ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2597/2023

Ședința publică din data de 7 decembrie 2023

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

La data de 26 ianuarie 2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a suplimentat capetele de cerere indicate prin cererea introductivă cu două capete de cerere noi constând în:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 1.684.052,52 RON reprezentând prejudiciu compus din diferența dintre prețul de achiziție de pe piață a mărfii pentru înlocuirea mărfii nelivrate de către pârâtă și prețul convenit prin contractul încheiat cu pârâta;

- obligarea pârâtei la plata de penalități în cuantum de 0.03%/zi de întârziere aplicate la suma de 1.684.052,52 RON, calculate din data de 04.12.2020 și până la data plății integrale a debitului principal și, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aplicate debitului principal, calculate din data de 04.12.2020 și până la data plății integrale a debitului.

Prin sentința civilă nr. 2601 din 26.10.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată și modificată, formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 403/A/2023 din 15 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă excepția de netimbrare invocată de intimată, ca neîntemeiată.

A fost admis apelul declarat de reclamantă și a fost schimbată sentința atacată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.554.141,34 RON, reprezentând diferență dintre prețul de achiziție al mărfii și prețul convenit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 25.06.2020, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă debitului principal, calculate conform art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011 de la data de 04.12.2020 și până la data plății efective. Au fost respinse, în rest, pretențiile ca neîntemeiate.

Totodată, a fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 57.403,88 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (în primă instanță și în apel).

Prin recursul declarat de pârâta B. S.R.L. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea deciziei recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar, în subsidiar, instanței de apel.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că a fost încălcat dublul grad de jurisdicție prin neaplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Prin cererea de apel reclamanta a solicitat anularea sentinței pentru nemotivare și pentru încălcarea principiului contradictorialității procesului civil, fapt ce echivalează cu solicitarea de rejudecare a cauzei de prima instanță.

În continuare, a susținut nemotivarea sentinței pronunțate de prima instanță și încălcarea de către aceasta a principiului contradictorialității procesului civil.

Prin urmare, a arătat că în mod nelegal instanța de apel nu a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe întrucât erau incidente cauze de anulare a sentinței.

Mai arată recurenta că instanța de apel, deși a înlăturat considerentele primei instanțe privind încetarea contractului prin ajungerea la termen, nu s-a pronunțat cu privire la încălcarea principiului contradictorialității. Recurenta-pârâtă a invocat în acest sens jurisprudența națională, respectiv decizia nr. 1483/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Comercială, pronunțată în dosarul nr. x/2006, și decizia nr. 2610 din data de 4 iunie 2014 a aceleiași instanțe.

Se mai susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 470 alin. (3) C. proc. civ. și art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât ar fi trebuit admisă excepția netimbrării apelului având în vedere că până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel nu a fost achitată taxa judiciară de timbru.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a apreciat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1552 C. civ.

Potrivit recurentei contractul nr. x din 25.06.2020 este un veritabil contract de vânzare-cumpărare în cadrul căruia părțile au stabilit perioada de livrare între 01.09-30.09.2020, iar livrarea se putea face la opțiunea cumpărătorului în mai multe locații.

Or, din modalitatea de formulare a clauzelor, care reprezintă voința concordantă a părților, cât și din natura contractului, rezultă că data de 30 septembrie 2020 reprezintă un termen extinctiv în acord cu dispozițiile art. 1412 alin. (2) C. civ., la împlinirea căruia se stinge obligația de livrare a mărfii atât timp cât nu s-a exprimat opțiunea de a comanda o anumită cantitate de marfă în perioada de livrare stabilită.

În opinia recurentei-pârâte, termenul de 7 zile acordat de reclamantă potrivit art. 1552 alin. (3) C. civ. pentru efectuarea livrării sub sancțiunea rezilierii nu acordă posibilitatea reală de executare, întrucât pârâta nu are în mod real resurse și timp suficiente pentru realizarea prestației. Mai mult, activarea unei clauze rezolutorii a fost vădit disproporționată în condițiile în care nu a fost cauzat niciun prejudiciu reclamantei.

Recurenta-pârâtă redă dispozițiile art. 1170 C. civ. și susține că pentru livrarea cantității de floarea-soarelui prevăzute în contract s-au depus toate diligențele, situația ivită în timpul executării contractului fiind una excepțională, respectiv distribuitorii contractați de pârâtă s-au aflat în imposibilitatea de a livra cantitatea de marfă, invocând forța majoră ca urmare a secetei severe înregistrate în cursul anului 2020.

