ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1702/2024

Ședința publică din data de 8 octombrie 2024

Deliberând asupra recursurilor din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 192 și urm. C. proc. civ., art. 1489 C. civ., ale Legii nr. 31/1990 republicată și modificată, O.U.G. nr. 51/1998.

Prin întâmpinare, pârâta A. S.A. a solicitat, în principal, respingerea cererii introductive ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, iar în subsidiar, respingerea cererii ca fiind neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a fost invocată prin raportare la faptul că proprietarul acțiunilor deținute la societatea A. S.A. este Statul Român, iar nu A.A.A.S., calitate care rezultă din dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004, ale Legii nr. 137/2002 și O.U.G. nr. 88/1997.

Prin sentința civilă nr. 404/PI din 14 iulie 2022 Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei precum și cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, obligată fiind reclamanta să plătească pârâtei suma de 4.165 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

La termenul din data de 22 iunie 2023, prin decizia nr. 1618, Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând din oficiu motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în ceea ce privește modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ. de către instanța de control judiciar devolutiv, a admis recursul și a casat decizia recurată, fiind trimisă cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

De asemenea, a fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale penalizatoare, calculate asupra acestei sume.

5.1 Prin recursul formulat la data de 09.04.2024 reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtei la plata sumelor cu titlu de dividende și dobânzi penalizatoare pentru exercițiul financiar al anului 2019, necondiționat de ridicarea/anularea popririlor instituite, inclusiv plata dobânzilor în continuare până la achitarea efectivă a debitului.

În susținerea recursului, s-a arătat, într-o primă critică, faptul că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 784 alin. (1) C. proc. civ., prevederile Legii nr. 31/1990 privind dreptul acționarului - Statul Român prin A.A.A.S. de a obține dividendele care îi revin în calitatea sa de acționar al societății A. S.A., conform art. 67 alin. (2) din lege, precum și dispozițiile deciziei civile nr. 278/09.02.2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2020 (cauza având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumelor cu titlu de dividende și dobânzi penalizatoare pentru exercițiile financiare ale anilor 2016, 2017 și 2018) obligatorie potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ. și care are putere de lucru judecat, conform art. 431 din același cod, asupra chestiunii litigioase din prezenta cauză.

De asemenea, recurenta-reclamantă a făcut trimitere, pentru aceleași motive, și la decizia nr. 51/18.01.2024 pronunțată de instanța supremă în dosarul nr. x/2020 în al doilea ciclu procesual.

Potrivit titularei memoriului de recurs, în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a condiționat plata sumelor cu titlu de dividende cuvenite Statului Român prin A.A.A.S. pentru exercițiul financiar al anului 2019 de anularea sau ridicarea popririlor instituite, întrucât poprirea asupra sumelor datorate de către pârâtă nu afectează dreptul A.A.A.S. de a obține un titlu executoriu pentru plata dividendelor și dobânzilor, instanța de control judiciar devolutiv aplicând greșit prevederile art. 784 C. proc. civ.

S-a mai arătat că prin deciziile nr. 278/09.02.2022 și nr. 51/18.01.2024, obligatorii potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă a dezlegat cu putere de lucru judecat chestiunea litigioasă, necondiționând dreptul Statului Român de a primi sumele cu titlu de dividende aferente exercițiilor financiare ale anilor 2016-2018 de anularea și ridicarea popririlor înființate.

Recurenta-reclamantă a precizat că dreptul la plata dividendelor decurge din calitatea de acționar a A.A.A.S. conferită de Legea nr. 31/1990 și de art. 4

3

din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, modificată prin Legea nr. 99/1999, precum și de prevederile O.U.G. nr. 23/2004 aprobată prin Legea nr. 360/2004.

A menționat recurenta-reclamantă că instanța de apel nu a analizat reaua-credință a pârâtei A. S.A., care nu a făcut dovada plății către executorii judecătorești, existând posibilitatea ca societatea să se prevaleze în continuare de existența adreselor de înființare a popririlor și să nu achite sumele datorate cu titlu de dividende.

Printr-o altă critică s-a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, confundând obiectul cererii de chemare în judecată, care urmărea obținerea unui titlu executoriu pentru plata dividendelor, cu o cerere de validare a popririi. Potrivit recurentei-reclamante, aspectele reținute prin decizia atacată privind înființarea unor popriri și pretinsa neplată a dividendelor către A.A.A.S. exced obiectului acțiunii.

