului aflat în proprietatea pârâților, aferent unei cote indivize de 24%, reprezentând 409,7 mp de sub hala de producție, identificată cadastral ca fiind C4 (S+P+2E), edificată pe o suprafață totală de 1.707,05, pe teren sub stație compresor, identificată cadastral ca fiind clădirea C6, construită pe o suprafață de 140,18 mp și terenul de sub liftul de deservire a etajului 2, cu amprenta la sol de 4,20 mp, fără identificare cadastrală, asupra imobilului teren situat în București; instituirea unei servituți de trecere asupra terenului aflat în proprietatea pârâtelor, identificată ca fiind cale de acces pe latura nord, de la poarta de acces din str. x, până la stația de compresoare, identificată cadastral ca fiind construcția C6, cu nr. cadastral x, pentru o suprafață totală de 350 mp; înscrierea în cărțile funciare nr. x a UAT Sector 4 București a dreptului de superficie în favoarea reclamantului, asupra terenului proprietatea pârâților, aferent unei cote indivize de 24%, reprezentând 409.7 mp de sub hala de producție identificată cadastral ca fiind C4 (S+P+2E), edificată pe o suprafață totală de 1.707,05 mp, pe terenul de sub stația compresor, identificată cadastral ca fiind clădirea C6, edificată pe o suprafață de 140,18 mp și terenul de sub liftul de deservire a etajului 2, cu amprenta la sol de 4,20 mp, fără identificare cadastrală, asupra terenului situat la aceeași adresă; înscrierea în cărțile funciare nr. x a UAT Sector 4 București, a dreptului de servitute de trecere în favoarea reclamantului, asupra terenului proprietatea pârâtelor, identificată ca fiind cale de acces pe latura de nord, de la poarta de acces din str. x, până la stația compresoare, identificată cadastral ca fiind construcția C6, cu nr. cadastral x, pentru o suprafață totală de 350 mp; acordarea cheltuielilor de judecată.

Pârâta C. S.A. a formulat cerere reconvențională, solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 3.777,54 euro/lună, pe o durată de 99 de ani, echivalentă în RON la data plății, reprezentând contravaloarea dreptului de superficie solicitat prin primul capăt de cerere; obligarea reclamantului la plata sumei de 2.386,20 euro/lună, constând în contravaloarea dreptului de servitute solicitat prin cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 8 iulie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile necompetenței materiale și inadmisibilității, invocate de pârâta A. S.A.. A stabilit legea civilă aplicabilă cauzei ca fiind C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, raportat la capătul de cerere privind instituirea unui drept de superficie, respectiv C. civ. de la 1864, în ceea ce privește capătul de cerere privind instituirea servituții de trecere.

Prin încheierea de ședință din 21 noiembrie 2019, pronunțată în același dosar, Tribunalul București, secția a III-a civilă a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a societății E. S.R.L., în baza art. 78 raportat la art. 39 C. proc. civ., în calitate de succesoare cu titlu particular al pârâtelor A. S.A. și C. S.A., adjudecatar, prin licitație publică, a imobilelor în litigiu. A dispus scoaterea din proces a pârâtelor inițiale.

Prin sentința nr. 1137 din 7 iulie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea principală formulată de reclamantul-pârât Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. E. S.R.L.. A admis în parte cererea reconvențională, dispunând instituirea unei servituți de trecere, pietonale și auto, în favoarea reclamantului asupra terenului proprietatea pârâtei, pe latura de nord, de la poarta de acces din str. x sector 4, București, până la liftul de deservire a etajului 2, în suprafață de 242,07 mp, astfel cum a fost identificată de către expertul tehnic judiciar F. în suplimentul nr. 1 al raportului de expertiză topografică. A obligat reclamantul-pârât să plătească pârâtei-reclamante suma de 168.190 euro (echivalentă RON la cursul BNR din ziua plății), reprezentând despăgubiri. A dispus, la rămânerea definitivă a hotărârii, înscrierea în cărțile funciare nr. x a dreptului de servitute de trecere instituit. A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, precum și cererea reconvențională, ca neîntemeiate. A admis, în parte, cererea de majorare a onorariului expertului evaluator G., obligând-o pe pârâta-reclamantă să plătească în contul BLET suma de 1.500 RON, cu acest titlu. A compensat, în parte, cheltuielile de judecată, exclusiv în privința onorariilor de expert, obligând-o pe pârâta-reclamantă să plătească reclamantului-pârât suma de 16.125 RON, constând în cheltuieli de judecată (onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru).

Prin decizia nr. 1426 A din 10 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000 împotriva încheierii de ședință din 8 iulie 2019, precum și împotriva sentinței nr. 1137 din 7 iulie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A admis apelul declarat de pârâta E. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, obligând-o pe pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 9.197 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanță, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat, în limita pretențiilor admise. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei nr. 1426 A din 10 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000.

Prin motive circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva modalității de soluționare a motivelor de apel care au vizat dreptul de superficie, invocând o încălcare a prevederilor art. 22 ale aceluiași act normativ.