În opinia recurentei-pârâte, clauza de la art. 12 din contract, deși a fost inserată în contract ca un pact comisoriu, nu produce efecte, deoarece a fost precizată într-o manieră echivocă obligația a cărei neexecutare poate atrage rezilierea contractului. Astfel că în aceste condiții vor deveni incidente prevederile legale generale din materia punerii în întârziere a debitorului.

Se arată că în mod greșit instanța de apel a reținut că a intervenit încetarea contractului prin reziliere unilaterală, potrivit clauzei de la art. 12 din contract și dispozițiilor art. 1552 C. civ.

Se susține că analiza concluziei reținută de instanța de apel nu este rezultatul unei analize judiciare a situației de fapt și a probelor administrate, nefiind redat într-o manieră logică raționamentul pe care s-a fundamentat decizia recurată.

De asemenea, instanța de apel a reținut în mod greșit aplicabilitatea clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. a) din contract, întrucât datele contractelor la care s-a raportat calculul diferenței de preț sunt ulterioare formulării cererii de chemare în judecată, dată la care prejudiciul suferit de reclamantă trebuia să fie cert.

Potrivit art. 1537 C. civ. prejudiciul trebuie dovedit, astfel că nu i se poate imputa pârâtei o diferență de preț prin raportare la un contract încheiat la aproximativ o lună de la notificarea de rezoluțiune a contractului și la faptul că pârâta și-a arătat disponibilitatea în această perioadă să livreze marfa.

În aprecierea recurentei-pârâte, instanța de apel a aplicat greșit art. 1350 C. civ. privind răspunderea civilă contractuală.

În acest sens, recurenta a menționat că nu există faptă ilicită, deoarece a dat dovadă de bună-credință și deși au fost mai multe probleme independent de pârâtă, aceasta a încercat să efectueze livrarea. Dimpotrivă, reclamanta a fost cea care a refuzat să primească marfa ceea ce a produs în patrimoniul pârâtei un prejudiciu.

De asemenea, în opinia recurentei-pârâte prejudiciul nu este cert, evocând în acest sens situația de fapt.

Potrivit recurentei-pârâte, reclamanta nu a demonstrat prejudiciul produs privind diferența dintre prețul de achiziție de pe piață și cel din contractul intervenit între părți.

Mai mult, reclamanta nu a demonstrat că trebuia să livreze marfa ce urma a fi achiziționată de la pârâtă către alți clienți, iar contractul încheiat cu C. la mai mult de o lună de la formularea cererii de chemare în judecată nu este rezultatul neexecutării obligațiilor contractuale ale pârâtei.

În continuare, recurenta-reclamantă a învederat dispozițiile art. 1534 C. civ., susținând că reclamanta a contribuit la producerea prejudiciului întrucât pârâta a avut întreaga cantitate de marfă, însă reclamanta nu a mai dorit recepția acesteia.

Totodată, recurenta-pârâtă afirmă că între fapta ilicită și prejudiciu nu există o legătură de cauzalitate.

Prin recursul declarat de reclamanta A. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, respectiv în ceea ce privește soluția de respingere parțială a pretențiilor reclamantei, și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii.

Sub acest aspect a arătat că instanța de apel, deși a constatat existența unei fapte ilicite săvârșite de pârâtă constând în nelivrarea mărfii, ulterior, când a analizat despăgubirile solicitate în temeiul clauzei prevăzute de la art. 8.1 lit. b) din contract, a constatat că acestea nu sunt întemeiate, întrucât clauza este aplicabilă în caz de neexecutare a obligației de livrare, nu și în cazurile de executare necorespunzătoare a acestei obligații.

Prin urmare, recurenta-reclamantă susține că inconsecvența argumentativă este atât de gravă sub aspectul respingerii despăgubirilor solicitate în temeiul art. 8.1 lit. b) din contract încât este extrem de dificilă urmărirea raționamentului pentru care instanța de apel a ajuns la această soluție, situație care echivalează cu o nemotivare a soluției din apel.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, deoarece niciuna dintre părți nu a susținut ipoteza unei executări necorespunzătoare a contractului, iar dacă instanța o considera esențială trebuia să o fi pus în discuția părților.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea regulilor privind interpretarea contractului prevăzute la art. 1266, art. 1267 și art. 1268 C. civ.

Potrivit recurentei-reclamante instanța de apel a încălcat prevederile art. 1267 C. civ. referitor interpretarea sistematică a clauzelor de la art. 2 din contract, care reglementează executarea neconformă a obligație și art. 8.1 privind neexecutarea obligației de livrare a mărfii.

