ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 506/2024

Ședința publică din data de 27 februarie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1 Primul ciclu procesual:

I.1.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 10 august 2016, pe rolul Tribunalului București, sub nr. x/2016, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. și Agenția Națională de Administrare Fiscală:

Prin cererea reconvențională, înregistrată la data de 27 septembrie 2016, pârâta-reclamantă C. a solicitat:

I.1.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 398 din 21 martie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis acțiunea principală formulată de reclamatele-pârâte A.. și B., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă C., și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, sens în care:

- a obligat pârâta-reclamantă C. să înceteze actele de comerț, import, export, distribuție, vânzare, depozitare, oferire spre vânzare precum și orice altă folosire în scop comercial a produselor purtând mărcile nr. x A., nr. x A., nr. x A., nr. y B., nr. x/21.08.2014, atât de la societatea D. din Emiratele Arabe Unite, cât și de la orice altă societate din afara Spațiului Economic European și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

- a interzis pârâtei-reclamante actele de comerț, import, export, distribuție, vânzare, depozitare, precum și a oricărei alte folosiri în scop comercial, dar și a finalizării operațiunilor de vămuire a celor 1600 de piese de schimb pentru automobile, reținute conform Deciziei vamale nr. 9200/D119-2016/15.07.2016, purtând mărcile nr. 025801/09.11.1995, nr. 037766/05.11.1998 A., nr. x/27.11.2013, nr. x/14.11.2013 A., nr. x/14.11.2013 A., nr. 024019/06.07.1995, nr. x/25.06.2012, nr. y/15.05.1992 B., nr. x/21.08.2014, și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

- a obligat pârâta-reclamantă să retragă de pe piață produsele purtând mărcile menționate, provenite din afara Spațiului Economic European și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

- a obligat pârâta-reclamantă să distrugă produsele purtând mărcile menționate, provenite din afara Spațiului Economic European și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă.

- a obligat pârâta-reclamantă să furnizeze informații complete privind proveniența și circuitele de distribuire a bunurilor ce formează obiectul prezentului dosar,în special: numele/adresele furnizorilor și ale deținătorilor anteriori ai bunurilor, numele/adresele cumpărătorilor/clienților, cu excepția consumatorilor finali, informații cu privire la cantitatea de produse achiziționate și livrate, precum și facturile sau alte documente de achiziție relevante;

- a respins ca inadmisibile capetele de cerere nr. x, 2, 3, 4, 5, 7 din cererea reconvențională;

- a respins ca neîntemeiate capetele de cerere nr. x, 8, 9 din cererea reconvențională;

- a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 10.001,8 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.

I.1.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia nr. 411/A din 04 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta-reclamantă C. și a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 21.652,73 RON.

I.1.4. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs:

Prin decizia nr. 439 din 18 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâta-reclamantă C. împotriva deciziei civile nr. 411A din 04 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

I.2. Al doilea ciclu procesual:

I.2.1. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în rejudecare:

Prin decizia nr. 1370A din 15 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta-reclamantă C. S.R.L.și a obligat apelanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 29.929,18 RON către intimatele-reclamante.

I.2.2. Motivele de recurs:

Recuranta-pârâtă-reclamantă C. a admiterea recursului, solicitat casarea hotărârii atacate și reținerea cauzei spre soluționare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, sub aspectul incidenței art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură de civilă, a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea limitelor rejudecării stabilite prin decizia de casare, procedând, totodată, la greșita interpretare și aplicarea normelor procedurale reținute și dezlegate de instanța de casare.

A precizat că decizia pronunțată de către Înalta Curte, în rejudecare, nr. 439 din 18 februarie 2020 a fost menținută, ca legală și temeinică, prin respingerea căii extraordinare de atac a contestației în anulare, ce a format obiectul dosarului nr. x/2020, prin decizia nr. 836 din 13 aprilie 2021.