Recurentul a precizat că a indicat prin motivele de apel că prin H.G. nr. 1196/1996, privind înființarea INOE, s-a reglementat primirea de către acesta în patrimoniul său a unor active de la societatea cu capital integral de stat, A. S.A., care urmau a fi transferate prin încheierea unor protocoale de predare-primire.

A arătat că în această manieră a dobândit imobilele situate în București, str. x, la etajul II din clădirea C4, precum și clădirea C6. A menționat că aceste imobile au fost construite de Statul Român anterior anului 1990, statul având calitatea de proprietar al suprafețelor de teren pe care clădirile au fost edificate.

Prin H.G. nr. 572/1995 s-a înființat societatea pe acțiuni cu capital integral de stat, A. S.A., ca urmare a preluării, pe baza unui protocol de predare-primire, a unor active de la Institutul de Cercetare și Proiectare pentru Mecanica Fină (ICPMF).

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 25 din 11 august 1995 privind reglementarea organizării și finanțării activității de cercetare-dezvoltare, ICPMF avea în administrare bunuri aflate în proprietatea statului. Ca atare, aceasta putea să transmită către A. S.A. un drept de administrare asupra bunurilor statului, respectiv asupra clădirilor transferate conform protocoalelor menționate de O.G. nr. 572/1995.

Recurentul a menționat că ICPMF beneficia, ca urmare a intrării acestor clădiri în patrimoniul său, de un drept de superficie, dreptul fiind transmis oricărei entități care le-a dobândit ulterior.

Ca atare, în privința clădirilor preluate inițial de A. S.A. de la ICPMF exista și un drept de superficie legal asupra terenului pe care acestea erau edificate, chiar și în lipsa unei specificări exprese în H.G. nr. 572/1995 sau în protocoalele aferente.

Odată cu transferul respectivelor clădiri către recurent, prin H.G. nr. 1196/1996, acesta era și beneficiarul dreptului de superficie asupra terenului aferent.

Recurentul a afirmat că instanțele de fond și de apel nu au verificat situația juridică a acestor clădiri, altfel decât prin prisma H.G. nr. 1196/1996. Mai mult, curtea a reținut că nu se poate ignora că, prin hotărâre judecătorească, s-a tranșat asupra faptului că, la nivelul anului 1996, întreaga suprafață de teren de 4.575 mp, situată în București, str. x, a fost atribuită în proprietate societății A. S.A. prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. M03/29.03.1999.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis în anul 1999, pe când transferul clădirilor de la A. S.A. către recurent s-a realizat în anul1996. Împrejurarea că A. S.A. a primit certificatul menționat nu semnifică pierderea de către recurent a dreptului de superficie, întrucât această societate a păstrat nuda proprietate.

Față de aspectele expuse, a reclamat o insuficientă documentare a instanței de apel cu privire la originea transferurilor activelor vizate de instituirea unui drept de superficie, precum și neaplicarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ.

A apreciat că, instanța de fond, sesizată fiind cu o cerere de instituire a unui drept de superficie, trebuia să observe că dreptul său era anterior anului 1996, iar acest aspect determina aplicarea normelor C. civ. de la 1864. În acest sens, a considerat că instanța de apel putea, aplicând dispozițiile art. 22 alin. (2) și alin. (4) C. proc. civ., să stabilească o calificare juridică exactă a faptelor deduse judecății.

În subsidiar, a apreciat că instanța avea posibilitatea de a respinge, ca inadmisibilă, solicitarea privind instituirea dreptului de superficie, constatând că recurentul era deținătorul unui asemenea drept și că a exhibat această pretenție din eroare.

Sub un alt aspect, a susținut că atât fondul dominant, cât și cel aservit au aparținut aceluiași proprietar, respectiv Statului Român, astfel că, în această ipoteză, erau incidente dispozițiile art. 627 din C. civ. de la 1864.

A afirmat că, în mod greșit instanța de apel nu a aplicat aceste dispoziții legale și nici nu a indicat motivul pentru care a înțeles să procedeze în această manieră.

Dimpotrivă, curtea a respins acest motiv de apel, menținând, în mod nelegal, în sarcina recurentului obligația de a achita despăgubirile pretinse de pârâtă.

Chiar dacă s-ar considera că recurentul datorează despăgubiri, instanța de apel nu a sesizat că drumul la care se referă servitutea de trecere este folosit pentru accesul la clădirile vecine, astfel încât sarcina care i s-a impus este nelegală și excesivă, indiferent de aspectele stabilite prin expertiza tehnică judiciară evaluatorie, care era un mijloc de probă ce trebuia analizat și cenzurat, aplicându-se principiul de la art. 22 C. proc. civ.

Invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia din apel din perspectiva menținerii soluției privind acordarea către pârâtă a cheltuielilor de judecată efectuate în etapa procesuală a fondului, apreciind că aceasta este partea căzută în pretenții, îndatorată la plata spezelor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 22 august 2024, pârâta E. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 12 septembrie 2024, recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 27 februarie 2025, recursul a fost admis în principiu, stabilindu-se termen pentru soluționarea acestuia în ședința publică din 15 mai 2025, cu citarea părților.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

7.1 Invocând incidența cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 Cod procedură, sub un prim aspect, recurentul a criticat decizia recurată din perspectiva modalității de soluționare a motivului de apel ce a vizat instituirea dreptului de superficie asupra terenului pe care sunt amplasate clădirile C4 și C6 din București, str. x, dobândite în temeiul H.G. nr. 1196/1996.

Reiterând aspecte factuale ale judecății și enumerând actele normative apreciate ca fiind relevante în cauză, respectiv H.G. nr. 1196/1996 și H.G. nr. 572/1995, recurentul a criticat lipsa de preocupare a instanțelor de fond și de apel în ceea ce privește efectuarea unor verificări a situației juridice a clădirilor anterior menționate, precum și a dreptului de superficie deținut asupra terenului aferent, invocând o limitare a cercetării judecătorești la dispozițiile H.G. nr. 1196/1996.

Precizând că transferul clădirilor C4 și C6 în patrimoniul său s-a produs ca urmare a adoptării H.G. nr. 1196/1996, anterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate M03/29.03.1999 în favoarea A. S.A. (autoarea pârâtei), recurentul a menționat că dreptul său de superficie asupra terenului aflat sub aceste imobile nu s-a pierdut, societatea menționată păstrând nuda proprietate.

Reclamând o insuficientă documentare a instanțelor de fond și de apel asupra originii transferului clădirilor pentru care s-a solicitat instituirea unui drept de superficie, dar și o neaplicare a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., recurentul a apreciat că era de remarcat că dreptul său, născut anterior anului 1996, impunea aplicarea normelor C. civ. de la 1864.

În virtutea acestei constatări, a susținut că instanța trebuia să dea calificarea juridică exactă a faptelor reclamate, iar, în situația în care ar fi constatat că recurentul deținea dreptul de superficie anterior anului 1996, ar fi trebuit să respingă acest capăt de cerere, ca inadmisibil.

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate", (pct. 5), "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" și, (pct. 8) "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Analiza acestor motive de nelegalitate presupune, pe de o parte, verificarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, raportat la limitele învestirii instanței, sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat de reclamant, iar, pe de altă parte, examinarea modalității de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente situației de fapt reținute de instanța de apel.

În acest context al analizei, Înalta Curte constată că, printr-un prim capăt de cerere al acțiunii introductive de instanță, reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000 a solicitat instituirea unui drept de superficie, pe o durată de 99 de ani, asupra terenului aflat în proprietatea pârâtelor A. S.A. și C. S.A. (fostă C.), autoarele pârâtei E. S.A., aferent cotei indivize de 24%, reprezentând 409,7 mp de sub construcția C4 (S+P+2E - hală de producție), edificată pe o suprafață de 1.707,05 mp, de sub clădirea C6 (stație compresor), construită pe o suprafață de 140,18 mp, precum și a terenului de sub liftul de deservire a etajului 2, cu o amprentă la sol de 4,20 mp, asupra imobilului situat în București.

La rândul său, prin cererea reconvențională formulată, pârâta C. S.A. (autoarea pârâtei E.) a solicitat obligarea reclamantului la plata unei despăgubiri lunare de 3.777,54 euro/lună, pe o durată de 99 ani, aferente instituirii dreptului de superficie.

Prin sentința nr. 1137 din 7 iulie 2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acest capăt de cerere, reținând că situația juridică a celor două proprietăți imobiliare (construcții și teren aferent) este anterioară datei de 1 octombrie 2011 (când a intrat în vigoare C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, ale cărui dispoziții au fost reținute ca fiind incidente în cauză față de data introducerii acțiunii civile, 20.06.2017), iar dispozițiile art. 68 din Legea nr. 71/2011 exclud de la aplicarea art. 693-702 din C. civ. menționat a drepturilor constituite înainte de intrarea sa în vigoare.

Reclamantul a atacat cu apel această soluție, reclamând interpretarea greșită a situației de fapt și de drept incidente, refuzul de a examina efectiv erorile săvârșite în anul 1996 (când a fost emisă H.G. nr. 1196/1996), omisiunea lămuririi situației juridice a terenului, prin raportare la anul 1999 (când au fost realizate procedurile de obținere a titlului de proprietate asupra terenului de către titularii acestuia) și criticând aspectele statuate prin încheierea de ședință din 08.07.2019 (prin care s-a stabilit legea civilă aplicabilă capătului de cerere privind instituirea unui drept de superficie, respectiv C. civ. aprobat prin Legea nr. 284/2009, iar petitului având ca obiect servitutea de trecere, C. civ. de la 1864).

Reclamantul a considerat că, prin aplicarea exclusivă a dispozițiilor C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, instanța de fond a negat dreptul natural ce s-a născut în favoarea sa, aplicând greșit prevederile art. 693 alin. (3) ale acestui act normativ.

