ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1216/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, secția a II-a civilă, la data de 03 octombrie 2011, sub nr. x/2011, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București și Primăria Municipiului București, prin primar, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să constate dobândirea de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafață de 4138.03 m.p. și construcție casă de locuit - locuința CI cu suprafața construită de 21,87 mp. și locuința C2 cu suprafața construită de 60,55 m.p., situat în București sectorul 5 str. x fără număr (fost nr. 18 conform actului de atribuire situat la Vest de numărul 16), colț cu str. x, având ca vecinătăți: - pe latura de Sud: Str. x; - pe latura de Nord: Intr. C. și imobil D.; - pe latura de Est: imobil E. (F. nr. 16) - pe latura de Vest: str. x, prin efectul uzucapiunii de peste 30 de ani și unirea posesiilor exercitate asupra terenului de către autorii G. și H. și prin accesiune imobiliară asupra construcțiilor edificate de reclamanți, în perioada 1995-2006, identificate prin raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de ing. I., atașat la cerere, fără cheltuieli de judecată. Reclamanții au depus la dosar o cerere precizatoare, prin care au arătat că își restrâng pretențiile la suprafața de 1638,03 mp din suprafața inițial solicitată, având în vedere că restul de 2500 mp din suprafața inițial precizată formează obiectul unui dosar de fond funciar.

Prin sentința civilă nr. 3907 din 30 aprilie 2013, Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 5 București și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. și pe pârâții Municipiul București și Primăria Municipiului București, în favoarea Tribunalului București.

Judecata în primă instanță. Sentința pronunțată de Tribunalul București Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2013 la data de 08 iulie 2013. Reclamanții J. și A. au depus la dosar o cerere prin care au solicitat să se ia act că extind cadrul procesual în cauza și, în temeiul art. 57 C. proc. civ. 1865, cheamă în judecata în calitate de pârâți pe Consiliul Local al Sectorului 5 București și S.C. K. S.A. București. În ședința din 06 ianuarie 2014 pârâții s-au opus cererii de extindere a cadrului procesual, arătând că cererea este tardiv formulată față de prevederile art. 132 C. proc. civ. Tribunalul București a admis excepția inadmisibilității cererii formulate în temeiul prevederilor art. 57 din C. proc. civ. La data de 10 aprilie 2017, reclamanții A. și J. au formulat cerere precizatoare cu privire la suprafața de teren pentru care se solicită constatarea uzucapiunii și accesiunii imobiliare și, în acest sens, au depus și un plan topografic cu indicarea terenului care face obiectul acțiunii. Suprafața de teren asupra căreia reclamanții solicită constatarea uzucapiunii este de 754 m.p., teren împrejmuit, cu corpurile de clădire CI construcție parter cu suprafața construita la sol de 70 mp și C2 construcție parter cu suprafața construita la sol de 55 mp, conform planului de amplasament și delimitare a imobilului și planului de încadrare în zona (intravilan) scara: 1:500, anexa la Raportul de expertiza întocmit de expert tehnic judiciar L., în dosarul nr. x/2011, soluționat prin sentința civilă nr. 6986 din 02 octombrie 2015 a Judecătoriei Sectorului 5, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 657 R/2016 a Tribunalului București, secția a IV - a civilă. Prin sentința civilă nr. 2035 din 18.12.2017 Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârâtul Municipiul București, și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de formulată de reclamanții A. și J., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Primăria Municipiului București, ambii cu sediul în București, Bd. x. În motivarea sentinței s-au arătat, în principal, următoarele: În ceea ce privește situația juridică a acestui teren, instanța de fond a reținut că reclamanta A. este fiica lui G. (decedat în anul 1991), iar acesta din urmă a fost fiul lui H. (decedat în anul 1984 conform certificat de moștenitor f. x). H. a moștenit de la mama sa M. o suprafață de 1800 mp reprezentând întreg locul de casă situat în vatra satului Progresul, comuna Șerban Vodă, provenită de la bunicul său N., astfel cum rezultă din actul de partaj încheiat la 20.01.1940, pe care H. a transmis-o apoi prin testament fiilor săi G. și O., adresa terenului fiind str. x. G. a transmis la rândul său prin succesiune către A. suprafața de 1200 mp teren. În ce privește calitatea procesuală pasivă, având în vedere că uzucapiunea este instituită de lege ca o sancțiune împotriva proprietarului care, dând dovadă de lipsă de diligență, a lăsat vreme îndelungată bunul său în mâna altei persoane, reprezentând în același timp un beneficiu acordat de lege posesorului ce a stăpânit bunul o perioadă de timp stabilită de lege, ca un adevărat proprietar, rezultă că acțiunea pentru constatarea uzucapiunii trebuie îndreptată împotriva adevăratului proprietar. Față de situația de fapt și de drept mai sus reținută, conform prevederilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., prima instanță s-a pronunțat mai întâi asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârâtul Municipiul București. În condițiile în care nici o persoană nu justifică existența în patrimoniul său a unui drept de proprietate asupra imobilului aflat în raza teritorială a Municipiului București, bunul