ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1904/2024

HOTĂRÂRE

17.10.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1904/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 17 octombrie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 iunie 2023 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele B. S.R.L. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții, în principal, la plata despăgubirilor, evaluate estimativ la data formulării acțiunii la suma de 930.000 EUR, pentru neexecutarea obligațiilor asumate prin contractul de vânzare de părți sociale din 25 februarie 2020, precum și a obligațiilor asumate de B. prin contractul de furnizare, despăgubiri care să fie actualizate cu rata inflației, iar, în subsidiar, la executarea în natură a obligației asumate prin contractul de vânzare de părți sociale din 25 februarie 2020, de a replanta numărul necesar de nuci hibrizi pentru lemn nobil de esență tare, cu origine controlată și certificare UE, din soiurile NG23XRA, NG38XRA și MJ209 pentru a atinge numărul de 15.000 de nuci hibrizi aferent Plantației Buziaș, respectiv din soiurile NG23XRA si NG38XKA pentru a atinge numărul de 1.500 de nuci hibrizi aferent Plantației Apoldu, care să se afle într-un număr egal de ani de viață cu cel pe care l-ar fi avut nucii hibrizi lipsă, obligarea pârâților la plata penalităților de întârziere egale cu dobânda legală, calculate de la data scadenței obligației neexecutate și până la plata integrală a despăgubirilor stabilite prin primul capăt al cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererile reconvenționale formulate, pârâtele-reclamante au solicitat obligarea reclamantei-pârâte A. la plata restului de preț rămas neachitat în temeiul contractului de cesiune părți sociale din 25 februarie 2020.

Prin sentința civilă nr. 257 din 16 februarie 2024, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocate din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a apreciat că, față de obiectul cererii principale și al cererilor reconvenționale, care sunt în legatură cu activitatea societății D. S.R.L., precum și de motivele invocate în susținerea lor, reținând și calitatea de asociați a A. și B. S.R.L. ai societății D. S.R.L., litigiul este unul în materie de societate, motiv pentru care a stabilit că determinarea competenței teritoriale se realizează în raport cu art. 63 din Legea nr. 31/1990, coroborat cu art. 119 C. proc. civ., în favoarea tribunalului în a cărui circumscripție își are societatea D. S.R.L. sediul principal.

Învestit fiind, Tribunalul Sibiu, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 222/C/2024 din 17 iunie 2024, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâtă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă; constatând ivit conflictul de competență, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia, formându-se dosarul nr. x/2023.

În motivarea soluției pronunțate, a reținut că obiectul acțiunii principale vizează o răspundere civilă contractuală derivată din executarea contractului de vânzare cumpărare de părți sociale din 25 februarie 2020, cererile părților nefiind în legatură cu activitatea societății D. S.R.L. A mai reținut că, potrivit art. 16 din acest contract, părțile au convenit că orice dispută care se naște din sau în legătură cu interpretarea sau executarea termenilor și condițiilor acestui contract sau încetarea acestuia pe care părțile nu o pot soluționa pe cale amiabilă, va fi soluționată de instanțele de judecată competente din București, România.

Prin urmare, a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 126 C. proc. civ., litigiul fiind de competența Tribunalului București, conform voinței exprimate în scris a părților.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente:

Litigiul de față are ca obiect răspunderea contractuală a pârâților, pe cale principală și a reclamantei, pe cale reconvențională, răspundere derivată din contractul de vânzare părți sociale din 25 februarie 2020.

Temeiul pretențiilor deduse judecății vizează obligațiile contractuale atât ale pârâtelor, cât și a titularei cererii principale, iar drepturile litigioase sunt afirmate prin prisma calității părților de cocontractanți, și nu de asociați ai D. S.R.L. Prin urmare, raportat la obiectul și natura cauzei, litigiul de față este unul circumscris sferei proceselor civile, neputând fi integrat cauzelor de drept societar rezultate din aplicarea Legii nr. 31/1990.

În materie contractuală, competența teritorială este alternativă, legiuitorul stabilind la art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. că, "în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente, (...) instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract."

Pe de altă parte, prin clauza inserată la art. 16 din contractul de vânzare părți sociale din 25 februarie 2020, părțile au prevăzut o clauză atributivă de competență pentru disputele decurgând din contract în favoarea instanțelor situate în București, clauză ce se grefează pe dispozițiile art. 126 C. proc. civ., în temeiul cărora părțile pot să convină, în scris sau prin declarație verbală în fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât cele care, potrivit legii, au competență teritorială, cu excepția cazurilor în care competența este exclusivă.

În atare condiții, constatând că, în speță, competența teritorială nu este exclusivă din perspectiva art. 107-112 C. proc. civ., iar fundamentul demersului judiciar al părților îl constituie contractul de vânzare părți sociale din 25 februarie 2020, Înalta Curte reține că este aplicabilă clauza atributivă de competență de la art. 16 din acest contract.

Prin urmare, raportat la valoarea pretențiilor deduse judecății, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului București, sesizarea acestei instanțe realizându-se în acord cu alegerea părților, stabilită prin clauza sus-amintită, care instituie o competență teritorială obligatorie în favoarea instanței determinate de părți.

De altfel, având în vedere că în determinarea competenței sunt aplicabile norme de ordine privată, în conformitate cu art. 130 alin. (3) raportat la art. 129 alin. (3) C. proc. civ., necompetența putea fi invocată de pârâte prin întâmpinare.

Cum pârâtele nu au invocat excepția necompetenței teritoriale în condițiile anterior enunțate, competența a fost câștigată în mod definitiv de Tribunalul București.

Față de considerentele anterior expuse, în temeiul art. dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.