Raportându-se la dispozițiile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, a solicitat să se aibă în vedere că, potrivit art. 692 alin. (2) și alin. (3) din acest cod, superficia se dobândește în temeiul unui act juridic, care, în cauza de față, este reprezentat de H.G. nr. 1196/1996.

Învestită fiind cu soluționarea acestor critici de apel, redate rezumativ în cele de preced, curtea a efectuat o analiză proprie a situației de fapt deduse judecății, prin raportare la normele de drept considerate aplicabile și la probațiunea administrată și a reținut că modalitatea de soluționare a cauzei în primă instanță nu a decelat vreuna dintre greșelile de judecată alegate de reclamant prin memoriul de apel.

Constatând că ambele părți au invocat, prin actele de procedură formulate, existența unui drept de proprietate asupra construcției C6, curtea de apel a precizat, față de limitele învestirii sale și respectând dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că nu poate să tranșeze asupra acestuia în favoarea uneia sau alteia dintre părți.

Instanța de apel a constatat că pârâta este proprietarul întregii suprafețe de teren pe care este amplasată construcția C4, din care reclamantul deține, necontestat, în proprietate etajul 2, în timp ce situația dreptului de proprietate asupra construcției C6 nu era definitivată la momentul pronunțării deciziei recurate, reclamantul susținând că H.G. nr. 1196/1996 și protocolul nr. 3 la aceasta reprezintă titlul său de proprietate asupra clădirii, iar pârâta prevalându-se, sub acest aspect, de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2019 de BNP H., încheiat pe baza mențiunilor din cartea funciară.

Curtea a remarcat că situația juridică a construcției C6, mai ales cea tabulară, prezintă relevanță în soluționarea capetelor de cerere privind recunoașterea dreptului de superficie și instituirea unui drept de servitute.

Legat de critica din apel cu privire la greșita soluționare a capătului de cerere privind constituirea unui drept de superficie pe terenul de sub construcțiile C4 și C6 (care a vizat atât încheierea de ședință din 08.07.2019, precum și sentința tribunalului), curtea a apreciat că se impune, cu prioritate, stabilirea legii aplicabile.

În analiza sa, instanța de apel a fixat două coordonate, una referitoare la situația de fapt afirmată de partea reclamantă, iar cealaltă la pretenția dedusă judecății (obiectul cauzei).

Examinând poziția procesuală a reclamantului sub acest aspect, curtea a remarcat că s-a manifestat oscilant în cele două etape procesuale pe care litigiul le-a parcurs.

Instanța a notat că motivele cererii de chemare în judecată au fost centrate pe expunerea situației de fapt, care a fost circumscrisă prevederilor art. 692 (de fapt, art. 693) și ale art. 755 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Curtea a constatat că prin întâmpinarea formulată la cererea reconvențională a pârâtei C. S.A. (autoarea pârâtei E.), reclamantul a menționat că actul juridic cu relevanță în dobândirea dreptului de superficie este H.G. nr. 1196/1996, deși acesta nu putea produce alte efecte decât cele recunoscute de legea în vigoare la momentul emiterii sale, respectiv C. civ. de la 1864.

Instanța de apel a observat că prin concluziile expuse asupra excepției necompetenței materiale a Tribunalului București, soluționată prin încheierea de ședință din 08.07.2019, reclamantul a susținut că situației de fapt deduse judecății îi sunt aplicabile dispozițiile C. civ. de la 1864, acesta abandonând afirmata incidență a prevederilor art. 693 și următ. din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 și susținând că dreptul său de superficie este anterior datei sesizării instanței și că se impune instituirea lui prin hotărâre judecătorească.

De asemenea, curtea a remarcat că, la termenul din 20.10.2023, stabilit în apel, reclamantul a arătat că dreptul său de superficie exista încă din anul 1996, deși prin memoriul de apel invocase greșita aplicare de către tribunal a dispozițiilor art. 693 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Față de atitudinea procesuală indecisă a reclamantului, instanța de apel, uzând de prerogativa instituită prin art. 22 alin. (1) C. proc. civ. (potrivit căreia "Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile"), dar și de cea prevăzută la alin. (4) al aceluiași articol (în sensul că "Judecătorul dă sau stabilește calificarea juridică a actelor și faptelor judecății ...") a precizat că partea nu are alegerea legii aplicabile soluționării cauzei.

Reținând că pretenția reclamantului are la origine H.G. nr. 1196/1996, raportat la data emiterii acesteia, instanța de apel a considerat că litigiului pendinte nu îi sunt aplicabile dispozițiile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, astfel cum reținuse anterior prima instanță.

Curtea a dat valență dispozițiilor art. 68 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care sustrag de la aplicare normele acestui act normativ asupra dreptului de superficie constituit înainte de intrarea sa în vigoare, și a reținut că, atât în perioada precedentă acestui moment, cât și în noua reglementare, dreptul de superficie poate lua naștere prin act juridic, uzucapiune sau în baza legii.

Această apreciere a curții de apel este justă de vreme ce, prin cererea de chemare în judecată, precum și prin actele de procedură efectuate în cauză, reclamantul a învederat că dreptul de superficie asupra terenului situat sub cădirile C4 și C6 din București, str. x, își are originea în dispozițiile H.G. nr. 1196/1996.