Așadar, nu poate fi confundată ipoteza unei neexecutări a contractului constând în nerespectarea obligației de livrare a mărfii în termenul contractual, cu situația unei executări necorespunzătoare, care echivalează cu livrarea mărfii, dar în alți parametri decât cei agreați.

Recurenta-reclamantă arată că instanța de apel nu a interpretat clauza prevăzută la art. 8.1 din contract potrivit voinței concordante a părților conform art. 1266 C. civ.

Sub acest aspect, s-a susținut că pe lângă variația prețului, care reprezintă prejudiciul rezultat din creșterea costului de aprovizionare, în activitatea unei companii există prejudicii care generează efecte în cascadă pe lanțul de producție în raport cu întârzierea în executarea obligațiilor reclamantei față de proprii clienți, perturbarea fluxurilor de depozitare, de producție și de livrare determinate de rămânerea fără materie primă în anumite perioade de timp, costuri juridice, legale și administrative legate de identificare unor alți furnizori, etc.

Prin urmare, faptul că a fost achiziționată ulterior marfa pentru înlocuirea celei nelivrate nu înseamnă că neexecutarea obligației nu a determinat și alte prejudicii de natura celor evocate anterior.

În opinia recurentei-reclamante voința concordantă a părților trebuie interpretată în sensul că acestea au agreat o protecție a poziției contractuale superioară celei de drept comun, pentru acoperirea tuturor prejudiciilor susceptibile a rezulta din neexecutarea obligației de livrare a mărfii.

Totodată, se invocă încălcarea dispozițiilor art. 1268 C. civ.

Recurenta-reclamantă susține că există două tipuri de prejudicii predeterminate de părți, la 8.1. lit. b) s-a prevăzut o componentă fixă a prejudiciului, incidentă în toate cazurile de neexecutare a obligațiilor asumate de vânzător, și o componentă variabilă, care depinde în mod necesar de cumpărarea unor produse similare de la alți furnizori.

Prin urmare, în ipoteza în care cumpărătorul achiziționează de pe piață de la alți furnizori produse similare, prejudiciul este compus atât din componenta fixă, cât și din cea variabilă.

Se invocă dispozițiile art. 1726 alin. (3) și (4) C. civ., în contextul interpretării contractului potrivit art. 1268 alin. (1) C. civ. și se susține că în cazul contractelor de vânzare de mărfuri fungibile se face o distincție între prejudiciul reprezentat de variația prețului și daunele-interese.

Instanța de apel transformă clauza într-una incertă sub aspectul obiectului și al efectelor pe care le poate produce, pârâtei fiindu-i tolerat conform acestei interpretări chiar și să nu execute contractul și să evite orice sancțiune sau obligație de reparare a prejudiciilor în cazul unor prețuri favorabile practicate de către aceasta în relația cu alți parteneri comerciali.

Interpretarea dată de instanța de apel încalcă scopul urmărit de părți, acela de a constitui o garanție atipică prin modelarea răspunderii contractuale în sensul agravării acesteia și face abstracție de natura diferită a prejudiciilor ce sunt reparate prin cele două litere ale clauzei 8.1 din contract, în acord cu principiul instituit prin art. 1531 C. civ. privind repararea integrală a acestuia.

Potrivit recurentei-reclamante tocmai natura și finalitatea diferită a celor două categorii de prejudicii au determinat deopotrivă inserarea conjuncției "și", ca indiciu clar al posibilității de cumulare a celor două tipuri de penalități contractuale solicitate din partea intimatei-pârâte.

Așadar, recurenta-reclamantă susține că sensul obligației de plată a prejudiciului de 30% din valoarea mărfii nelivrate, chiar independent de achiziția sau nu a mărfii de înlocuire, provine din natura diferită a prejudiciului acoperit prin această clauză, respectiv perturbările activității și relațiilor contractuale proprii pe lanțul de furnizare al reclamantei cu clienții săi.

De asemenea, se arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1726 C. civ., care statuează expres că în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor de către vânzătorul unor mărfuri fungibile, cumpărătorul este îndreptățit să pretindă deopotrivă diferența de preț și daune-interese.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a respins capătul II de cerere privind penalitățile în cuantum de 0,03% calculate din data de 01.10.2020 și până la data plății integrale la debitul principal de 198.545,79 USD, fără o cercetare asupra fondului, având în vedere natura sa accesorie în raport cu capătul principal de cerere constând în plata debitului.

