ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1157/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 03.09.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L. solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei totale de 614.100,72 RON, compusă din suma de 414.278,53 RON debit restant neachitat de către pârâtă; suma de 190.568,12 RON, cu titlu de penalități de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi, calculate la debitul restant în valoare de 414.278,53 RON, calcul efectuat pentru perioada 29.05.2019 - până la data de 29.08.2019 inclusiv; suma de 9.254,07 RON reprezentând prejudiciu suferit de către reclamantă pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligației sale de a ridica/prelua marfa; obligarea pârâtei de a achita în continuare penalități de 0,50% pentru fiecare zi de întârziere până la data executării efective și integrale a obligației de plată de la pct. 1 lit. a), cu) cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.R.L. a formulat, la 25.11.2019, cerere reconvențională, prin care a solicitat constatarea rezoluțiunii parțiale a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/12.01.2018, repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării reclamantei la achitarea sumei de 46.786,96 RON și 10.000 RON reprezentând plată parțială mărfuri nelivrate, constatarea nulității parțiale a clauzei contractuale 12.5 potrivit căreia "încetarea contractului nu scutește și nu stinge obligațiile cumpărătorului de achiziționare și achitare a echipamentelor deja comandate."

Prin sentința civilă nr. 2039/03.11.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. S.R.L., a fost obligată pârâta la plata sumei de 414.278,53 RON debit restant, a fost obligată pârâta la plata sumei de 190.568,12 RON penalități de întârziere în cuantum de 0,5 % pe zi, calculate la debitul restant pentru perioada 29.05.2019- 20.08.2019 și în continuare până la data executării efective și integrale a plății, au fost respinse restul pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată, a fost respinsă cererea reconvențională ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta la plata sumei de 15.720,09 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta, prin care a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței civile atacate și, rejudecând cauza pe fond, respingerea ca neîntemeiate a petitului 1 lit. a) și b) și petitului 2 din cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. și admiterea cererii reconvenționale formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta a invocat excepția de neexecutare a contractului.

Prin decizia civilă nr. 1629/2021 din 7 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta pârâtă-reclamantă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2039/03.11.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata reclamantă-pârâtă A. S.R.L.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A respins capetele de cerere referitoare la obligarea pârâtei la plata sumei de 414.278,53 RON cu titlu de debit restant și a penalităților de întârziere aferente debitului principal, ca neîntemeiate.

A menținut dispoziția primei instanțe de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 9.254,07 RON.

A admis în parte cererea reconvențională.

A constatat rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare cumpărare nr. x/12.01.2018 și a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării reclamantei-pârâte la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 46.786,96 RON, reprezentând plata parțială mărfuri nelivrate.

A respins cererea de obligare a reclamantei-pârâte la plata sumei de 10.000 RON, ca neîntemeiată.

A constatat nulitatea clauzei inserate la art. 12.5 din contractul de vânzare cumpărare nr. x/12.01.2018.

A obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 19.096,38 RON, cheltuieli de judecată în fond.

A respins cererea reclamantei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în fond, ca neîntemeiată.

A obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 17.579,58 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta-pârâtă A. S.R.L., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta învederează că decizia nu respectă exigențele legale relative la motivarea unei hotărâri judecătorești, prin aceea că încalcă principiul rolului de informare al hotărârii cu privire la motivele pentru care s-a admis cererea reconvențională.

În concret, susține că, în considerentele deciziei recurate nu sunt evocate normele substanțiale în raport de care instanța de apel a constatat nulitatea unei clauze din contract. Se arată că, raportat la dispozițiile art. 1246 alin. (1) C. civ., potrivit cărora orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, instanța de apel nu ar fi menționat care este condiția cerută de lege care a fost nesocotită ca urmare a inserării clauzei nr. 12.5 în cuprinsul contractului.

În același timp, susține că instanța de apel nu a precizat dacă este incidentă o cauză de nulitate absolută sau relativă, respectiv dacă este incident vreun caz de nulitate reglementat de art. 1250 sau art. 1251 C. civ., și dacă este o nulitate expresă sau virtuală.

După prezentarea unor considerente jurisprudențiale, recurenta apreciază că se impune casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată, instanței de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține că decizia este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1506 alin. (1) C. proc. civ., fapt ce ar fi atras încălcarea mai multor norme de drept material și reținerea unei scadențe greșite a termenului de livrare a mărfurilor.