Deși a afirmat că acest drept a fost transmis succesiv, de la proprietarul inițial, Statul Român, tuturor dobânditorilor ulteriori, o asemenea susținere este lipsită de suport juridic în contextul în care dispozițiile H.G. nr. 1196/1996 nu prevăd atribuirea în patrimoniul său a unui asemenea drept, ci, exclusiv, a unor active circulante, preluate pe bază de bilanț contabil și protocol de la antecesorii săi, Institutul de Optoelectronică, Centrul de Aparatură Analitică, Control și Semnalizare Cluj Napoca, A. S.A. și Institutul de Fizică și Inginerie Nucleară.

În contextul analizat, este corectă constatarea instanței de apel, în sensul că petitului având ca obiect instituirea dreptului de superficie îi sunt aplicabile normele C. civ. de la 1864, fiind evident că dreptul exhibat de recurent este contemporan acestuia, iar nu noii reglementări instituite prin C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, indiferent de data înregistrării pe rolul instanței judecătorești a acțiunii civile prin care reclamantul a solicitat recunoașterea dreptului.

De altfel, Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. prevede că dispozițiile privind dreptul de superficie sunt aplicabile constituirii acestui dezmembrământ ulterior intrării în vigoare a acestui din urmă act normativ (1 octombrie 2011).

Dispozițiile acestui act normativ se aplică, potrivit art. 5, "tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare", iar, conform art. 3 din aceeași lege, actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. neputând genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

Or, conform situației de fapt reținute de curtea de apel, terenul a fost atribuit în proprietate exclusivă autoarei pârâtei, A. S.A., pe baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1999 și, ulterior, în proprietatea pârâtei, prin contractele de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/14.08.2019 de BNP H., respectiv sub nr. x/29.08.2019 de SPN I. și J..

Situația relevată de reclamant fiind circumscrisă reglementării C. civ. de la 1864, în mod greșit acesta a solicitat instanței constituirea dreptului de superficie prin hotărâre judecătorească, de vreme ce, potrivit orientărilor doctrinare și jurisprudențiale (în lipsa unei reglementări exprese în codul menționat, cu valență în speță), superficia poate lua naștere, exclusiv, prin înțelegerea părților, legat, prescripție achizitivă sau lege.

Față de lipsa de incidență a unei astfel de ipoteze, în mod judicios a reținut instanța de apel că dreptul de superficie nu poate fi dobândit decât în modalitățile mai sus enunțate, astfel că o recunoaștere pe altă cale a unui asemenea dezmembrământ ar echivala cu o încălcare a dreptului de proprietate al pârâtei, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Bock și Palade contra României fiind elocvente în ipoteza de față, ingerința în dreptul la respectarea bunului pârâtei neavând o bază legitimă în dreptul intern.

De altfel, curtea a observat că înscrisul de care recurentul s-a prevalat (H.G. nr. 1196/1966) infirmă susținerea acestuia cu privire la modalitatea în care s-a realizat divizarea și reorganizarea sa în anul 1996, iar în privința pretinsei rele-credințe manifestate "cu ocazia procedurilor de obținere a dreptului de proprietate pentru teren de către titularii acestuia", a apreciat că este lipsită de orice dezvoltare faptică și juridică, neavând suport probator și relevanță raportat la limitele învestirii instanței.

În aceste condiții, nu se confirmă susținerea recurentului, în sensul că instanța de apel nu a cercetat corespunzător situația juridică a clădirilor amplasate pe terenul pentru care s-a solicitat instituirea unui drept de superficie, de vreme ce, din considerentele deciziei recurate transpare contrariul, argumentele ce fundamentează soluția de respingere a motivului de apel referitor la acest capăt de cerere fiind centrate pe situația de fapt relevată de probațiunea administrată (în special de rapoartele de expertiză întocmite în cauză), care a infirmat alegația potrivit căreia prin H.G. nr. 1196/1996 acesta ar fi primit, odată cu activele menționate în actul normativ, dreptul afirmat.

De altfel, în analiza sa, curtea a constatat că prin cererea de apel reclamantul invocase că superficia nu a fost constituită prin act juridic, ci că aceasta este "în mod vădit naturală, mai ales că la nivelul anului 1996 superficia exista de facto în favoarea tuturor persoanelor juridice rezultate din divizare".

Totodată, a remarcat că reclamantul a susținut și că a exercitat dreptul de superficie o perioadă de 30 ani, anterior și ulterior anului 1996 (când a fost emisă H.G. nr. 1196/1996).

Or, recunoașterea dreptului de superficie în condițiile invocării (echivoce) a prescripției achizitive nu mai era posibilă în cauza pendinte, de vreme ce o astfel de solicitare nu a format obiect de învestire al instanței, prin cererea de chemare în judecată reclamantul solicitând, exclusiv, instituirea acestui drept asupra terenului de sub hala de producție (C4) și stația de compresor (C6), pentru o perioadă de 99 ani.