Cauza a fost înregistrată la 11.05.2023 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, iar prin rezoluția din 21.07.2023 a fost fixat termen de judecată la 7 decembrie 2023.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere de suspendare a executării deciziei recurate, care a fost respinsă prin încheierea din data de 24 mai 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Prin întâmpinarea din 21 iunie 2023, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, iar prin întâmpinarea din 26 iunie 2023, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului reclamantei.

Prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea apărărilor acesteia și admiterea propriului recurs.

I. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L., pentru următoarele considerente:

În prealabil, este de subliniat faptul că vor fi analizate criticile de nelegalitate din memoriul de recurs, celelalte argumente, susținute verbal în ședința din 7 decembrie 2023 și care nu au fost dezvoltate în cererea de recurs nu vor fi primite, deoarece au fost susținute cu încălcarea art. 485 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 480 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau principii de drept.

În opinia recurentei-pârâte instanța de apel a încălcat principiul dublului grad de jurisdicție prin neaplicarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Sub acest aspect s-a arătat că reclamanta a solicitat anularea sentinței pentru nemotivare și pentru încălcarea principiului contradictorialității procesului civil, fapt ce echivalează cu solicitarea de rejudecare a cauzei de prima instanță.

Potrivit art. 480 alin. (2) C. proc. civ. "în caz de admitere a apelului, instanța poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată".

În caz de admitere a apelului și de anulare a hotărârii primei instanțe este necesar să se distingă între cele două ipoteze reglementate de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv atunci când în mod greșit prima instanță a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, caz în care instanța de apel va anula sentința atacată și va judeca procesul evocând fondul și situația unui alt motiv de anulare a hotărârii atacate, când instanța de apel va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție atunci când părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Examinând cererea de apel, se constată că reclamanta a solicitat anularea sau schimbarea în tot sentinței atacate, iar instanța de apel a admis apelul reclamantei și a schimbat hotărârea atacată în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a anulat sentința atacată, ci a schimbat-o, nefiind incidente dispozițiile prevăzute la art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Mai mult, niciuna dintre părți nu a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe prin cererea de apel sau întâmpinare.

Argumentul recurentei-pârâte privind faptul că solicitarea reclamantei de anulare a sentinței primei instanțe pentru nemotivarea acesteia și încălcarea principiului contradictorialității procesului civil echivalează cu cererea de trimitere a cauzei spre rejudecare, nu poate fi primit.

Dispozițiile art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. sunt neîndoielnice în ceea ce privește formularea unei solicitări în mod expres de către părți pentru trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe prin cererea de apel sau întâmpinare, ceea ce în speță nu a avut loc.

Argumentele recurentei-pârâte privind nemotivarea sentinței primei instanțe și încălcarea principiului contradictorialității procesului civil de către aceasta nu pot fi primite întrucât prin calea extraordinară de atac a recursului pot fi aduse critici de nelegalitate doar în privința deciziei pronunțate în apel.

În egală măsură, criticile privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 470 alin. (3) C. proc. civ. și art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, nu sunt fondate.

Potrivit recurentei instanța de apel ar fi trebuit să admită excepția netimbrării apelului deoarece nu a fost achitată taxa judiciară de timbru aferentă petitelor privind prejudiciul constând în diferența dintre prețul de achiziție a mărfii pentru înlocuirea acesteia și prețul prevăzut în contract și penalitățile în cuantum de 0,03%/zi de întârziere pentru acest debit, până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel.

Verificând actele dosarului din apel, se constată că instanța de apel a omis să stabilească taxa judiciară de timbru pentru aceste capete de cerere, iar după rămânerea în pronunțare a cauzei, instanța a observat că apelanta datorează taxă judiciară de timbru pentru cererile menționate, sens în care a repus cauza pe rol pentru completarea taxei judiciare de timbru cu suma de 10.222,76 RON.

Întrucât obligația de plată a taxei judiciare de timbru stabilite în sarcina apelantei a fost achitată, instanța de apel în mod corect a respins excepția netimbrării apelului.

Înalta Curte constată că apelanta s-a conformat obligațiilor stabilite în sarcina sa până la primul termen acordat în acest sens, iar la momentul pronunțării pe excepția netimbrării cauza nulității a dispărut, astfel că apelul formulat nu putea fi anulat, potrivit dispozițiilor art. 177 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, nu se poate reține aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 470 alin. (3) C. proc. civ. și a art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind plata anticipată a taxelor judiciare de timbru.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate norme de procedură sau principii de drept procesual a căror sancțiune atrage nulitatea hotărârii, susținerile recurentei-pârâte, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind fondate.