Decizia instanței de apel a fost criticată și din perspectiva încălcării sau aplicării greșite a prevederilor Ordonanței de Guvern nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare, art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și dispozițiile deciziei nr. 278/09.02.2022 pronunțate de instanța supremă în dosarul nr. x/2020, obligatorie potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ. și a deciziei nr. 51/18.01.2024 pronunțate de aceeași instanță, prin care s-a reținut dreptul Statului Român de a primi sumele cu titlu de dividende aferente exercițiilor financiare ale anilor 2016-2018, ca urmare a calității de acționar la societatea pârâtă, precum și dobânzile penalizatoare aferente. Instanța de apel a respins în mod nelegal capătul de cerere privind dobânzile, argumentând că obligația de plată a pârâtei nu devine scadentă decât după ridicarea sau anularea popririlor instituite asupra sumelor datorate.

Potrivit titularei memoriului de recurs, este nelegal raționamentul instanței de apel, întrucât dreptul la dobânzile penalizatoare este independent de existența popririlor, iar dobânzile trebuie calculate și achitate chiar din momentul în care dividendele au devenit scadente (începând cu 06.11.2020).

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel nu a luat în considerare că dividendele și dobânzile penalizatoare datorate A.A.A.S. reprezintă fonduri publice, care trebuie virate la bugetul de stat, conform legislației în domeniu (O.U.G. nr. 88/1997 și O.G. nr. 13/2011), ceea ce reprezintă o încălcare a legii și a dreptului Statului Român în calitate de acționar, prin intermediul A.A.A.S.

5.2 În susținerea recursului său, pârâta A. S.A. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce privește obligarea sa la plata sumelor cuvenite cu titlu de dividende pentru anul 2019 și menținerea soluției vizând respingerea capătului de cerere privind obligarea la plata dobânzilor legale penalizatoare calculate asupra acestei sume; în rejudecare, menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 404/PI din 14.07.2022 pronunțată de prima instanță, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 478 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care reclamanta a modificat în calea de atac obiectul cererii de chemare în judecată, din acțiune în pretenții în acțiune în constatare.

În opinia recurentei-pârâte, reclamanta a invocat temeiuri de drept contradictorii în etapele procesuale. Astfel, în timp ce acțiunea formulată inițial era una în pretenții, în apel, reclamanta a încercat, în mod nepermis, să schimbe perspectiva și să invoce un temei juridic diferit, în sensul unei acțiuni în constatare. Prin urmare, instanța de control judiciar devolutiv ar fi trebuit să respingă apelul ca fiind inadmisibil, deoarece reclamanta nu a respectat limitele procedurale impuse de art. 478 C. proc. civ.

Printr-o altă critică s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 784 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează măsurile privind poprirea și indisponibilizarea bunurilor și sumelor de bani, pârâta susținând că instanța de apel a greșit prin autorizarea plății dividendelor către reclamantă, deși asupra acestor dividende există popriri instituite de executori judecătorești.

Potrivit recurentei-pârâte, prin autorizarea plății dividendelor de către instanța de apel, de la data anulării sau ridicării popririi în dosarele execuționale menționate în dispozitivul deciziei, ar fi nesocotite prevederile arătate, întrucât momentul stabilit este unul incert pentru parte și nu ține cont de faptul că pot fi înființate popriri asupra acelorași sume de bani și în alte dosare execuționale.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a reiterat argumentele întemeiate pe dispozițiile art. 784 C. proc. civ., arătând că acestea statuează în mod imperativ că, de la indisponibilizare și până la achitarea integrală a obligațiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terțul poprit nu va face nicio plată sau altă operațiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate. Ca atare, deși dispozițiile invocate de către instanța de apel reglementează dreptul la dividende, acestea nu își găsesc aplicabilitatea cât timp s-a înființat o poprire asupra acestora.

A susținut recurenta-pârâtă că nu poate fi acuzată de neîndeplinirea obligațiilor față de reclamantă, întrucât s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a efectua plățile din cauza măsurilor de poprire.