imobil, prin efectul prevederilor art. 477, C. civ. din 1864 (bunuri fără stăpân), art. 25 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, ale Legii fondului funciar nr. 18/1991 (art. 36 alin. (1) se regăsește în patrimoniul Municipiului București. Or, nu rezultă din nici o probă că imobilul s-ar fi găsit în patrimoniul unei anumite persoane fizice sau juridice. Pe cale de consecința, a apreciat că pârâtul Municipiul București deține calitate procesuală pasivă în cauza pendinte. În ceea ce privește fondul cauzei, a apreciat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de lege pentru a se putea constata dobândire dreptului de proprietate asupra terenului prin uzucapiune. În primul rând, pentru că reclamanții nu au făcut dovada exercitării unei posesii utile asupra terenului, apreciind că posesia este viciată. Astfel, posesia exercitată este afectată de viciul precarității, nefiind o veritabilă posesie, cel puțin în ceea ce îi privește pe autorii lui A., respectiv în ceea ce îl privește pe H.. Prin încheierea contractelor de arendă în anii 1935, 1939 și a atribuirii în vederea cultivării pentru anul 1947/1948 către H. a terenului proprietatea Municipiului București, rezultă că acesta a exercitat asupra terenului respectiv o detenție precară, nestăpânind terenul pentru sine, ci în numele proprietarului. Așadar, chiar dacă acesta a exercitat acte materiale asupra terenului, acestea nu au fost însoțite și de elementul intențional (animus) specific posesiei. O astfel de detenție precară nu poate fi transformată în posesie prin simpla voință a detentorului, ci ea este posibilă numai în cele 4 cazuri prevăzute de art. 1858 C. civ.: primirea unui titlu translativ, efectuarea de acte de rezistență prin care neagă titlul proprietarului, când transmite posesia prin încheierea unui act translativ de proprietate cu titlu particular sau când transmite posesia printr-un act translativ de proprietate cu titlu universal, iar succesorul universal este de bună-credință. Or, a apreciat prima instanță că nu este incidentă niciuna dintre aceste situații pentru a interveni intervertirea precarității în posesie utilă. În acest sens trebuie avut în vedere că nu se poate reține buna-credință pentru că H. și succesorii acestuia locuiesc pe aceeași stradă încă din anii 1930 cel puțin, astfel încât cunoșteau situația terenului imediat învecinat, care fusese atribuit numai pentru cultivare, dovadă fiind și transmiterea și partajarea prin încheierea de acte juridice numai a suprafețelor pe care exista titlu de proprietate. În același sens se poate reține și viciul echivocului, nefiind clar titlul cu care reclamanții au exercitat acte materiale asupra terenului, cel puțin până în anul 1992 când au edificat pe teren o primă construcție. Având în vedere că pe terenul respectiv nu au fost edificate construcții decât după anul 1990, nu se poate deduce că succesorii lui H. au înțeles mai devreme de acest moment să schimbe titlul contactului lor material cu lucrul. Totodată, a reținut că posesia este afectată și de viciul clandestinității întrucât nici autorii lor și nici reclamanții nu au făcut cunoscută posesia lor sub nume de proprietar prin înscrierea la rolul fiscal a terenului în suprafață de 758 mp pentru care cer constatarea uzucapiunii. Or, numai o posesie îndeplinește condițiile de publicitate uzuale poate fi protejată prin valorificarea sa ca posesie utilă și poate produce efectul dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune. A avut în vedere că la nivelul anului 1986 terenul apărea în planurile topografice ca proprietate de stat, în folosința Consiliului Local, fiind învecinat cu cel care era folosit de o întreprindere de stat și era apoi inventariat în anul 1995 în patrimoniul S.C. K. S.A. A mai reținut că nu s-a împlinit nici termenul de 30 de ani necesar reclamanților pentru a uzucapa, având în vedere că nu pot uni posesia lor cu cea viciată a autorilor și că nu au construit pe teren decât începând cu anul 1992, neputându-se interpreta că anterior acestui moment au înțeles să se manifeste ca proprietari. În ultimul rând, a constatat că reclamanți nu au administrat probe convingătoare care să demonstreze că s-au comportat și sunt cunoscuți ca proprietari ai terenului în ultimii 30 de ani. Față de cele de mai sus, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea uzucapiunii. Referitor la capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat constatarea dobândirii prin accesiune a dreptului de proprietate asupra celor două construcții edificate de aceștia pe teren, a reținut că potrivit prevederilor art. 492 din C. civ., "orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de proprietarul acelui pământ cu cheltuiala lui și că sunt ale lui până ce se dovedește din contră". Acest text de lege instituie o prezumție legală relativă, susceptibilă de a fi răsturnată prin dovada contrară, potrivit căreia o construcție edificată pe un teren se consideră a fi fost ridicată de către proprietarul terenului respectiv, în nume propriu și pe cheltuiala sa. Având în vedere că nu a reținut în favoarea reclamanților dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului pe care aceștia au arătat că au edificat cu propriile materiale două corpuri de construcție, a apreciat că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de textul de lege pentru a se putea constata dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate de altfel fără obținerea de autorizații de construire.