Nu poate fi primită nici critica privind nemotivarea deciziei recurate întrucât instanța de apel nu a analizat criticile reclamantei privind nemotivarea sentinței prime instanțe și încălcarea principiului contradictorialității procesului civil, deoarece recurenta-pârâtă nu justifică un interes în a contesta decizia atacată pentru că nu au fost analizate argumentele părții adverse.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

În opinia recurentei instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1552 C. civ., susținând că prin clauza de la art. 12 din contract părțile au prevăzut un pact comisoriu, căruia i se aplică de fapt dispozițiile art. 1553 C. civ.

Prin art. 1552 C. civ. se reglementează operarea rezoluțiunii sau rezilierii prin declararea unilaterală a acesteia. În schimb, la art. 1553 C. civ. sunt reglementate pactele comisorii ca fiind clauze contractuale exprese privind rezoluțiunea contractului pentru neexecutare.

În ceea ce privește condițiile de validitate a pactelor comisorii legiuitorul a prevăzut că trebuie precizată obligația a cărei neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea contractului, precum și pus în întârziere debitorul.

Potrivit art. 12 din contract, "dacă una din părțile prezentului contract nu își îndeplinește obligațiile contractuale în condițiile precizate, cealaltă parte va notifica partea în culpă, solicitând remedierea încălcării contractului într-un termen de 7 (șapte) zile de la data primirii respectivei notificări. Transmiterea notificării de remediere constituie punere în întârziere în conformitate cu art. 1.522 C. civ.. După expirarea termenului de remediere, partea care nu se află în culpă poate declara rezilierea unilaterală a prezentului contract prin transmiterea unei notificări scrise de reziliere. Încetarea contractului va opera de drept, fără intervenția instanțelor judecătorești și fără alte formalități legale, la transmiterea notificării de reziliere părții în culpă (...)."

Înalta Curte, examinând clauza prevăzută la art. 12 din contract, prin raportare la prevederile legale evocate, constată că aceasta nu poate fi calificată ca fiind un pact comisoriu în sensul prevăzut de art. 1533 C. civ., întrucât nu este precizată în mod expres obligația a cărei neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea contractului.

Așadar, în mod just instanța de prim control judiciar a reținut că, deși clauza stipulată la art. 12 din contract face referire la încetare de plin drept a contractului, noțiune specifică pactelor comisorii, în realitate transpune prevederile art. 1552 C. civ., stipulând dreptul creditorului de a declara rezoluțiunea contractului.

Prin urmare, instanța de apel în mod corect a reținut că a încetat contractul prin reziliere unilaterală, conform art. 1552 C. civ., deoarece neexecutarea din partea pârâtei are un caracter însemnat, aceasta neîndeplinindu-și obligația de livrare a mărfii în perioada contractuală și nici în termenul suplimentar prevăzut în notificarea de punere în întârziere.

De asemenea, critica recurentei-pârâte privind faptul că în mod greșit instanța de apel a ajuns la concluzia că art. 12 nu îndeplinește condițiile unui pact comisoriu, fiind transpuse dispozițiile art. 1552 C. civ., fără a avea în vedere situația de fapt și probele administrate de instanțele de fond, nu poate fi primită, deoarece în realitate se solicită reaprecierea situației de fapt prin reinterpretarea probelor administrate, aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiect al controlului de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului.

Critica recurentei-pârâte privind faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit aplicabilitatea clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. a) din contract, nu este fondată.

În opinia recurentei-pârâte, potrivit art. 1537 C. civ. prejudiciul trebuie dovedit, astfel că nu i se poate imputa pârâtei o diferență de preț prin raportare la un contract încheiat la aproximativ o lună de la notificarea de rezoluțiune a contractului și la faptul că pârâta și-a arătat disponibilitatea în această perioadă să livreze marfa.

Potrivit clauzei prevăzute la pe clauza art. 8.1 lit. a) din contract, "dacă vânzătorul nu-și respectă obligația de livrare a mărfii în perioada și în condițiile stabilite, cumpărătorul are dreptul: a) să achiziționeze același tip de marfă de pe piață, în orice termeni și condiții de livrare, vânzătorul urmând să suporte orice diferență între prețul nou contractat de cumpărător și cel convenit prin prezentul contract".

Pe de altă parte, dispozițiile art. 1537 C. civ. stabilesc în sarcina creditorului obligația de a dovedi prejudiciul atât sub aspectul existenței cât și al întinderii acestuia.