Potrivit dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., care consacră principiul disponibilității în procesul civil, părțile sunt cele care învestesc instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații/autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție.

Totodată, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul are obligația de a se pronunța asupra tuturor cererilor formulate de părți prin actele de procedură formulate, fără a depăși limitele învestirii.

În apel, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, conform art. 478 alin. (1)-(3) din același act normativ, părțile neputându-se folosi de alte motive, mijloace de apărare și dovezi față de cele invocate în primă instanță sau indicate în motivarea apelului ori prin întâmpinare, în calea ordinară de atac neputându-se schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Contrar susținerilor recurentului, curtea de apel, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii, aplicarea normelor legale incidente situației de fapt expuse de părți, în raport de care a constatat că dreptul de superficie afirmat putea fi analizat doar prin prisma H.G. nr. 1196/1996, care a reprezentat actul său de înființare, dar și de constituire a patrimoniului său, precum și temeiul pretenției exhibate prin cererea de sesizare a instanței.

Instanța de apel a constatat că reclamantul a luat ființă în anul 1996, prin menționata hotărâre de guvern, astfel încât termenul/ipoteza de care el se prevalează este lipsită de suport real, iar față de situația de fapt stabilită în cauză (care nu poate fi reevaluată în recurs față de norma imperativă a art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), posesia sa nu putea fi joncționată cu cea în care însuși proprietarul a exercitat folosința, ca atribut al dreptului său de proprietate, asupra terenului de sub clădirile în discuție.

Respectând regula prevăzută de art. 478 C. proc. civ., curtea nu a procedat nici la analiza criticii ce a vizat refuzul tribunalului de a judeca pretinsele erori săvârșite din anul 1996, momentul înființării recurentului, precum și din anul 1999, când terenul a fost trecut în proprietatea A. S.A., față de limitele învestirii primei instanțe prin cererile de chemare în judecată/reconvențională, petitul privitor la instituirea dreptului de superficie grefându-se, așadar, cadrului procesual al litigiului și dispozițiilor art. 9 alin. (2) din același cod.

Având în vedere că analiza criticilor nu a relevat o încălcare a normelor materiale și procedurale invocate, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, motivele de recurs examinate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

7.2 Referitor la motivul de recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., prin care recurentul a criticat decizia recurată din perspectiva modalității de soluționare a motivului de apel având ca obiect instituirea dreptului de servitute, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Printr-un capăt de cerere distinct al acțiunii civile promovate în cauză, reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000 a solicitat instituirea unei servituți de trecere în favoarea sa, asupra terenului aflat în proprietatea pârâtei, identificată ca fiind cale de acces pe latura de nord, de la poarta din str. x, până la stația compresoare, marcată ca fiind construcția C6, cu nr. cadastral x, pentru o suprafață totală de 350 mp.

La 23 mai 2029, reclamantul a precizat acest capăt de cerere, arătând că solicită instituirea dreptului de servitute în calitatea sa de proprietar al construcției identificate C6 (clădirea compresoare), precum și al etajului II din clădirea industrială C4, imobile pe care le-a dobândit în temeiul protocoalelor de predare-primire ce au succedat H.G. nr. 1196/1996.

Prin cererea reconvențională, pârâta C. S.A. a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 2.386,20 euro/lună, reprezentând despăgubiri pentru dreptul de servitute solicitat.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 1137 din 7 iulie 2022, a admis în parte cererea principală și a dispus instituirea unei servituți de trecere, pietonale și auto, în favoarea reclamantului, asupra terenului aflat în proprietatea pârâtei, pe latura de nord, de la poarta de acces din str. x sector 4, până la liftul de deservire a etajului 2, în suprafață de 242,07 mp, potrivit identificării realizate de expertul tehnic judiciar F. în suplimentul nr. 1 al raportului de expertiză topografică. De asemenea, a admis în parte cererea reconvențională, obligându-l pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 168.190 euro (echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plății), reprezentând despăgubiri, dispunând, la rămânerea definitivă a sentinței, înscrierea în cărțile funciare nr. x a dreptului de servitute de trecere instituit.

În vederea identificării servituții de trecere tribunalul a administrat proba cu expertiza topografică, reținând că situația în fapt a fost lămurită prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul F., care a identificat calea cea mai facilă de acces la drumul public, respectiv de la poarta de acces din str. x sector 4, București, până la liftul de deservire a etajului 2, în suprafață de 242,07 mp, conform coordonatelor menționate în lucrarea de specialitate.

Dând eficiență dispozițiilor art. 616 din C. civ. de la 1864, care stipulează caracterul oneros al servituții de trecere, tribunalul a stabilit că proprietarul fondului dominant (reclamantul) este ținut să despăgubească pe proprietarul fondului aservit (pârâta), cu echivalentul lipsei de folosință a terenului utilizat, stabilită în raport de valoarea de circulație a acestuia.

