ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 695/2024

Ședința publică din data de 08 octombrie 2024

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea nr. 387/CP din data de 04 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2024.5, printre altele, în temeiul art. 29 alin. (5) teza I din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă cererea formulată de inculpații A. și B. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., constatând că excepția invocată este inadmisibilă.

În esență, pentru a dispune astfel, Curtea de Apel București a reținut că apărarea inculpaților A. și B. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., în susținerea excepției menționându-se că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru sesizarea Curții Constituționale.

Astfel, a reținut instanța că prin excepția invocată, cei doi inculpați au apreciat că dispozițiile art. 215 alin. (7) din C. proc. pen. sunt neconstituționale întrucât sintagma din cuprinsul respectivului articol "există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa" nu ar permite să fie aduse critici cu privire la modalitatea în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale într-o nouă cauză. În concret, cei doi inculpați au afirmat că în cadrul dosarului aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară au fost identificate o serie de nereguli cu privire la modalitatea în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale cu privire la infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice prev. de art. 371 din C. proc. pen. față de aceștia, nereguli invocate în cadrul prezentului dosar în fața judecătorului învestit cu soluționarea cererii de înlocuire a măsurii controlului judiciar cu măsura arestului preventiv. Au mai susținut cei doi inculpați că judecătorul fondului a respins criticile și solicitarea de administrare de probe formulate și a soluționat cererea întemeindu-se pe dispozițiile art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., inculpații apreciind că prin modul în care a fost soluționată cauză, li s-a creat o situație defavorabilă din perspectiva dreptului la libertate individuală, fără ca aceștia să poată să combată acuzația adusă în cadrul noului dosar de urmărire penală, cât și legalitatea și temeinicia ordonanței emise.

În esență, s-a reținut că inculpații A. și B. au fost nemulțumiți de soluția pronunțată de judecătorul fondului întemeiată pe dispozițiile art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., prin care a dispus înlocuirea măsurii controlului judiciar luată față de cei doi inculpați contestatori cu măsura arestului preventiv, respingând apărările și cererile de probe formulate de aceștia prin care au încercat să dovedească netemeinicia și nelegalitatea ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale pentru o nouă infracțiune de tulburare a ordinii și liniștii publice prev. de art. 371 din C. pen., în cadrul noului dosar de urmărire penală instrumentat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Lehliu Gară.

Prin urmare, analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., Curtea de Apel București a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale a fost ridicată în fața unei instanțe judecătorești (Curtea de Apel București), de către una dintre părțile în proces și nu a făcut anterior obiectul unei decizii a Curții Constituționale de declarare a neconstituționalității (îndeplinind condițiile prevăzute de art. 29 alin. (2) și (3) din Legea 47/1992, republicată), însă, instanța a apreciat că excepția invocată este inadmisibilă întrucât dispozițiile invocate ca fiind neconstituționale nu au legătură cu soluționarea cauzei în faza judecății căilor de atac declarate de inculpați împotriva soluției primei instanțe de înlocuire a măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive.

Astfel, a constatat instanța că această obiecție de neconstituționalitate invocată de cei doi inculpați nu are legătură cu soluționarea cauzei, nefiind îndeplinită condiția impusă de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât prin cererea de sesizare, aceștia solicită în esență Curții Constituționale să valideze sub aspectul temeiniciei, atât apărările invocate, cât și cererile de probatorii formulate în fața judecătorului fondului, prin care au urmărit să combată temeinicia acuzațiilor aduse împotriva acestora într-un alt dosar de urmărire penală, având un alt obiect, decât cel pentru care inculpații au fost trimiși în judecată în respectivul dosar. Ca atare, s-a reținut că inculpații urmăresc să determine Curtea Constituționale să se substituie instanțelor de judecată în aprecierea caracterului fondat sau nefondat al cererilor formulate într-o cauză concretă.

Or, s-a apreciat că o asemenea solicitare nu intră în competențele Curții Constituționale, acest aspect fiind atributul exclusiv al instanțelor judecătorești. Astfel, instanțele judecătorești învestite cu soluționarea dosarului penal în care cei doi au calitatea de inculpați sunt singurele îndreptățite să aprecieze asupra caracterului admisibil sau inadmisibil, fondat sau nefondat al unor cereri invocate de inculpați în legătură cu obiectul judecății.

În concluzie, Curtea de Apel București a constatat că prin cererea de sesizare, se solicită în esență Curții Constituționale să analizeze modul în concret de aplicare a unor dispoziții legale de către instanțele de judecată, la o speță concretă dedusă judecății, fiind formulate critice de neconstituționalitate prin raportare la modalitatea în care judecătorul fondului a soluționat cererile formulate de cei doi inculpați, o asemenea solicitare neintrând în competențele Curții Constituționale, acest aspect fiind atributul exclusiv al instanțelor judecătorești.

În consecință, pentru motivele expuse, Curtea de Apel București a respins cererea formulată de inculpații A. și B. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., constatând că excepția invocată este inadmisibilă.