Înalta Curte constată că reclamanta a dovedit existența prejudiciului prin neexecutarea de către pârâtă a obligației de a livra marfa în termenul contractual, iar sub aspectul întinderii acestuia părțile l-au stabilit, în art. 8.1 lit. a) din contract, ca fiind diferența între noul preț de achiziție a produselor și cel prevăzut în contract.

În cauză se constată că la stabilirea întinderii prejudiciului în conformitate cu dispozițiile art. 8.1 lit. a) din contract, instanța de apel în mod corect a avut în vedere contractele încheiate de reclamantă ulterior încetării contractului, prin care au fost achiziționate aceleași produse, însă la un preț mai mare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu are relevanță data încheierii contractelor cu noii furnizori ai produselor care nu au fost livrate de pârâtă, respectiv la o lună de la notificarea de rezoluțiune a contractului, atât timp cât reclamanta a demonstrat că prejudiciul este cauzat de neexecutarea culpabilă a obligației de livrare a mărfii de către pârâtă, iar sub aspectul cuantumului prevăzut la art. 8.1 lit. a) din contract, acesta se raportează la acțiunile întreprinse de reclamantă, ulterior încetării contractului.

În egală măsură, nici critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1350 C. civ. referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, nu este fondată.

Răspunderea civilă contractuală este consecința nerespectării regulii generale a obligativității executării obligațiilor contractuale asumate printr-un contract valabil.

Elementele constitutive ale răspunderii civile contractuale sunt: săvârșirea de către debitor a unei fapte ilicite constând în aceea că fără justificare nu a executat sau doar parțial ori nu a executat corespunzător obligațiile asumate printr-un contract valabil încheiat, existența unui prejudiciu cert în patrimoniul creditorului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Prin decizia recurată s-a reținut îndeplinirea cerințelor răspunderii civile contractuale, respectiv fapta ilicită a pârâtei constând în neexecutarea obligației de livrare integrală a produselor în termenul convenit de părți la art. 4 din contract, prejudiciul cert cauzat reclamantei este reprezentat de diferența dintre prețul de achiziție a mărfii de pe piață și cel convenit prin contractul încheiat între părți și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Sub acest aspect, al respectării condiției privind existența faptei ilicite, recurenta-pârâtă a susținut că nu a săvârșit nicio faptă ilicită, întrucât a dat dovadă de bună-credință și, deși au fost mai multe probleme independent de pârâtă, aceasta a încercat să efectueze livrarea, dar reclamanta a refuzat să preia bunurile.

În primul rând, recurenta-pârâtă indică ipoteza neexecutării obligațiilor contractuale, justificată de imposibilitatea de livrare a produselor de către subcontractorii săi, cauzată de seceta severă din anul 2020.

Or, Înalta Curte constată că argumentul pârâtei nu este în măsură să justifice o neexecutarea a propriei obligații de livrare a produselor față de reclamantă.

În al doilea rând, argumentul recurentei-pârâte privind buna sa credință în executarea obligației de predare a mărfii imediat după rezoluțiunea contractului și refuzul reclamantei de a accepta produsele nu poate fi primit, deoarece contractul a încetat prin rezoluțiune unilaterală cel mai târziu la 19.10.2020, iar reclamanta nu mai avea obligația contractuală de a prelua mărfurile ulterior acestei date.

Referitor la condiția prejudiciului, recurenta-pârâtă susține că acesta nu este cert, deoarece până la momentul formulării cererii de chemare în judecată el nu a putut fi individualizat.

În vederea respectării principiului reparării integrale a prejudiciului, prevăzut la art. 1385 C. civ., prejudiciul actual, produs la data când se pretinde repararea lui, este cert, însă, de asemenea, este cert și prejudiciul viitor, cu condiția ca acesta să fie determinabil.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prejudiciul la care a fost obligată pârâta să îl repare este un prejudiciu viitor cert care, deși nu s-a produs la data înregistrării cererii de chemare în judecată, poate fi determinat potrivit clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. a) din contract ca fiind diferența dintre prețul de achiziție a produselor de la alți furnizori și cel prevăzut în contract.

O altă critică a recurentei-pârâte privind lipsa caracterului cert al prejudiciului vizează faptul că reclamanta nu a demonstrat prejudiciul suferit prin depunerea de dovezi cu clienții finali cărora trebuia să le livreze marfa ce urma a fi achiziționată de la pârâtă.