Astfel, arată că, potrivit prevederilor contractuale agreate de părți, obligația de predare a mărfurilor este scadentă în termen de 60 de zile de la data achitării avansului, or instanța de apel ar fi reținut în mod greșit că termenul de livrare a mărfurilor a fost 08.06.2019.

Arată recurenta că, în acord cu pârâta, a stabilit ca plata făcută în 08.04.2019 să stingă factura fiscală nr. x/03.05.2019, iar nu factura GL nr. x, ce îngloba obligația de plată a avansului.

Susține că înțelegerea părților în acest sens reprezintă o convenție expresă asupra modalității de imputare a plății, în conformitate cu art. 1506 alin. (1) C. civ., rezultând astfel că, la data emiterii facturii nr. x/03.05.2019, plata sumei de 81.931,50 RON nu a mai reprezentat stingerea obligației de plată a avansului, intimata având în continuare această obligație contractuală.

Ca urmare a încălcării prevederilor art. 1506 alin. (1) C. civ., instanța de apel ar fi încălcat și prevederile art. 1556 alin. (1) C. civ., atunci când a reținut posibilitatea intimatului de a opune cu succes excepția de neexecutare a contractului, deși obligația de plată a avansului nu a fost îndeplinită, în totalitate, niciodată, de către intimată.

Apreciază important de reținut faptul că, ulterior datei de 08.06.2019 (dată la care instanța de apel a reținut că ar fi fost scadentă obligația de predare a bunurilor, respectiv dată la care ar fi avut loc rezoluțiunea contractului), intimata a mai efectuat o plată în sumă de 46.766,96 RON, la 11.06.2019.

Nu în ultimul rând, recurenta consideră că au fost încălcate și dispozițiile art. 1350 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.

Având în vedere că intimata nu putea opune cu succes excepția de neexecutare a contractului (fiind chiar ea în întârziere de drept cu privire la obligația de plată a avansului), instanța în mod greșit ar fi respins capătul de cerere privind atragerea răspunderii contractuale a intimatei.

Astfel, arată că, potrivit art. 10.4 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.01.2018, intimata avea obligația de a recepționa echipamentele, iar potrivit art. 6.2 din contract, avea obligația de a plăti contravaloarea lor cu ocazia recepționării.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta învederează că decizia este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1268 alin. (3) și art. 1269 C. civ., raportat la dispozițiile clauzei contractuale prevăzute la art. 4.1 din contract.

Astfel, recurenta susține că prevederile art. 4.1 din contract se interpretează în sensul în care, termenele de livrare se prelungesc automat cu perioada de timp în care livrarea mărfii nu este posibilă din cauza unor circumstanțe independente de conduita recurentei. Or, chiar instanța de apel ar fi reținut circumstanțe care au făcut imposibilă recepția bunurilor după data ajungerii lor în portul Constanța, respectiv din cauza nerealizării procedurilor vamale, imposibilitate generată de culpa/fapta altor persoane.

O altă critică a deciziei recurate, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privește încălcarea dispozițiilor art. 1551 alin. (1) C. civ.

În acest sens, arată că, raportat la dispozițiile art. 4.1 din contract, care stabilesc faptul că, situația existenței unor întârzieri minore și cauzate de circumstanțe independente de acțiunile vânzătorului nu poate reprezenta încălcarea unor obligații esențiale ale contractului, precum și raportat la reținerea corectă a instanței de apel, în sensul că neexecutarea trebuie să aibă o anumită gravitate, în mod greșit s-a reținut în decizia recurată faptul că reclamanta nu și-a îndeplinit o obligație fundamentală, aceea de a livra la termen bunurile comandate.

Susține recurenta că nu rezultă sub niciun aspect de ce instanța de apel ar fi considerat că pretinsa depășire a termenului de scadență ar reprezenta o neexecutare esențială, în condițiile în care, părțile au prevăzut încă de la început posibilitatea existenței unor întârzieri ale livrării mărfii și, mai mult, pe perioada derulării raporturilor contractuale, părțile au avut prefigurarea clară a faptului că obligația de predare a bunurilor ce făceau obiectul contractului urmează a fi îndeplinită într-un termen cel puțin rezonabil.