******

Împotriva acestei soluții, au formulat recurs, în termen legal, recurenții inculpați A. și B., prin apărător ales.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 29.07.2024, sub nr. x/2024/a1.5, fiind stabilit termen pentru soluționare la data de 08.10.2024.

Prin motivele de recurs aflate la dosar, apărarea recurenților A. și B. a solicitat să se constate că încheierea primei instanțe, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, este nelegală și netemeinică, în esență, arătând că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de lege, inclusiv condiția privind legătura cu soluționarea cauzei.

În concret, s-a arătat că, la momentul invocării excepției, dosarul nr. x/2024.5 se afla pe rolul Curții de Apel București, secția I Penală, în etapa soluționării contestației formulate de către A. și B., împotriva Încheierii F.N./21.06.2024 a Tribunalului București prin care s-a dispus înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive, în considerarea incidenței dispozițiilor art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., care prevede, cu caracter general și abstract, că măsura preventiva a controlului judiciar poate fi înlocuită cu o măsură preventivă mai severa doar dacă există o ordonanță de punere în mișcare a acțiunii penale.

S-a precizat că în cadrul dosarului nr. x/2024 aflat pe rolul Tribunalului București apărarea a invocat o serie de nereguli față de modalitatea în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale sub aspectul săvârșirii presupusei infracțiuni de tulburarea ordinii și liniștii publice de către inculpați, dar judecătorul de camera preliminara din cadrul instanței de fond a trecut peste toate criticile formulate de apărare și în cuprinsul încheierii contestate a luat în considerare strict dispozițiile art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., respingând cererea de probatoriu formulată tocmai în considerarea acestui text de lege.

În opinia apărării recurenților, prin modalitatea ambiguă și generală de redactare a textului art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., prin sintagma "există suspiciunea rezonabilă ca a săvârșit cu intenție o noua infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa [...]", fără a se institui o procedură clară de verificare a modalității în care s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru noua infracțiune, inculpatului i se creează, per se, o situație defavorabilă din perspectiva dreptului la libertate individuală și fără să se poată combate atât acuzație adusă cât și legalitatea și temeinicia ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale.

De asemenea, a considerat că prin dispozițiile legale criticate se încalcă principiul prezumției de nevinovăție, întrucât prin evaluarea cu caracter anticipat a vinovăției unei persoane de către o instanță de judecată care nici măcar nu are acces la piesele dosarului, se încalcă acest principiu fundamental.

În continuare, prin motivele de recurs, apărarea recurenților a arătat că textul de lege care face obiectul excepției de neconstituționalitate contravine dispozițiilor: art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1), art. 20 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (12), art. 24 alin. (1), art. 52 alin. (1), art. 53 alin. (2) teza a II-a din Constituția României.

Examinând recursul declarat de recurenții inculpați A. și B., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, trebuie îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, și anume:

- excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele în care participă;

- excepția să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare;

- excepția să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

- excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În ceea ce privește primele trei condiții, Înalta Curte, similar primei instanțe, constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de recurenții inculpați A. și B., în calitate de contestatori inculpați într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În continuare, referitor la condiția privind legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, instanța de control judiciar constată că aceasta nu este îndeplinită în cauză.

Fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (mutatis mutandis, decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 916/16.12.2014; decizia nr. 385 din 04 iunie 2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 25 octombrie 2019).

Înalta Curte notează că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză. Legătura dintre norma ce face obiectul excepției și soluționarea cauzei este, prin urmare, o condiție de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale. Mai exact, această condiție presupune că norma invocată să orientează soluția din cauză.

De asemenea, raportat la caracterul de remediu procesual de ordine publică care poate fi invocat în orice etapă a procesului penal, relevanța excepției de neconstituționalitate trebuie analizată în concret în raport cu procedura și faza procesuală în care este invocată.

În aceste coordonate, procedând la evaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., Înalta Curte reține că recurenții inculpați au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate vizând dispozițiile legale anterior menționate, în cauza nr. 14856/3/2024/a1.5 a Curții de Apel București având ca obiect calea de atac a contestației împotriva încheierii din camera de consiliu din data de 21 iunie 2024, pronunțată de Judecătorul de cameră preliminară al Tribunalului București, secția I Penală, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii controlului judiciar dispusă față de inculpații A. și B., cu măsura arestării preventive pe o durată de 30 de zile, de la momentul punerii în executare a măsurii.

Dispozițiile legale criticate - art. 215 alin. (7) din C. proc. pen. - prevăd următoarele:

(7) În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credință, obligațiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege.

Inculpații au invocat neconstituționalitatea acestui text de lege, întrucât judecătorul care dispune înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestării preventive, nu are posibilitatea legală de a verifica ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, existența acestei ordonanțe de punere în mișcare a acțiunii penale pentru o altă infracțiune, fiind o condiție suficientă pentru înlocuirea măsurii controlului judiciar cu măsura arestării.