Acest argument nu este relevant la stabilirea caracterului cert al prejudiciului atât timp cât părțile au prevăzut în mod expres printr-o clauză contractuală că prejudiciul constă în diferența dintre suma achitată în plus de către reclamantă pentru achiziționarea produselor similare de la alți furnizori și suma pe care ar fi achitat-o pârâtei în temeiul contractului.

Această diferență de preț reprezintă un cost suplimentar care nu ar fi fost suportat dacă pârâta își executa obligațiile asumate și a fost predeterminat de către părți ca un prejudiciu pentru care ar urma să fie atrasă răspunderea acesteia, independent de dovedirea destinației produselor nelivrate.

De asemenea, nici critica privind lipsa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită constând în nelivrarea produselor și prejudiciul determinat prin încheierea contractului cu C. la mai mult de o lună, nu este fondată.

Înalta Curte constată că fapta ilicită constând în neexecutarea obligației de a livra la termen produsele de către pârâtă a cauzat în patrimoniul reclamantei un prejudiciu care a fost prestabilit de părți prin clauza contractuală de la art. 8.1 din contract.

Totodată, pentru determinarea cuantumului prejudiciului, respectiv a diferenței dintre prețul la care au fost achiziționate produsele de la noii furnizori și prețul din contract, reclamanta a depus contractul cu C., încheiat ulterior rezoluțiunii contractului dintre părți.

Așadar, se constată că prejudiciul determinat din prețul prevăzut în contractul încheiat de reclamantă cu societatea C. a fost cauzat de fapta ilicită a pârâtei constând în nelivrarea produselor la termenul asumat contractual.

În consecință, Înalta Curte constată că nu au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1350 C. civ. privind îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte reține că instanța de apel a interpretat și aplicat corect normele invocate de recurenta-pârâtă, astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 403/A/2023 din 15 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă urmează să fie respins ca nefondat.

II. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, nu este fondat.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau principii de drept.

În aprecierea recurentei instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității deoarece niciuna din părți nu a susținut ipoteza unei executări necorespunzătoare a contractului, iar dacă instanța o considera esențială trebuia să fi fost pusă în discuția părților.

Potrivit principiului contradictorialității procesului civil orice aspect trebuie pus în discuția părților, iar actele de procedură și înscrisurile să fie comunicate între acestea, astfel încât să aibă posibilitatea de a-și exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanțial, procedural ori de fapt.

Totodată, principiul contradictorialității presupune și ca instanța să-și întemeieze hotărârea numai pe motivele de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse în prealabil dezbaterii contradictorii.

Prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat plata despăgubirilor prevăzute la art. 8.1 din contract, precum și a penalităților de la art. 8.2 din contract, în temeiul răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru neexecutarea obligației de a preda la termen produsele contractate.

Prima instanță a respins acțiunea ca neîntemeiată, iar împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta care, printre altele, a criticat soluția de respingere a despăgubirilor solicitate în temeiul răspunderii civile contractuale.

În apel s-au analizat condițiile răspunderii civile contractuale și la examinarea prejudiciului solicitat în temeiul clauzei prevăzute de la art. 8.1 lit. b) din contract, instanța de apel a constatat că acestea nu sunt întemeiate întrucât clauza este aplicabilă în caz de neexecutare a obligației de livrare nu și în cazurile de executare necorespunzătoare a acestei obligații.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat principiul contradictorialității procesului civil atunci când a analizat valoarea prejudiciului solicitată în temeiul clauzei prevăzute de la art. 8.1 lit. b) din contract, deoarece părțile și-au expus argumentele și apărările privind aplicarea clauzei evocate prin cererea de apel și întâmpinare, precum și prin concluziile orale formulate în dezbaterea apelului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că a fost respectat principiul contradictorialității procesului civil în apel, aspectele esențiale privind cuantumul prejudiciului solicitat de reclamantă în temeiul clauzelor prevăzute la art. 8.1 din contract au fost puse în discuția părților, acestea și-au expus argumentele și apărările prin cererea de apel și întâmpinare, acte de procedură comunicate între părți, iar hotărârea s-a întemeiat pe motivele de fapt și de drept care au fost supuse dezbaterii acestora.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate norme de procedură sau principii de drept procesual a căror sancțiune atrage nulitatea hotărârii, susținerile recurentei-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondate.