Cu alte cuvinte, arată că, pe perioada de executare a contractului, vânzătorul a oferit înscrisuri (dovezi) în sensul în care produsele speciale comandate se află în portul Constanța, acestea urmând în scurt timp să fie predate. În acest context, consideră că prefigurarea livrării bunurilor era clar stabilită pentru părți, cumpărătoarea neputând susține că s-ar fi aflat într-o situație în care putea, în mod rezonabil, anticipa că bunurile nu vor fi predate.

Practic, în perioada 08.06.2019 (data la care în mod greșit s-ar fi raportat instanța de apel că ar fi trebuit livrate bunurile) și 31.07.2019 (data când cumpărătoarea și-ar fi manifestat în mod abuziv dreptul de a rezoluționa contractul), cumpărătoarea cunoștea faptul că bunurile se află în Portul Constanța și că acestea urmează într-un termen rezonabil să fie livrate, nefiind în situația în care ar fi existat indicii ale unei eventuale neîndepliniri a obligației de livrare. Apreciază că însuși comportamentul intimatei, care a efectuat o plată la 11.06.2019, contrazice interpretarea instanței de apel potrivit căreia pretinsa întârziere ar fi reprezentat o încălcare deosebit de gravă a contractului.

În continuare, recurenta învederează că, pe lângă principala critică a soluției, relativă la constatarea unei cauze de nulitate a prevederilor art. 12.5 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.01.2018, care este cea reprezentată de caracterul nemotivat al hotărârii, din însăși soluția pronunțată s-ar deduce și aspecte de nelegalitate relative la încălcarea regimului general al sancțiunii nulității.

Pentru început, precizează recurenta că decizia este criticată prin deducție și raportare strictă la soluție. Astfel, susține că trebuie observat faptul că instanța de apel a folosit noțiunea de nulitate, iar nu de anulare, aspect din cadrul căruia recurenta deduce faptul că instanța de apel ar fi avut în vedere sancțiunea nulității absolute.

Raportându-se la prevederile art. 1253, art. 1247 alin. (1) și ar. 1258 C. civ., autoarea recursului consideră că, din cuprinsul deciziei nu rezultă care ar fi textul de lege care ar fi fost încălcat prin art. 12.5 din contract și nici maniera în care respectivul text legal ar ocroti un interes general.

Precizează că dispozițiile art. 1554 alin. (2) C. civ., la care a făcut referire instanța de apel, pot proteja doar un interes particular și individual determinat, respectiv interesul părților care au agreat să intre într-un anumit raport juridic contractual.

Totodată, precizează că prevederile art. 12.5 din contract nu contravin art. 1554 C. civ., deoarece în cuprinsul acestor prevederi legale nu se regăsește nicio dispoziție cu caracter prohibitiv, ba chiar art. 1554 alin. (2) C. civ. ar conține dispoziții cu caracter dispozitiv de ordin permisiv. Prin urmare, consideră că sub nicio formă nu se poate reține existența unei cauze de nulitate absolută în raport de încălcarea de către părți a unei norme supletive-permisive, cum este cea reglementată de art. 1554 alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește caracterul excesiv al pretinsei obligații (fără a avea un drept corelativ în patrimoniul cumpărătorului de a solicita livrarea mărfii), instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 1272 alin. (1) C. civ., potrivit cărora contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate urmările pe care practicile dintre părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau contractului după natura lui.

Astfel, menționează că, o aplicare corectă a acestor prevederi ar impune mai degrabă, reținerea acelui drept corelativ de a solicita predarea bunurilor decât concluzia reținerii unei cauze de nulitate absolută.

Nu în ultimul rând, recurenta învederează că au fost încălcate și dispozițiile art. 1270 C. civ., instanța trebuind să dea eficiență acestei clauze, agreată între doi profesioniști. În același timp, precizează că inserarea acestei clauze în contract demonstrează și intenția părților de a nu atribui un caracter esențial obligației de a livra la termen bunurile ce fac obiectul comenzilor speciale.

Recursul a fost comunicat intimatei B. S.R.L. la 04.02.2022 .

La 1 martie 2022, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentei-pârâte la 10.03.2022, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru lipsa dovezii calității de reprezentant convențional, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia este nemotivată, deoarece instanța de apel nu a evocat în considerentele sale care sunt normele de drept substanțial în raport de care s-a constatat nulitatea clauzei 12.5 din Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.01.2018 și nici nu a arătat dacă este incidentă o cauză de nulitate absolută sau relativă, expresă sau virtuală.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale.