Deși a remarcat că lipsa de folosință a terenului are caracter perpetuu, instanța de fond a apreciat că fixarea unei despăgubiri lunare, pe termen îndelungat, ar reprezenta pentru proprietarul fondului aservit o îmbogățire fără justă cauză, existând posibilitatea ca acesta să obțină o dezdăunare mai mare decât valoarea de circulație a suprafeței aservite în prezent, de natură să înfrângă voința legiuitorului.

Reținând că valoarea de circulație actuală a întregii suprafețe de teren ce constituie obiectul servituții de trecere reprezintă o rezonabilă despăgubire pentru paguba efectiv înregistrată de către societatea pârâtă, tribunalul a admis în parte cererea reconvențională, obligându-l pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 168.190 euro (echivalentă RON la cursul BNR din ziua plății), reprezentând despăgubiri, sumă determinată în raport de valoarea de piața a terenului, 695 euro/mp (stabilită de expertul G., prin raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză), și suprafața de 242 mp (695 x 242 mp).

Prin decizia recurată, curtea de apel a validat raționamentul și soluția primei instanțe asupra capătului de cerere privind instituirea dreptului de servitute, dar și a obligației corelative a reclamantului de dezdăunare a pârâtei, reținând, în esență, că dispozițiile art. 616 și ale art. 623 din C. civ. de la 1864 nu stipulează gratuitatea dreptului de servitute.

Contrar susținerilor recurentului, aceste aspecte constatate de instanța de apel sunt corecte, de vreme ce în prevederile art. 616 C. civ. legiuitorul a menționat expres că "Proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieșire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în proporție cu pagubele ce s-ar putea ocaziona", acțiunea în despăgubire având caracter prescriptibil, conform art. 619 din același act normativ.

Articolul menționat confirmă îndreptățirea titularului dreptului de proprietate, lipsit de posesia bunului ori căruia i s-au restrâns prerogativele acestui drept, la primirea unei indemnizații corespunzătoare afectării dreptului său.

În lipsa unei despăgubiri adecvate, limitarea exercitării dreptului de folosință asupra bunului ar reprezenta o sarcină excesivă și împovărătoare pentru proprietarul al cărui fond este aservit, din această cauză impunându-se menținerea unui just echilibru între interesele părților implicate, potrivit principiului echității și obligației de a respecta dreptul de proprietate.

Notabile în acest sens sunt statuările jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului, care, evaluând prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale posibilitatea proprietarului fondului aservit de a solicita și obține despăgubiri ca urmare a instituirii unei servituți, a apreciat că o astfel de cerere este justificată de afectarea dreptului său de proprietate în însăși substanța sa, ca urmare a reducerii posibilității practice de a-l exercita în deplinătatea prerogativelor sale. Astfel, Curtea a considerat că este necesară păstrarea raporturilor de proporționalitate prin acordarea unei despăgubiri, întrucât dreptul de indemnizare este un element constitutiv al dreptului de proprietate (cauzele Sporroug contra Suediei, Mellacher contra Austriei).

În aceste condiții, se constată că în mod judicios instanța de apel a concluzionat că se impune obligarea reclamantului la plata unei despăgubiri echivalente afectării dreptului de proprietate al pârâtei.

Cu privire la modalitatea de stabilire a daunelor de către tribunal și a întinderii lor concrete, acestea nu au format obiect de critică în apel, pentru a determina o reexaminare a calculului sumei acordate pârâtei cu titlu de despăgubire, în condițiile prevăzute de art. 476 alin. (1) și art. 479 C. proc. civ.

De vreme ce curtea nu a fost învestită cu soluționarea unei asemenea critici în apel, o încălcare a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. nu poate fi reținută, întrucât, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, aceasta însemnând că apelul are efect devolutiv doar în ceea ce privește părțile din hotărârea atacată criticate prin motivele de apel.

Contrar alegațiilor recurentului, în cauză nu se impunea aplicarea prevederilor art. 627 C. civ. de la 1864, întrucât dispozițiile art. 616 ale aceluiași act normativ sunt neechivoce în privința caracterului oneros al servituții de trecere, textul de lege nestipulând vreo excepție de la această particularitate a dreptului menționat.

Drept urmare, o analiză a cauzei și o motivare a deciziei recurate sub acest aspect nu se impunea în calea ordinară de atac, fiind fără relevanță dacă fondurile implicate provin de la același autor, de vreme ce de servitutea de trecere profită proprietarului fondului dominant (recurentul), în sarcina sa subzistând obligația corelativă de plată a despăgubirii stipulate în lege.

Referitor la critica prin care recurentul a susținut că instanța de apel a ignorat faptul că de servitutea instituită beneficiază și proprietarii unor fonduri învecinate celui aservit, astfel că, din acest punct de vedere se impunea o diminuare a despăgubirii stabilite la fond, Înalta Curte nu o va supune analizei, întrucât aceasta nu a fost invocată și nu a fost supusă examinării în calea ordinară de atac, fiind formulată omisso medio, recursul neavând caracter devolutiv și negenerând o nouă judecată în fond, ci doar un control al legalității hotărârii atacate, în limita motivelor de casare expres indicate/prevăzute de lege.