Apelul declarat în cauză Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și J., solicitând admiterea apelului și rejudecând cauza pe fond, să fie schimbată în parte sentința apelată în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată; să se constate că reclamanți au dobândit dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 758 mp prin uzucapiune și dreptul de proprietate asupra construcțiilor la parter C1 în suprafața de 70 mp și C2 în suprafața de 55 m.p. prin accesiune imobiliară, fără cheltuieli de judecată. 4. Judecata în apel. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia civilă nr. 1252 A din 8 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și J.. Pornind de la materialul probator administrat în cauză, curtea de apel a reținut că reclamanta este fiica și moștenitoarea lui G., decedat în anul 1991, care la rândul său, l-a moștenit, alături de fratele său O. și de soția supraviețuitoare P., pe H., decedat în anul 1984, în calitate de descendenți de gradul 1. În privința suprafeței de 1800 mp, reprezentând loc de casă situat în vatra satului Progresul, se arată că aceasta a fost moștenită de H. de la mama sa M., potrivit actului de partaj voluntar autentificat în anul 1940. În privința modalității de dobândire de care se prevalează reclamanții pentru a celorlalte suprafețe de teren la care fac referire în cauză, Curtea a reținut că mijloacele de probă administrate în cauză evidențiază dovada de atribuire emisă la nivelul anului 1949 de către Comandamentul de Însămânțări al Capitalei și Suburbanelor București, potrivit căreia se atribuie lui H., autorul reclamanților, suprafața de 4000 mp situată în str. x, pentru campania de lucru a anului 1947/1948, scopul atribuirii fiind acela de a folo și terenul cultivându-l cu zarzavaturi. În egală măsură, trebuie avute în vedere și cele două contracte de arendare, perfectate la nivelul anilor 1935, respectiv 1939, prin care același autor al reclamanților a primit cu acest titlu suprafața de 2500 mp, reprezentând teren de cultură, situat în satul Progresul. Potrivit informațiilor furnizate de Arhivele Naționale, din borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole din București întocmit conform Recensământului agricol și al populației din anul 1948, reiese că în evidența menționată de borderou figura și autorul reclamanților cu o suprafață totală de teren posedată de 1,25 ha, distribuită în 3 parcele. Pentru a avea o imagine cât mai completă și clară asupra situației juridice a terenului deținut de autorul reclamanților, parte din acesta constituind obiectul prezentei cauze, Curtea s-a raportat în analiza sa și la relațiile furnizate de Primăria Municipiului București, Direcția Patrimoniu, potrivit cărora la nivelul anului 1986, imobilul situat în str. x, sector 5 a fost consemnat în evidențele cadastrale ca proprietate de stat, categoria de folosință alte terenuri, având o suprafață de 1008 mp, cu posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 5 București. Așa cum au evidențiat reclamanții prin chiar cererea de apel, terenul deținut de autorul lor a fost preluat de autoritățile statale prin colectivizare, astfel că, raportându-se la categoria de folosință a terenului, așa cum reiese din actele de care se prevalează reclamanții pentru a dovedi apartenența acestui teren la patrimoniul autorului lor, s-a declanșat procedura de reconstituire a dreptului de proprietate funciară, în cadrul căreia s-a emis titlul de proprietate nr. x/1996 pentru 1 ha. Titlul de proprietate a fost contestat pe cale judiciară, formând obiectul dosarului civil nr. x/2001 al Judecătoriei Sectorului 5 București, litigiu finalizat prin sentința civilă nr. 6986/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 657/2016 a Tribunalului București, în sensul completării titlului de proprietate cu suprafața de 2500 mp, cu titlul de reconstituire. În cadrul acestui dosar s-a întocmit un raport de expertiză topografică ce a evidențiat faptul că imobilul din str. x este format din două loturi de teren: o suprafață de 754 mp, reprezentând teren cu construcții și o suprafață de 2555 mp teren intravilan, neconstruit, care a avut destinație agricolă, actualmente fiind arabil. Pentru verificarea situației juridice a întregii suprafețe de teren de 3309 mp, identificată de expertul topo la adresa str. x, s-au obținut relații de Primăria Municipiului București, care relevă că, potrivit celor deja evidențiate, că imobilul situat în str. x, sector 5 a fost consemnat