Astfel, analizând apelul pârâtei reclamantă-reconvențional B. S.R.L., instanța de apel a reținut că, deși prima instanță a fost învestită cu două capete de cerere, respectiv constatarea rezoluțiunii parțiale a contractului, cu consecința repunerii părților în situația anterioară și constatarea nulității parțiale a clauzei 12.5 din contract, prima instanță nu a analizat capătul de cerere privind rezoluțiunea, apelul fiind fondat din această perspectivă.

Apreciind, pe baza probelor analizate și a temeiurilor de drept incidente că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii contractului, deoarece intimata-reclamantă-pârâtă reconvențional A. S.R.L. nu și-a îndeplinit o obligație fundamentală, aceea de a livra la termen bunurile comandate, instanța de prim control judiciar a constatat rezoluțiunea parțială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți.

Raportat la solicitarea apelantei privind repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea sumelor de 46.786,96 RON și 10.000 RON, achitate fără ca în schimbul lor să fie livrată marfa, instanța a reținut incidența dispozițiilor imperative ale art. 1554 alin. (1), potrivit cărora, "contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite".

În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității parțiale a clauzei 12.5 din contract, instanța de apel a reținut că este fondat, deoarece prin inserarea acestei clauze în contract, s-ar lipsi de efecte rezoluțiunea, fiind astfel contrară unei dispoziții legale. Totodată, a reținut că nu se poate considera că această clauză intră în sfera prevăzută de art. 1554 alin. (2) C. civ. invocat de prima instanță, câtă vreme o astfel de clauză reprezintă o cerință excesivă, întrucât nu s-a prevăzut și obligația corelativă a vânzătorului de a livra bunurile.

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține, contrar celor învederate de recurentă, că, instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile de drept care au fundamentat soluția de constatare a nulității parțiale a clauzei 12.5 din contract, respectiv la art. 1554 alin. (1) C. civ., normă imperativă de la care nu se poate deroga prin convenția părților, sub sancțiunea nulității absolute, așa cum dispun și dispozițiile art. 11 C. civ.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 425 lit. b) din C. proc. civ. nu impun obligația în sarcina instanței de a face o examinare exhaustivă și teoretică a instituțiilor de drept incidente în cauză, dacă o asemenea analiză nu prezintă relevanță pentru fundamentarea soluției, așa cum este situația și în cauză, în care efectele nulității absolute sau relative sunt aceleași, sens în care dispun și dispozițiile art. 1254 alin. (1) și (3) C. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat, sub un prim aspect, încălcarea dispozițiilor art. 1506 alin. (1) C. civ., privind imputația plății și, corelativ, a dispozițiilor art. 1556 alin. (1) C. civ. privind condițiile invocării excepției de neexecutare a contractului.

Instanța supremă reține, însă, că recurenta nu a dezvoltat o adevărată critică de nelegalitate a deciziei atacate, argumentele sale, concentrate în jurul demonstrării unui acord de voință al părților privind imputarea plăților efectuate de cumpărătoare la 08.04.2019 asupra facturii emise în 03.05.2019, aspect care ar fi influențat termenul de scadență al livrării bunurilor contractate, antamând netemeinicia alegată a deciziei atacate, iar nu nelegalitatea ei, recurenta urmărind stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel.

Pe de altă parte, instanța de recurs constată că argumentele recurentei privind imputația plății și neîndeplinirea obligației de plată a avansului sunt aduse pentru prima dată în atenția instanței în această etapă procesuală și, în plus, contrazic propriile susțineri ale recurentei A. S.R.L. din cererea de chemare în judecată și din întâmpinarea depusă în apel, conform cărora factura fiscală seria x nr. x/13.12.2918, emisă pentru suma de 81.931,50 Ron, reprezentând avans, a fost "achitată în data de 08.04.2019 (dată de la care începe să curgă termenul de livrare de 60 de zile calendaristice)".

Prin urmare, invocarea dispozițiilor art. 1350 C. civ., prin raportare la faptul că intimata B. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligația de plată a avansului, este invocată omisso medio, direct în recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Tot o critică de netemeinicie este și cea care vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1268 alin. (3) și art. 1269 C. civ. privind interpretarea contractului, raportat la clauza 4.1 din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/12.01.2018, potrivit căreia "vânzătorul nu poate fi tras la răspundere pentru situația în care, independent de voința sa și de acțiunile sale, livrarea mărfii este întârziată".