În schimb, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, este fondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat, clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Criticile recurentei-reclamante privind considerentele contradictorii din decizia recurată sunt justificate.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel deși a reținut existența unei fapte ilicite săvârșite de pârâtă constând în nelivrarea mărfii, ulterior, când a analizat despăgubirile solicitate în temeiul clauzei prevăzute de la art. 8.1 lit. b) din contract, a constatat că acestea nu sunt întemeiate, clauza fiind aplicabilă în caz de neexecutare a obligației de livrare nu și în situațiile de executare necorespunzătoare a acestei obligații.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat modalitatea de încetare a contractului, reținând că acesta a fost rezoluționat unilateral prin notificarea din 02.10.2020, începând cu data de 19.10.2020, potrivit art. 1552 C. civ., prin raportare la clauza de la art. 12 din contract.

În continuare, instanța de apel a analizat condițiile răspunderii civile contractuale, reținând că este îndeplinită fapta ilicită constând în nerespectarea obligației de livrare a obiectului contractului în perioada convenită la art. 4 și, ulterior, în termenul suplimentar de executare, care s-a împlinit la data de 15.10.2020, culpa debitorului fiind prezumată prin simplul fapt al neexecutării, iar prejudiciul a fost admis în parte, respectiv la suma de 1.554.141,34 RON, reprezentând diferență dintre prețul de achiziție al mărfii și prețul convenit prin contract, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, calculată conform art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, de la data de 04.12.2020 și până la data plății efective.

În ceea ce privește prejudiciul solicitat de reclamantă potrivit clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. b) din contract, reprezentând 30% din valoarea mărfii nepredate, instanța de apel l-a respins întrucât din cuprinsul clauzei rezultă că acesta este aplicabil în situația unei neexecutări a obligației de livrare nu și în cazul de față, când avem de a face cu o neexecutare corespunzătoare a obligației.

În considerarea celor prezentate, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii deoarece la analiza faptei ilicite a pârâtei a constatat că aceasta constă în nerespectarea obligației de livrare a mărfii în termenul prevăzut în contract, pentru ca ulterior, cercetând prejudiciul solicitat potrivit clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. b) din contract, să constate că acesta este datorat doar în situația unei neexecutări a obligației de livrare nu și în cazul de față, al unei executări necorespunzătoare.

Or, în speță, instanța de apel a reținut îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale a pârâtei, respectiv fapta ilicită constând în neîndeplinirea obligației de a livra la termen marfa, astfel că respingerea prejudiciului sub forma prevăzută la art. 8.1 lit. b) din contract pentru că nu s-a constatat o neexecutare a obligației de predare nu este argumentată.

Înalta Curte constată că argumentul pentru care a fost respins prejudiciul solicitat în temeiul clauzei prevăzute la art. 8.1 lit. b) din contract, practic nu există, nefiind prezentat un raționament logico-juridic care să fundamenteze soluția adoptată - aceea de respingere a acestei valori a despăgubirii.

Prin urmare, se constată că această motivare este superficială, nefiind expus în mod clar și precis silogismul judiciar care a condus la soluția adoptată, ceea ce echivalează cu o nemotivare a deciziei recurate.

Așadar, Înalta Curte constată că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii privind fapta ilicită imputată pârâtei, iar prezentarea argumentelor pentru care instanța de apel a respins solicitarea reclamantei de plată a prejudiciului cuantificat prin clauza prevăzută la art. 8.1 lit. b) din contract nu conduce la existența unui raționament logico-juridic în adoptarea soluției, ceea ce echivalează practic cu nemotivarea hotărârii.

În acest context, este evident că pentru exercitarea corespunzătoare a controlului judiciar se impune ca la judecata în primă instanță să se cerceteze toate susținerile și argumentele părților, astfel încât criticile formulate într-o eventuală cale de atac să permită examinarea și valorificarea lor separată.

Trebuie reamintit că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Albina împotriva României și Gheorghe împotriva României subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

De asemenea, în cauzele Dima împotriva României și Artico împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, întrucât Convenția nu urmărește să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat drept unul efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat "reținute", adică analizate corespunzător de către instanța sesizată.

Prin urmare, nemotivarea, în oricare din ipotezele menționate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Aceste dispozițiile legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată incidența cazului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece motivarea deciziei recurate este neadecvată în raport de aspectele cu care a fost învestită.

Având în vedere că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este întemeiat, așa cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte constată că nu se mai impune analiza criticilor recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În considerarea celor evocate, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 din C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 403/A/2023 din 15 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că pretențiile părților, derivând din cheltuielile de judecată efectuate în calea extraordinară de atac a recursului vor fi analizate cu prilejul rejudecării cauzei în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 403/A/2023 din 15 martie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva aceleiași decizii, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 decembrie 2023.