în evidențele cadastrale ca proprietate de stat, categoria de folosință alte terenuri, având o suprafață de 1008 mp, cu posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 5 București, iar diferența de teren este identificată ca fiind o secțiune din imobilul situat pe str. x, care la nivelul anului 1986 a fost înscris în evidențele cadastrale drept proprietate de stat, categoria de folosință alte terenuri, având o suprafață de 3262 mp, cu posesor de parcelă Întreprinderea Antrepriza Construcții Prefabricate. În egală măsură, curtea de apel a luat în considerare și mențiunile din Registrul Agricol, care evidențiază că la nivelul anului 1959 autorul reclamanților figura cu 1,59 ha teren agricol și 0,06 curți construcții, iar la nivelul anului 1963 înregistrările din acest registru pun evidență o diminuare a terenurilor deținute de autorul acestora, în sensul că suprafața totală deținută era de 0,24 ha, din care 0,18 ha teren agricol și 0,06 ha teren cu destinația curți construcții. Din raportul de expertiză efectuat în cauză a rezultat că terenul de 754 mp, cu privire la care s-a solicitat constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în cauza pendinte, este parcela de teren cu exact aceeași suprafață, identificată ca având două construcții, prin raportul de expertiză topografică efectuată în dosarul civil nr18736/302/2001 al Judecătoriei Sectorului 5 București. Din coroborarea cele două rapoarte de expertiză cu relațiile furnizate de instituția primăriei, a rezultat că la nivelul anului 1986, întreaga suprafață de teren de 3309 mp identificată de expert în dosarul având ca obiect contestarea titlului de proprietate emis în temeiul legii fondului funciar, figura drept proprietate de stat, cu posesor de parcelă Consiliul Popular al Sectorului 5 București, respectiv Întreprinderea Antrepriza Construcții Prefabricate. Interpretând coroborativ toate aceste elemente probatorii din care reiese cu evidență că întregul teren deținut de autorul reclamanților, indiferent de titlu, a fost preluat prin colectivizare în perioada anilor 1959 - 1963(aspect afirmat de altfel chiar și de reclamanți prin cererea de apel), iar recuperarea acestuia s-a realizat într-o anumită proporție în urma demarării procedurii de reconstituire în temeiul legii 18/1991. În privința porțiunii de teren, pe care actualmente se află cele două construcții, a căror edificare s-a realizat începând cu anul 1991, potrivit susținerilor reclamanților prin cea de-a treia precizare a acțiunii introductive, Curtea a constatat că evidențele cadastrale de la nivelul anului 1986 atestă apartenența sa la domeniul statului, fiind în administrarea și folosința unor instituții de stat, respectiv unități economice de stat, ceea ce confirmă etatizarea și a acestei parcele de teren, pentru redobândirea căreia, reclamanții trebuia să urmeze calea legilor speciale de reparație. Potrivit relațiilor furnizate de Primăria de sector și respectiv de cea a capitalei, în baza lor de date nu figurează formulate notificări, respectiv cereri de retrocedare nici în temeiul legii 10/2001, respectiv al legii 18/1991 pentru acest lot de teren. Deși din această perspectivă demersul pendinte al reclamanților apare ca inadmisibil, aceștia fiind obligați să urmeze calea legii speciale, curtea de apel, trecând peste acest impediment de ordin juridic, a apreciat, pe fondul cererii de constatare a uzucapiunii și în limitele aspectelor critice formulate prin cererea de apel, că soluția tribunalului este corectă atât din punct de vedere al legalității cât și al temeiniciei. Raportându-se la momentul introducerii acțiunii și apreciind că reclamanții trebuie să dovedească îndeplinirea cumulativă a tuturor cerințelor uzucapiunii până la data introducerii acțiunii, Curtea a apreciat ca nerespectată condiția termenului de 30 de ani, termen calculat de la nivelul anului 1990 când a început construcția celor două corpuri de casă și se poate reține ca moment de început al stăpânirii terenului în cauză. Anterior acestui moment posesia reclamanților, dacă ar fi existat, era afectată de viciul clandestinității, din moment ce, sub aspectul situației juridice oficiale, terenul figura în evidențele cadastrale ca proprietate de stat, aflat în administrarea primăriei de sector, iar reclamanții nu au dovedit stăpânirea pentru sine a terenului, în condițiile în care nu s-a dovedit intenția lor de a și-l apropria, intenție ce putea fi în mod facil obiectivată prin înscrierea în evidențele fiscale a