În cazul concret, inculpații au arătat că punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva lor în cea de-a doua cauză s-a făcut cu nerespectarea legii, întrucât ordonanța nu descrie în concret faptele pentru care s-a realizat inculparea recurenților și nu este motivată. Cu toate acestea, au arătat că, judecătorul a trecut peste apărările inculpaților și s-a raportat strict la dispozițiile art. 215 alin. (7) C. proc. pen.

În fapt, Înalta Curte constată că recurenții sunt nemulțumiți de faptul că textul art. 215 alin. (7) C. proc. pen. nu prevede și posibilitatea cenzurării ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, pentru noua infracțiune, de către judecătorul care dispune înlocuirea măsurii controlului judiciar cu arestarea preventivă, în cauza în care s-a dispus inițial măsura controlului judiciar.

Or, sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care prin excepția invocată se tinde la constatarea neconformității unei prevederi dintr-o lege cu Constituția României, iar nu și atunci când se urmărește modificarea sau completarea acesteia, situație în care competența îi revine în exclusivitate, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanța de contencios constituțional este chemată să se pronunțe numai asupra constituționalității actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, așa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Altfel spus, excepția de neconstituționalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformității dispozițiilor legale la care aceasta face referire cu Constituția, control care însă poate fi realizat doar de instanța de contencios constituțional, atribuțiile instanței în fața căreia s-a ridicat respectiva excepție fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcție de care sesizează sau nu Curtea.

Din datele cauzei rezultă că ordonanța prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva inculpaților recurenți a fost emisă într-un nou dosar de urmărire penală, aflat pe rolul unei unități de parchet, iar legalitatea acestei ordonanțe este verificată potrivit dispozițiilor legale în vigoare în cauza în care ea a fost emisă și prin intermediul procedurilor prevăzute de lege. Textele de lege în vigoare nu abilitează judecătorul care înlocuiește măsura preventivă a controlului judiciar dispusă într-o cauză, să verifice și să sancționeze ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale emisă într-o altă cauză în care este cercetată o nouă infracțiune presupus săvârșită de același inculpat.

De altfel, o problemă similară a fost analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul Deciziei nr. 22/RIL/27 noiembrie 2023, în care s-a reținut că din interpretarea sistematică a cazului de arestare prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) teza I din C. proc. pen. și luând în considerare și ordinea cronologică a infracțiunilor la care se referă, rezultă că prima infracțiune este obiectul propunerii de arestare preventivă, iar noua infracțiune este motivul (cauza) pentru care se formulează propunerea și că, în cazul prevăzut de teza I din lit. d) a art. 223 alin. (1) din C. proc. pen., chiar atunci când noua infracțiune este cercetată într-un alt dosar, obiectul propunerii de arestare preventivă îl constituie tot prima infracțiune.

Rațiunea soluției legislative cuprinsă în art. 223 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen. vizează practic aprecierea situației globale a inculpatului, prin raportare la temeiul factual al tuturor faptelor reținute în sarcina sa, respectiv sancționarea conduitei inculpatului care, fiind acuzat de comiterea unor infracțiuni pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa, făcând obiectul unei noi proceduri judiciare în cadrul căreia a fost formulată o acuzație penală împotriva sa, are în continuare, cu intenție, o conduită ilicită.

Înalta Curte constată astfel că recurenții nu supun în realitate textul de lege unui control de conformitate a acestuia cu Constituția României, ci intenționează, în fapt, să obțină o modificare, o lărgire a prevederilor sale, în acord cu interesele acestora.

Mai exact, ceea ce critică recurenții inculpați prin intermediul excepției de neconstituționalitate de față, este împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară de la prima instanță a luat în considerare dispozițiile legale criticate, care permit înlocuirea măsurii controlului judiciar cu o măsură preventivă mai severă, fără a se institui o procedură clară de verificare a modalității în care s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru noua infracțiune și fără să se poată combate atât acuzația adusă cât și legalitatea și temeinicia ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale.

Or, astfel de critici evident nu pot forma obiectul unei excepții de neconstituționalitate, Înalta Curte constatând că, în mod judicios, prin încheierea contestată, s-a apreciat că excepția invocată este inadmisibilă, în condițiile în care prin demersul întreprins, recurenții inculpați nu invocă veritabile critici de neconstituționalitate, ci sunt nemulțumiți de modul în care instanța de judecată a aplicat și interpretat dispozițiile legale invocate ca nefiind constituționale, aspecte care sunt însă de competența instanței care a judecat cauza, nefiind în realitate o problemă de neconstituționalitate.

Concluzionând, în acord cu cele reținute prin încheierea recurată, Înalta Curte, prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a motivelor invocate de către recurenții inculpați A. și B., constată faptul că nu este îndeplinită condiția referitoare la legătura normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții A. și B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea nr. 387/CP din data de 04 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenții la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenții A. și B. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cuprinsă în încheierea nr. 387/CP din data de 04 iulie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală în dosarul nr. x/2024.5.

Obligă recurenții la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 08 octombrie 2024.