De asemenea, a mai adăugat că reclamanta are la dispoziție un alt mijloc procedural în cadrul procedurii de executare silită, cum ar fi validarea popririi conform art. 790 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 26 februarie 2024 sub nr. x/2022*.

Prin întâmpinarea înregistrată la 22 aprilie 2024 pârâta A. S.A. a solicitat anularea recursului reclamantei în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că motivele invocate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același cod. Pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse actele doveditoare în acest sens.

Reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului pârâtei ca nefondat, iar prin răspunsul la întâmpinare respingerea excepției nulității și a tuturor apărărilor formulate de pârâtă.

Prin rezoluția din 1 iulie 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 8 octombrie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele prin considerente comune, în măsura în care recursurile vizează chestiuni de drept similare.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat, în calitate de acționar, obligarea pârâtei A. S.A. la plata dividendelor și dobânzilor penalizatoare pentru exercițiul financiar al anului 2019, până la achitarea integrală a acestora.

În rejudecare, instanța de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata dividendelor aferente anului 2019, de la data încetării măsurilor de executare silită care privesc drepturile creditoarei, dispuse în dosarele de executare identificate în dispozitiv, fiind respins petitul accesoriu având ca obiect plata dobânzii legale penalizatoare, cu argumentul că obligația de plată a pârâtei nu poate fi executată, aceasta urmând a deveni scadentă ulterior, de la data anulării sau ridicării popririlor.

Cu titlu prealabil, se cuvine notat că deși recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au fost dezvoltate și critici care sunt susceptibile a fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului invocând pretinse încălcări ale unor norme de procedură.

Astfel, prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la deciziile civile nr. 278/09.02.2022 și nr. 51/18.01.2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, invocând caracterul obligatoriu al acestora și încălcarea puterii de lucru judecat din perspectiva prevederilor art. 501 alin. (1) și art. 431 C. proc. civ.

În susținerea acestei critici s-a arătat că prin deciziile de casare pronunțate în dosarul nr. x/2020 s-a stabilit de către instanța supremă că dreptul de a încasa dividendele pentru anii 2016-2018 nu este condiționat de anularea sau ridicarea popririlor instituite.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Obligativitatea îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta este justificată de însăși rațiunea controlului judiciar și este fundamentată atât pe autoritatea lucrului judecat cu privire la ceea ce s-a statuat de către instanța de control judiciar, autoritate care se constituie într-un obstacol în calea unor încercări repetitive de repunere în discuție a acelorași probleme de drept, cât și pe principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești.

Această regulă este însă incidentă numai în cazul casării cu trimitere sau cu reținerea fondului în cadrul aceluiași litigiu, iar nu în procese diferite.

Deciziile civile nr. 278/09.02.2022 și nr. 51/18.01.2024 au fost pronunțate de instanța supremă în primul și al doilea ciclu procesual în cadrul dosarului nr. x/2020, care a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata dividendelor și a dobânzilor penalizatoare pentru o altă perioadă, respectiv pentru exercițiul financiar al anilor 2016-2018.

Prin urmare, hotărârile invocate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării limitelor casării nu au fost pronunțate în litigiul pendinte pentru a se impune cu titlu obligatoriu instanței care a judecat fondul, neputând fi nesocotite prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., cum în mod neîntemeiat susține recurenta-reclamantă.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica privind puterea de lucru judecat a acestor hotărâri.

Potrivit art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, în temeiul căruia oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Deși, în privința efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente - părți, obiect și cauză -, trebuie totuși să existe o identitate de chestiune litigioasă verificată între aceleași părți, fapt care obligă instanța sesizată cu un al doilea litigiu să țină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre și să-și sprijine propriul raționament pe dezlegările jurisdicționale anterioare, în măsura în care acestea au legătură și influențează chestiunea litigioasă dedusă judecății.

Prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, reclamanta a învestit instanțele de judecată cu o acțiune în pretenții privind obligarea pârâtei la plata dividendelor aferente exercițiului financiar al anilor 2016-2018, precum și a dobânzilor legale penalizatoare aferente. Chiar dacă părțile sunt aceleași, obiectul celor două acțiuni nu este identic, pretențiile reclamantei vizând perioade diferite de timp, ce necesită o analiză particulară, specifică fiecărui interval a raportului juridic de drept substanțial.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a încălcat puterea de lucru judecat a dezlegărilor date în dosarul nr. x/2020.