terenului. În privința titlului cu care au stăpânit autorii lor terenul în litigiu, instanța de apel a precizat că, fiind o acțiunea introdusă pe dreptul comun, examinarea acestei chestiuni trebuie să se supună rigorilor de probațiune specifice căii procedurale alese, reclamanții neputând beneficia de regimul derogatoriu consacrat de legiuitor doar pentru legile speciale de reparație. Pe cale de consecința, Curtea a reținut că actele de care se prevalează reclamanții pentru a dovedi intrarea în posesie asupra terenului, reprezentate de contractele de arendare și actul de atribuire încheiate în perioada anilor 1935 - 1949, sunt susceptibile să dovedească caracterul precar al stăpânirii terenului, autorul reclamanților având poziția unui detentor precar, situație de fapt ce nu este de natură să fundamenteze dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, cu precizarea suplimentară că nu există elemente probatorii pentru a reține buna credință a succesorilor lui H., în condițiile în care situația juridică a terenului rezulta din documente și nu s-a dovedit necunoașterea acesteia. Din perspectiva dreptului comun, mențiunile din registrul agricol, precum și din alte documente cu valoare declarativă, de natura evidențelor și inventarelor realizate de diferite instituții publice, în care se atestă deținerea terenului de către autorul reclamanților, indiferent de titlul precizat sau de nespecificarea acestuia, nu pot fi considerate drept dovezi ale dreptului de proprietate și nici chiar ale posesiei, ci doar ale stăpânirii materiale a terenului, elemente ce se impun a fi completate din punct de vedere probatoriu cu dovezi ale elementului intențional. Curtea de apel a apreciat că ar putea califica drept intervertire a precarității în posesie utilă faptul edificării celor două construcții, ceea ce conduce la concluzia că abia începând cu anul 1990 se poate pune problema unei posesii veritabile.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei pronunțate în apel și a încheierii din 1 octombrie 2019 au declarat recurs reclamanții A. și J.. Recurenții-reclamanți au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și au solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. a) Într-o primă critică, recurenții-reclamanți au arătat că încheierea din 01 octombrie 2019 a fost pronunțată cu încălcarea unor condiții extrinseci actului de procedură atâta timp cât în mod nelegal instanța de apel a respins cererea prin care apelanții-reclamanți A. și B. au solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului ales, acesta având programată o excursie în străinătate. Din această perspectivă, au arătat că termenul din 01 octombrie 2019 a fost stabilit prin preschimbarea termenului din data de 15 octombrie 2019, iar avocatul ales nu avea depusă la dosar o împuternicire avocațială pentru reprezentarea convențională a reclamanților în calea de atac a apelului, întrucât onorariul nu-i fusese plătit și, în consecință, nu putea să-și asigure substituirea în fața instanței. Totodată, au susținut că înscrisul depus de DITL sector 5 București în data de 24 septembrie 2019 nu a fost comunicat apelanților-reclamanți pentru a putea lua cunoștința de conținutul acestuia. b) O altă critică vizează soluționarea pe fond a apelului, raportat la respingerea cererilor formulate de reclamanți cu privire la administrarea probei cu cercetarea la fața locului și atașarea în cauză a dosarului nr. x/2011, precum și la interpretarea greșită a probatoriului administrat. Raționamentul celor două instanțe și considerentele hotărârilor atacate sunt greșite, în raport cu situația de fapt existentă la fața locului cu privire la întinderea și amplasamentul suprafețelor de teren puse în discuție (a se observa filele x din decizia nr. 1252 A/08.10.2019) situate în str. x și nr. 18-20 și față de coroborarea înscrisurilor (declarația martorei Q. din dosarul x/2011 și declarațiile autentificate și sub semnătură privată depuse la dosarul de apel) cu schițele întocmite de către experții judiciari și extrajudiciari, cu extrasele de planuri topografice întocmite de-a lungul anilor, cu înscrierile din registrul cadastral al posesorilor și registrul agricol al anilor 1959-1963 și Borderoul din 1948 (emis de Arhivele Naționale), și cu relațiile comunicate de primăriile sectoarelor 4 și 5 ale Bucureștiului, Municipiul București și Primăria Municipiului București cu privire la aceste suprafețe de teren. O analiză făcută în amănunt asupra tuturor detaliilor din informațiile