ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1392/2024

HOTĂRÂRE

18.06.2024

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2024
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1392/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 18 iunie 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 17 ianuarie 2023 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova sub număr de dosar x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., a formulat cerere cu valoare redusă, solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1485,22 RON, reprezentând debit principal, la care se adaugă accesorii, cu cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru.

În motivare, reclamanta a arătat că a derulat relații comerciale cu debitoarea persoana juridică, iar în acest sens, s-a încheiat Contractul Cadru privind vânzarea cumpărarea de mărfuri între A. S.R.L. în calitate de vânzătoare și debitoarea principală, în calitate de cumpărătoare, precum și pârât în calitate de garant fidejusor al cumpărătoarei.

Arată că în baza contractului încheiat, reclamanta a livrat marfă și societatea pârâtă avea obligația să efectueze plata facturilor conform termenului de plata stipulat pe fiecare factură în parte, dar cu toate acestea, debitoarea nu a înțeles să facă plata în termenul prevăzut în facturi și de atunci refuză achitarea contravalorii mărfii livrate de către reclamantă.

Mai arată că pârâta persoană fizică s-a obligat prin contractul indicat să garanteze contravaloarea facturilor neachitate de debitoare renunțând la beneficiul de diviziune și discuțiune.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1026 alin. (1), art. 1028 alin. (2) C. proc. civ. și art. 1270, art. 1164, art. 1516, art. 1530 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2502 din 6 martie 2024, Judecătoria Craiova a admis excepția necompetenței sale teritoriale exclusive, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, reținând, în esență, aplicabilitatea prevederilor art. 121 C. proc. civ., conform cărora cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la domiciliul consumatorului.

Învestită prin declinare, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reținut, în esență, că, în cauză, nu există o competență teritorială exclusivă dată de calitatea de consumator a vreunei părți, iar prin contractul încheiat părțile au convenit instanța competentă cu soluționarea litigiilor ivite ca fiind instanța de la sediul vânzătoarei, astfel că Judecătoria Craiova, în circumscripția căreia se află sediul vânzătoarei reclamante, este instanța competentă cu soluționarea cauzei.

Așa fiind, prin sentința civilă nr. 412/2024 din 21 mai 2024 pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Craiova. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Judecătoriei Craiova competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Se constată că prin cererea de valoare redusă formulată, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1485,22 RON, reprezentând debit principal, la care se adaugă accesorii.

Înalta Curte constată că problema care a generat ivirea prezentului conflict de competență vizează interpretarea diferită pe care instanțele de judecată aflate în conflict au dat-o noțiunii de consumator și, implicit, incidenței art. 121 C. proc. civ., conform căruia:

"cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului".

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale".

În esență, pentru a ne afla în prezența unui consumator, trebuie pe de o parte, să fie vorba de o persoană fizică sau grup de persoane fizice, iar pe de altă parte, obiectul specific al contractului să fie utilizat în scop de consum.

Totodată, în conformitate cu art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE este consumator orice persoană fizică acționând în scopuri ce se află în afara activității sale profesionale în cadrul contractelor reglementate de directivă.

În mod constant, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a analizat calitatea de consumator a persoanei fizice prin prisma legăturii funcționale cu activitatea unui profesionist.

Astfel, la paragraful 36 din hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-410/11 s-a statuat că:

"numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenția menționată în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională".

În speță, pârâtul B. nu are calitatea de consumator, întrucât contractul de vânzare-cumpărare din care derivă pretențiile deduse judecății, semnat de pârât, atât în calitate de administrator al societății cumpărătoare, cât și în calitate de fidejusor, nu poate fi considerat unul pentru nevoi personale, pârâtul acționând în virtutea raportului funcțional cu societatea cumpărătoare, care a încheiat contractul în exercitarea activității sale profesionale, respectiv achiziționarea de produse comercializate de către aceasta.

Prin urmare, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 121 C. proc. civ., conform cărora cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la domiciliul consumatorului.

Este de reținut că în cazul cererilor de valoare redusă (cum este și cererea de față) competența teritorială a instanței nu este una exclusivă, de ordine publică, ci una relativă, de ordine privată.

Potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ.:

"Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Așadar, potrivit textului legal evocat, instanța judecătorească nu este îndreptățită să își decline din oficiu competența, ci numai dacă o atare excepție a fost invocată de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Or, în speță, excepția de necompetență teritorială a fost invocată în cauză din oficiu chiar de către Judecătoria Craiova, fără a fi invocată de către pârâtul B. printr-o eventuală întâmpinare, prin urmare, a fost invocată cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Excepția de necompetență teritorială fiind una de ordine privată și cum o atare excepție nu a fost invocată de către pârât prin întâmpinare, ci chiar de către instanță din oficiu, se constată că Judecătoria Craiova în mod nelegal a invocat și s-a considerat necompetentă.

Prin alegerea exprimată de reclamantă la momentul promovării acțiunii coroborată cu neinvocarea excepției de necompetență teritorială de către pârât în conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., Judecătoria Craiova, inițial învestită, a devenit în mod exclusiv competentă să judece prezentul litigiu.

În consecință, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în speță competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Craiova, așa încât, cu aplicarea prevederilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.