Având în vedere că, în cauză, nu s-a evidențiat o încălcare a normelor de procedură și de drept material invocate prin criticile analizate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat motivul de recurs examinat în cele ce preced.

7.3 Nefondată este și critica prin care recurentul a contestat hotărârea instanței de apel pe aspectul referitor la cheltuielile de judecată acordate pârâtei în etapa procesuală anterioară.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, (în limita dovedirii efectuării acestora, potrivit art. 452 din același act normativ), stă culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, care nu va suporta doar propriile cheltuieli efectuate, ci și spezele părții în favoarea căreia s-a pronunțat hotărârea care a pus capăt unei etape procesuale.

Dispozițiile art. 451-455 C. proc. civ. prevăd caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, care este dependentă de soluția dată cererii principale din dosarul și etapa procesuală unde au fost generate.

Având în vedere că fiecare fază procesuală presupune efectuarea unor cheltuieli de judecată specifice (taxe judiciare de timbru, onorarii de avocat, cheltuieli de transport/cazare, sume cuvenite martorilor, onorarii de expert etc.), în mod justificat a dispus curtea de apel obligarea reclamantului la plata către pârâta E. S.A. a sumei solicitate cu acest titlu de către pârâtă, raportat la modalitatea de soluționare a cauzei în etapele anterioare.

Întrucât pârâta a criticat prin apelul declarat în cauză modalitatea de evaluare în calea ordinară de atac a cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond, în mod judicios curtea a procedat la recalcularea acestora.

Contrar susținerilor recurentului, o asemenea manieră de soluționare de către curtea de apel corespunde dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care obligă instanța să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță

Cu prilejul examinării acestui motiv de apel invocat de pârâtă, din perspectiva interpretării art. 453 alin. (2) C. proc. civ., curtea a arătat că, în ipoteza în care cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, în cuantumul cheltuielilor de judecată puse în sarcina părții care a pierdut procesul trebuiau incluse doar spezele avansate pentru soluția favorabilă părții care a solicitat acordarea lor.

Curtea a procedat la verificarea sumei acordate cu acest titlu și a observat că suma reprezentând taxa judiciară de timbru era în cuantumul determinat conform art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 raportat la valoarea terenului afectat servituții de trecere instituite.

Totodată, a remarcat că terenul afectat servituții de trecere este de 242 mp, iar valoarea acestuia determinată prin raportul de expertiză evaluatorie efectuat de expertul G. este de 168.190 euro (695 euro/mp x 242 mp).

Ținând seama de data învestirii primei instanțe, 20.06.2017, a făcut conversia în RON a acestei sume la cursul oficial, afișat la această dată (1 euro = 4,5957 RON), observând că rezultă suma de 772.950,78 RON.

Evocând dispozițiile art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, a arătat că 20% din suma de 772.950,78 RON echivalează cu suma de 154.590,15 RON, la care se aplică dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e) din același act normativ, rezultând, proporțional pretenției admise, un cuantum al taxei judiciare de timbru ce putea fi inclusă în cuantumul cheltuielilor de judecată, în valoare de 4.196,80 RON.

Privitor la onorariul de avocat, raportat la criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reținând atât activitatea desfășurată de avocatul ales, concretizată în elaborarea cererilor și întâmpinărilor depuse la dosar, dar și în reprezentarea reclamantului la termenele de judecată și apreciind ca fiind medie complexitatea litigiului, deși miza acestuia a fost considerată importantă pentru părți, curtea a concluzionat că suma de 10.000 RON nu are caracter "vădit" disproporționat, onorariul neimpunându-se a fi redus conform art. 451 alin. (2) din cod.

Cu toate acestea, a constatat că își găsesc aplicarea dispozițiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. și în privința onorariului de avocat, față de admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, proporțional acestei soluții, în cuantumul cheltuielilor fiind inclusă suma de 5.000 RON (adică 50% din 10.000 RON).

Pe cale de consecință, în conformitate cu art. 451 alin. (1) raportat la art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a apreciat că părții reclamante i se cuvine acordarea cheltuielilor de judecată în valoare de 9.197 RON, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat, în limita pretențiilor care au fost admise.

Fără a aprecia asupra calculului spezelor de judecată efectuat de instanța de apel, întrucât vizează un aspect de temeinicie al hotărârii recurate, incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că reevaluarea sumelor acordate cu acest titlu în etapa procesuală a fondului nu este contrară dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care conferă părții câștigătoare a procesului, în limita pretențiilor admise, dreptul de a recupera sumele achitate cu acest titlu, în raport de soluția adoptată prin hotărârea ce a finalizat etapa procesuală pentru care acestea au fost solicitate.

Ca atare, în contextul normativ analizat, soluția instanței de apel nu poate atrage aplicarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., o încălcare a normei de procedură prevăzute la art. 453 alin. (1) din același act normativ sau o vătămare a recurentului din perspectiva dispozițiilor art. 174 și 175 din cod nefiind identificată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000 împotriva deciziei nr. 1426A din 10 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000 împotriva deciziei nr. 1426A din 10 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 mai 2025.