și relațiile aflate în înscrisurile de la dosar, coroborată cu concluziile care ar putea rezulta din cercetarea la fața locului, ar putea face dovada că raționamentul judiciar și calculele aritmetice făcute de tribunal și de curte în considerentele hotărârilor atacate sunt greșite în ceea ce privește întinderea și amplasamentul suprafețelor de teren, întrucât nu corespund realității de pe teren. O cercetare la fața locului ar putea clarifica pe deplin situația de fapt, respectiv s-ar putea observa că în continuarea gardului, viu (liziera salcâmi unii vechi de peste 50 de ani) și gardului construit de reclamanți, pe latura de vest a suprafeței de teren de 754 mp există o parcelă de teren pe care se află o platformă de beton, foarte aproape de strada x (perpendiculară pe strada x). Curtea în raționamentul făcut are în vedere suprafața de 3309 mp, rezultată din calcul aritmetic (754 mp+2555 mp = 3309 mp) și apreciază că această suprafață, identificată în fisa bunului imobil str. x din expertiza topo, ar face parte din parcela în suprafață de 1008 mp situată la nr. 18, având ca posesor Consiliul Popular al Sectorului 5 București, iar diferența de teren (nespecificată) este identificată (fără a arăta documentul de identificare) ca fiind o secțiune din imobilul situat pe str. x, care la nivelul anului 1986 a fost înscris în evidențele cadastrale drept proprietate de stat, categoria de folosință alte terenuri, având o suprafață de 3262 mp, cu posesor de parcelă întreprinderea Antrepriză Construcții Prefabricate. Or, Curtea omite că prin sentința civilă nr. 6986/2015 - definitivă - pronunțată în dosarul x/2011 al Judecătoriei Sectorului 5 București s-a a dispus completarea titlului de proprietate nr. x/1996 cu suprafața de 2500 mp, precum și că prin Hotărârea nr. 111 din 03.02.1994 Comisia Municipiului București a Sectorului Agricol Ilfov pentru Aplicarea Fondului Funciar nr. 18/1991 a validat anexa nr. 2 ce o menționa la poziția 49 pe autoarea reclamanților cu suprafața de 1,53 ha, din care 1 ha în extravilan și 0,53 ha în intravilan, deși, așa cum Curtea a luat în considerare, autorul reclamanților figurează în Registrul agricol din 1959 cu suprafața de 1,59 ha teren agricol și 0,06 ha curți construcții, iar la nivelul anului 1963 înregistrările pun în evidență suprafața de 0,24 ha din care 0,18 teren agricol și 0,06 ha curți construcții. Curtea omite faptul că în anul 1962 autorii reclamanților au intrat în CAP cu suprafața de teren deținută la nivelul acestui an, precum și faptul că în 1994 S.C. K. - continuatoarea întreprinderii Antrepriza Construcții Prefabricate - deținea în str. x suprafața de 3567 mp rezultată din măsurători, și nu suprafața de 3262 mp, cum greșit a reținut Curtea. Dacă în anul 1962 autorii reclamanților s-au înscris în CAP cu suprafața de teren deținută, astfel că în anul 1963 aceștia au rămas la locul de domiciliu situat în str. x cu suprafața de 0,24 ha din totalul de 1,65 ha (1,59 ha + 0,06 ha = 1,65 ha), și, în considerarea faptului că autorii reclamanților au intrat în CAP cu suprafața de teren deținută, s-a admis cererea formulată de P. în baza Legii nr. 18/1991, cele două comisii de fond funciar au reconstituit dreptul de proprietate în favoarea acesteia pentru suprafața de 1,53 ha. Judecătoria Sector 5 a dispus completarea titlului de proprietate nr. x/1996 cu suprafața de 2500 mp, și nu reconstituirea dreptului de proprietate, așa cum greșit reține Curtea, iar, în alt plan, statul deține o suprafață de teren de 1008 mp în str. x în posesia Consiliul Popular al Sectorului 5 și o suprafață de 3567 mp în str. x în posesia S.C. K.. Conform raționamentului Curții, statul ar deține suprafața totală de 4575 mp (1008 mp + 3567 mp = 4575 mp) în str. x și, din această suprafață, autorii reclamanților ar deține în str. x suprafața de 2500 mp atribuită de instanță în completarea titlului de proprietate nr. x/1996, prin sentința civilă nr. 6986/2015, plus suprafața de 754 mp, pentru care reclamanții pretind uzucapiunea, ceea ce este greșit întrucât în fapt între suprafața de 4575 mp (1008 mp + 3567 mp = 4575 mp) și suprafața de 3309 mp (diferența de teren liber de construcții în suprafața de 2555mp, care are ca vecinătăți la vest strada x și la est suprafața de teren de 754 mp cu construcțiile aferente) se constată o diferență de teren de 2075 mp (4575 mp - 3309 mp) care ar reprezenta o suprafață de teren în proprietatea statului, situată în str. x, ceea ce nu corespunde realității de la fața locului.