Nefondată este și critica recurentei-reclamante privind încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității.

S-a susținut că instanța de apel a confundat obiectul cererii de chemare în judecată, prin care s-a urmărit obținerea unui titlu executoriu pentru plata dividendelor cu o cerere de validare a popririi. În opinia recurentei-reclamante, aspectele reținute prin decizia atacată privind înființarea unor popriri și pretinsa neplată a dividendelor către A.A.A.S. excedează obiectul acțiunii.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Art. 22 alin. (6) din același cod, prevede că "judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În aplicarea principiului disponibilității, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, dispoziție respectată de instanța de apel, care a procedat la analiza cererii cu care a fost învestită și a decis în limitele acesteia și a căii de atac formulate.

Astfel, contrar susținerilor recurentei-reclamante, verificând considerentele deciziei recurate se constată că instanța de apel a reținut că pretențiile concrete deduse judecății vizează recunoașterea dreptului reclamantei de a încasa dividendele de la societatea pârâtă și implicit a existenței unui raport juridic între aceste părți.

Totodată, cum anterior s-a reținut, instanța de rejudecare a statuat că, deși măsura înființării popririi poate constitui pentru reclamantă un impediment în etapa executării silite, aceasta nu poate fi un obstacol în calea demersului reclamantei de a solicita recunoașterea pretențiilor sale față de pârâtă și obținerea unui titlu executoriu.

Reținând imposibilitatea de plată a pârâtei, justificată de înființarea popririlor, instanța de apel a apreciat că reclamanta, în calitate de debitoare în dosarele de executare, are toate pârghiile pentru a obține fie plata dividendelor către creditorii săi, fie chiar anularea sau ridicarea popririlor, sens în care a făcut trimitere la dispozițiile art. 790 C. proc. civ. privind validarea popririi.

Prin urmare, instanța de apel nu a nesocotit principiului disponibilității și nu a depășit limitele învestirii, cum greșit susține recurenta-reclamantă.

Recurenta-pârâtă A. S.A., prin recursul său, invocând același motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 478 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., în sensul în care reclamanta a modificat în calea de atac obiectul cererii de chemare în judecată, din acțiune în pretenții în acțiune în constatare.

În opinia recurentei-pârâte, reclamanta a invocat temeiuri de drept contradictorii în etapele procesuale. Astfel, în timp ce acțiunea formulată inițial era una în pretenții, în apel, reclamanta a încercat, în mod nepermis, să schimbe perspectiva și să invoce un temei juridic diferit, în sensul unei acțiuni în constatare. Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să respingă apelul ca fiind inadmisibil, pentru nerespectarea de către reclamantă a limitelor procedurale impuse de art. 478 C. proc. civ.

Argumentele recurentei-pârâte aduse în susținerea motivului de recurs invocat prefigurează reiterarea excepției inadmisibilității apelului, raportat la dispozițiile art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de control judiciar devolutiv, în motivarea respingerii excepției inadmisibilității apelului, dând eficiență principiului disponibilității și în acord cu prevederile art. 478 C. proc. civ., a reținut că reclamanta și-a menținut pretențiile formulate în primă instanță, de obligare a pârâtei la plata dividendelor aferente anului 2019, apreciind că susținerile acesteia, în sensul că nu solicită efectuarea plății, ci pronunțarea unei hotărâri judecătorești de conservare a dreptului ce derivă din calitatea de acționar, au avut scopul de a convinge instanța de necesitatea obținerii unui titlu executoriu față de pârâtă, neechivalând cu modificarea obiectului cererii în calea de atac, prin transformarea acțiunii în realizare într-o acțiune în constatare.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de control judiciar devolutiv că acțiunea reclamantei este una în realizare, prin care se solicită obținerea unei hotărâri judecătorești în baza căreia pârâta să fie obligată la plata dividendelor și a dobânzilor aferente acestora.

Prin urmare, sunt neîntemeiate și criticile recurentei-pârâte prin care se invocă încălcarea limitelor devoluțiunii în apel, în raport cu ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atât reclamanta, cât și pârâta au criticat decizia instanței de apel pentru încălcarea prevederilor art. 784 alin. (1) C. proc. civ., privind efectul înființării popririi, însă din perspective diferite.