Instanța supremă reține că recurenta-pârâtă, deși recunoaște situația de fapt reținută de instanța de apel, în sensul că predarea mărfii a fost întârziată, dorește, în realitate, o reinterpretare a circumstanțelor factuale, cât și a probelor de la dosarul cauzei, pentru a demonstra o situație exoneratoare de răspundere acoperită de clauza 4.1 din contract.

Totodată, deși invocă dispozițiile art. 1551 alin. (1) C. civ., argumentele recurentei tind spre demonstrarea unui acord implicit al părților asupra întârzierii în livrarea produselor, aspect care ar exclude culpa recurentei în executarea contractului.

Caracterul esențial sau neesențial al prestațiilor neexecutate, în economia convenției, ce justifică sau nu rezoluțiunea reprezintă, în realitate, aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Înalta Curte reține că interpretarea actelor juridice, a probelor și a culpei în executarea contractului - elemente ale chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, se reține că recurenta-pârât nu a dezvoltat critici de nelegalitate a deciziei atacate, prin indicarea unor dispoziții normative concrete care să fie aplicate greșit de către instanța de apel. Totodată, instanța supremă reiterează faptul că, deși se invocă dispozițiile contractului de vânzare-cumpărare, acest act juridic reprezintă o convenție civilă, iar nu un act normativ, astfel că dispozițiile acestui contract nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de recurs reține că au fost invocate formal dispozițiile art. 1247 alin. (1) și art. 1258 alin. (1) C. civ.. Aceasta pentru că, așa cum s-a arătat în considerentele ce preced, efectele nulității absolute sau relative sunt aceleași, respectiv contactul/clauza lovită de nulitate absolută sau anulat/ă este considerat a nu fi fost niciodată încheiat.

Instanța supremă notează că, instanța de apel a reținut că prevederea contractuală de la art. 12.5 din contract, care dispune în sensul că, "încetarea contractului nu scutește și nu stinge obligațiile cumpărătorului de achiziționare și achitare a echipamentelor deja comandate", este contrară dispozițiilor art. 1554 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, "contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută în acest caz, să restituie celeilalte părți prestațiile primite".

Așa cum rezultă din dispozițiile art. 1554 alin. (1) teza a II-a, excepțiile de la obligația de restituire a prestațiilor sunt prevăzute de lege (nefiind situația în cauză), nefiind acordată părților posibilitatea de a deroga prin convenție de la aplicarea acestei dispoziții legale imperative.

Chiar dacă, potrivit art. 1544 alin. (2) C. civ., "rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluționarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune", instanța supremă reține pe de o parte că, clauza prevăzută la art. 12.5 nu se referă la soluționarea diferendelor, iar pe de altă parte, că, efectul pe care această clauză l-ar produce în caz de rezoluțiune reprezintă chiar o derogare prin convenția părților de la dispozițiile art. 1554 alin. (1) C. civ., interzisă de lege.

Recurenta se cantonează în prezentarea unor argumente teoretice cu privire la caracterul dispozitiv al prevederilor art. 1554 alin. (2) C. civ., cu ignorarea faptului că instanța de apel a constatat nulitatea clauzei 12.5 din contract în raport de dispozițiile alin. (1) al art. 1554 C. civ., care interzic derogarea prin convenția părților de la restituirea prestațiilor în caz de rezoluțiune.

Pe cale de consecință, sunt nefondate criticile recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1270 și art. 1272 C. civ., prin faptul că nu a dat eficiență unei clauze contrare unei dispoziții legale imperative.

De altfel, instanța supremă reține că repunerea părților în situația anterioară, ca urmare a constatării rezoluțiunii parțiale a contractului de vânzare-cumpărare, era obligatorie prin raportare la dispozițiile imperative ale art. 1554 alin. (1) C. civ., chiar în condițiile în care nu s-ar fi solicitat anularea clauzei 12.5 din contract, astfel că argumentele recurentei în sensul menținerii valabilității acestei clauze apar lipsite de relevanță, neinfluențând soluția pronunțată prin decizia atacată asupra petitului din cererea reconvențională, privind repunerea părților în situația anterioară.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1629/2021 din 7 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1629/2021 din 7 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2022.