Apărările în recurs. Intimații nu au formulat întâmpinare și nici nu s-au înfățișat în instanță pentru a-și exprima punctul de vedere cu privire la recursurile declarate. II. Soluția și considerentele Înalte Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. a) Cu privire la recursul declarat de reclamanți împotriva încheierii civile din data de 01.10.2019 a Curții de Apel București. Într-adevăr, termenul de judecată din data de 01.10.2019 a fost stabilit de instanță prin preschimbarea termenului inițial stabilit, acela din 15.10.2019 . Este de observat însă că această preschimbare a fost dispusă încă din data de 16 iulie 2019, deci cu mai mult de două luni înainte de data de 01.10.2019, astfel că avocatul reclamantului a avut la dispoziție un interval de timp suficient de lung pentru a-și organiza activitatea, inclusiv prin asigurarea substituirii sale de către un alt avocat. Doar în măsura în care durata scursă între data la care s-a dispus preschimbarea termenului de judecată inițial stabilit și data noului termen ar fi fost una foarte scurtă, care să-l fi pus pe avocatul reclamanților în imposibilitate de a-și asigura substituirea, s-ar fi putut considera că, în concret, a existat o vătămare privitoare la asigurarea dreptului la apărare al reclamanților în condiții care să nu pericliteze dreptul acestora la un proces echitabil. În ce privește susținerea recurenților potrivit căreia substituirea nu putea fi asigurată deoarece onorariul avocatului titular nu era plătit, aceasta nu poate fi primită, ea evocând o culpă a recurenților. Or, este de principiu că nimeni nu își poate invoca propria culpă pentru a obține un beneficiu. Complementar, este de avut în vedere și că la termenul de judecată din 01.10.2019 instanța de apel nu a procedat la soluționarea cauzei, preferând a amâna pronunțarea hotărârii pentru data de 18.10.2019 pentru ca părțile să poată depune concluzii scrise care să înfățișeze punctul lor final de vedere, întemeiat pe analiza elementelor de fapt și drept relevante, cu privire la soluția ce trebuie dată apelului. Rezultă, așadar, că imposibilitatea de a depune concluzii orale asupra apelului prin avocatul ales a fost compensată, într-o rezonabilă măsură, prin acordarea unui termen în care să se depună concluzii scrise, rămânând la aprecierea părților dacă înțeleg sau nu să beneficieze, în concret, de această posibilitate. Observă Înalta Curte, sub acest aspect, că potrivit celor arătate în cererea de amânare formulată de avocatul reclamanților, acesta a revenit în țară în data de 02.10.2019, astfel că până în data de 08.10.2019 avea posibilitatea de a depune concluzii scrise, înțelese ca suficient și adecvat substitut al concluziilor orale ce puteau fi puse în data de 01.10.2019. Nici împrejurarea că în data de 25.09.2019 a fost depus la dosarul cauzei, de către Direcția de Impozite și Taxe Locale a Sectorului 5 București, un răspuns scris în legătură cu procesul nu poate conduce la concluzia că în data de 01.10.2019 se impunea admiterea cererii de amânare formulate de avocatul reclamanților, acest răspuns fiind depus cu respectarea termenului legal de 5 zile anterior termenului de judecată, iar în concluziile scrise pe care le puteau depune reclamanții se puteau referi și la această adresă. Mai mult, din analiza considerentelor deciziei date în apel rezultă că răspunsul în discuție nu a avut greutate în soluționarea apelului, raționamentul instanței întemeindu-se, în partea lui esențială, pe alte argumente ori mijloace de probă. Față de cele arătate, se impune respingerea ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) coroborat cu cele ale art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865, a recursului declarat împotriva încheierii de ședință din data de 01.10.2019. b) Cu privire la recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei civile nr. 1252/A din 08.10.2019 a Curții de Apel București. Cu caracter preliminar, Înalta Curte înțelege a arăta că astfel cum cu deplină claritate rezultă din dispozițiile art. 304 C. proc. civ. 1865, recursul, fiind o cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motive care, în mod riguros, se circumscriu acelora limitativ prevăzute de acest text legal. Prin urmare, orice critică dedusă judecății de către recurent care nu corespunde vreunuia dintre motivele de recurs enumerate de art. 304 nu poate fi primită spre analiză pe fondul ei, fiind inadmisibilă. Astfel fiind, trebuie avut în vedere și că prevederile art. 304 C. proc. civ. trimit la concluzia că pe calea recursului nu s-ar putea face reanalizarea probelor administrate în cauză pentru a se stabili o altă stare de fapt decât aceea pe care instanța de apel, în urma propriei analize, a înțeles să o rețină ca fiind corespunzătoare adevărului. Spre deosebire de apel, cale de atac devolutivă în cadrul căreia instanța poate aprecia probele administrate pentru a stabili