Astfel, pe de o parte reclamanta a susținut că, în mod nelegal, instanța de apel a condiționat plata sumelor cu titlu de dividende cuvenite Statului Român prin A.A.A.S. pentru exercițiul financiar al anului 2019 de anularea sau ridicarea popririlor instituite, întrucât poprirea asupra sumelor datorate de către pârâtă nu afectează dreptul primar al reclamantei de a obține un titlu executoriu.

Pe de altă parte, pârâta a apreciat că, în mod greșit, instanța de apel a admis acțiunea, dispozițiile art. 784 alin. (1) C. proc. civ. interzicând efectuarea plății dividendelor către reclamantă, cât timp sunt înființate popriri.

Motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este incident, printre altele, atunci când normele aplicabile sunt încălcate în litera sau spiritul lor, prin faptul că sunt interpretate în mod eronat.

Verificând decizia recurată, constată Înalta Curte că instanța de apel, recunoscând dreptul reclamantei în calitate de acționar de a încasa de la pârâtă dividendele aferente exercițiului financiar al anului 2019, deși a admis acțiunea, a condiționat nașterea obligației de plată de încetarea popirilor instituite în anumite dosare execuționale, cu argumentul că art. 784 alin. (1) C. proc. civ. impune o interdicție legală în sarcina terțului poprit de a efectua plăți sau alte operațiuni care ar diminua bunurile indisponibilizate ca efect al popririi.

Subliniază instanța supremă că punerea la dispoziția reclamantei a titlului executoriu pentru dividendele aferente anului 2019 nu vine în contradicție cu interdicția instituită de prevederile art. 784 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că aceasta continuă să opereze atâta timp cât există popriri înființate asupra sumelor de bani datorate de pârâtă reclamantei, dar nu împiedică obținerea titlului executoriu și, ca atare, nu se justifică soluția instanței de apel, de condiționare a titlului executoriu, critica reclamantei ce vizează această soluție fiind așadar întemeiată.

În consecință, în mod neîntemeiat susține recurenta-pârâtă că recunoașterea creanței reclamantei este împiedicată de efectul dispozițiilor art. 784 alin. (1) C. proc. civ.

Deși măsura înființării popririi poate constitui pentru reclamantă un impediment în etapa executării silite, aceasta nu poate fi un obstacol în calea demersului de obținere a unui titlu executoriu în vederea recunoașterii drepturilor ce decurg din prevederile Legii nr. 31/1990 în legătură cu obligația de plată a dividendelor datorate acționarului, precum și a daunelor interese moratorii.

În continuare, o altă critică subsumată de reclamantă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor Ordonanței de Guvern nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare și art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, recurenta-reclamantă criticând respingerea de către instanța de apel a capătului accesoriu de cerere, susținând că dreptul la dobânzile penalizatoare este independent de existența popririlor, iar dobânzile trebuie calculate și achitate de la data scadenței dividendelor, critici care sunt fondate.

Poprirea executorie reprezintă o formă de executare silită indirectă care presupune indisponibilizarea sumelor de bani, a titlurilor de valoare și a altor bunuri mobile incorporale în mâinile terțului poprit debitor al datornicului urmărit silit, precum și obligarea acestuia de a plăti direct creditorului urmăritor ceea ce datorează creditorului său (debitorul urmărit), ceea ce necesită, cu prioritate, stabilirea creanței acestuia din urmă.

Cum măsura înființării unor popriri nu poate constitui pentru reclamantă un impediment în calea demersului său de a solicita recunoașterea judiciară a creanței față de pârâtă și obținerea unui titlu executoriu privind plata dividendelor, înființarea popririlor nu trebuie să impieteze nici asupra dreptului reclamantei de a solicita în raport cu scadența de plată a dividendelor, dobânzile legale penalizatoare.

Prin urmare, instanța, în rejudecare, va avea în vedere dispozițiile art. 1535 C. civ. și O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte, constatând că se confirmă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului declarat împotriva deciziei civile nr. 628/A din 21 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel, recursul pârâtei urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 628/A din 21 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2024.