starea de fapt relevantă, calea de atac a recursului este dedicată exclusiv aspectelor de (ne)legalitate a hotărârii atacate, prerogativa stabilirii faptelor în baza probelor nefiindu-i acordată judecătorului din recurs. Cele de mai sus urmează a fi avute în vedere la soluționarea recursului de față, Înalta Curte observând că cele mai multe critici formulate de reclamanții-recurenți tind la a-i solicita instanței de recurs reaprecierea probelor și, prin raționament inductiv, stabilirea altor aspecte de fapt decât cele reținute de către instanța de apel sau de către prima instanță. În considerarea celor menționate cu privire la particularitățile judecății în recurs, Înalta Curte nu ar putea proceda, în sensul celor solicitate de recurenți, la a realiza "o analiză făcută în amânunt asupra tuturor detaliilor din informațiile și relațiile aflate în înscrisurile de la dosar, coroborate cu concluziile care ar putea rezulta din cercetarea la fața locului…", pentru a trage concluzia că "… raționamentul judiciar și calculele autentice făcute de tribunal și de curte în considerentele hotărârilor atacate sunt greșite în ceea ce privește întinderea și amplasamentul suprafețelor de teren, întrucât nu corespund realității de pe teren". A proceda în sensul cerut de recurenți ar avea semnificația unei convertiri a judecății în recurs într-una specifică apelului, ceea ce, cu evidență, nu poate fi primit prin raportare la dispozițiile legale care, în mod neechivoc, guvernează judecata în recurs. Este lipsit de relevanță dacă, potrivit celor arătate de recurenți, instanța de apel ar fi făcut un calcul greșit al suprafețelor de teren, căci ceea ce interesează cu adevărat sub aspectul uzucapiunii era dacă privitor la suprafața de 784 mp teren erau întrunite cerințele stabilite de lege pentru ca uzucapiunea să opereze. Sub acest aspect instanța de apel, confirmând starea de fapt și de drept reținute de prima instanță, a concluzionat, prin raportare la probatoriul administrat, că reclamanții nu au făcut dovada stăpânirii terenului anterior anului 1990 în condiții care să îngăduie calificarea stăpânirii exercitate de ei ca fiind o veritabilă posesie, deci caracterizată de intenția de a se purta ca adevărați proprietari, iar nu ca simpli detentori precari. Or, detenția precară nu poate fi o sursă a uzucapiunii, doar posesia având această vocație, sub condiția exercitării ei pe durata și cu respectarea celorlalte cerințe pretinse imperativ de lege. În ce privește motivul de recurs prin care decizia este criticată pentru că cererea reclamanților de efectuare a unei cercetări la fața locului a fost respinsă, Înalta Curte îl găsește, și pe acesta, neîntemeiat. Având ca fundament prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. 1865, instanțele sunt, într-adevăr, obligate să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În ce privește însă probele pe care găsesc de cuviință să le admită și să le administreze, legea le recunoaște instanțelor un drept de apreciere prin raportare la faptele de dovedit, în funcție de particularitățile fiecărei cauze. Nu este, deci, suficient, pentru a fi admisă, ca o probă propusă să fie legală ori pertinentă ci, în egală măsură, ea trebuie să fie și concludentă ori cel puțin utilă la soluționarea cauzei, astfel cum rezultă, ca regulă, din prevederile art. 167 alin. (1) C. proc. civ. 1865: "Dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii….". Legea îi recunoaște, așadar, judecătorului fondului un drept de apreciere cu privire la utilitatea și concludența unor probe, îngăduindu-i să hotărască admiterea ori respingerea unei cereri în probațiune cu observarea acestor exigențe, luând în considerare întregul material probator existent în cauză. În ce privește prezentul proces, atât prima instanță, cât și cea de apel și-au întemeiat hotărârile pe un probatoriu amplu și variat, care le-au îngăduit să-și fundamenteze într-o măsură suficientă raționamentul juridic și soluțiile la care s-au oprit. În aceste circumstanțe și ținând, totodată, seama de motivele pentru care s-a respins acțiunea reclamanților, cercetarea la fața locului putea fi, într-adevăr, apreciată ca lipsită de utilitate, după cum tot astfel putea fi apreciată și cererea de atașare a dosarului nr. x/2011 Conchide, așadar, Înalta Curte că instanța de apel a hotărât cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, decizia sa fiind motivată coerent și comprehensibil, iar nu contradictoriu, neputându-se reține, prin raportare la prevederile art. 304 C. proc. civ., caracterul întemeiat al criticilor formulate de recurenți. În baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., văzându-se și statuările privitoare la inadmisibilitatea motivelor de recurs care nu pot fi circumscrise acelora enumerate de art. 304 C. proc. civ. 1865, se va respinge recursul conform art. 312 alin. (1) din același Cod. PENTRU ACESTE MOTIVE,