Astfel, recurenta a criticat modul în care instanța de apel a procedat la dezlegarea motivului de ordine publică vizând lipsa calității de reprezentant a societății E. pentru reclamantele A. și B., prin raportare la prevederile art. 84 alin. (1) C. proc. civ., în raport de decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ulterior unei ample expuneri a susținerilor părților și considerentelor Înaltei Curți din perspectiva acestui motiv de ordine publică invocat de recurentă în calea de atac după împlinirea termenului de motivare a recursului și însușit de către instanță, expunere ce a debutat cu pagina 2 și s-a finalizat la pagina 9 din memoriul de recurs, recurenta a arătat că, în rejudecare, în fața instanței de apel, reclamantele au depus un înscris bilingv, intitulat Contract de asistență juridică, în formatul personalizat de forma de exercitare a profesiei, purtând seria x nr. x din 23 decembrie 2020.

La termenul din 23 iunie 2021, recurenta a solicitat instanței de apel să le pună în vedere reclamantelor-pârâte să facă dovada, potrivit art. 122 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat, că seria și numărul indicat în respectivul înscris au fost alocate de Baroul București, aspect ce trebuia clarificat din perspectiva îndrumărilor instanței de casare.

Apreciind că, în cauză, se solicită suplimentarea probatoriului, instanța de apel a interpelat reclamantele dacă înțeleg să procedeze la o suplimentare a probatoriului în sensul arătat și, întrucât acestea nu au dorit, instanța de apel a reținut că această chestiune ridicată de către apelanta-pârâtă vizează problema calității de reprezentant ce urmează a fi examinată distinct.

Ulterior expunerii integrale a considerentelor curții de apel în ce privește dezlegarea calității de reprezentant din perspectiva art. 84 alin. (1) C. proc. civ., precum și a aspectelor de formă invocate de apelanta-pârâtă în rejudecare în fața instanței de apel (paginile 10-13), a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a realizat o disociere a celor două aspecte, de vreme ce Înalta Curte a condiționat semnarea cererii de chemare în judecată de către reprezentantul legal al părții sau de către reprezentantul convențional angajat de parte în condițiile legii.

Or, Înalta Curte nu a reținut, astfel cum greșit și nelegal susține instanța de apel în considerentele deciziei recurate, că poate avea loc complinirea lipsei semnăturii în orice fază procesuală, ci instanța de casare a stabilit în sarcina instanței de apel să facă verificări în ce privește semnarea cererii de chemare în judecată de către reprezentantul legal al părții sau de către reprezentantul convențional angajat de parte în condițiile legii.

Așadar, nu s-a impus de către Înalta Curte verificarea condițiilor de formă a lipsei semnăturii propriu-zise a cererii și a posibilității complinirii ei, aceste aspecte ținând de debutul procesului civil, instanța de apel, prin modul în care a procedat pentru salvgardarea înscrisului ca fiind valid, ducând în derizoriu toate concluziile Înaltei Curți.

Instanța de casare este cea care a stabilit regimul juridic aplicabil în ce privește problematica semnării cererii de chemare în judecată prin reprezentant convențional desemnat în condițiile legii, însă instanța de apel a procedat în mod nepermis la schimbarea, cu ocazia rejudecării, a regimului juridic aplicabil acestei problematici, ceea ce contravine dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

Înalta Curte a anticipat, din probele existente la dosar, precum și din susținerile părților că societatea E. nu poate produce o dovadă în ce privește calitatea sa de reprezentant legal pentru reclamante, sens în care s-a reținut că "nu există niciun dubiu că asupra acestui mandat planează nulitatea absolută fără posibilitatea depășirii ei", arătând instanța de casare, prin interpretarea coroborată a dispozițiilor vizând statutul profesiei și cele de ordin procedural, că nulitatea ar putea fi depășită doar în ipoteza în care s-ar face dovada de către reprezentantul convențional al intimatelor că a semnat cererea de chemare în judecată fiind angajat direct de parte, în condițiile de legalitate prevăzute de legile de organizare și exercitare a profesiei de avocat.

În interpretarea art. 122 alin. (4) și (5) din Statul profesiei de avocat, Înalta Curte a reținut că înserierea contractelor de asistență juridică nu are legătură doar cu respectarea obligațiilor profesionale și fiscale ale avocatului, ci reprezintă un element obligatoriu al contractului de asistență juridică, o interpretare contrară permițând eludarea unor norme imperative referitoare la conținutul contractului de asistență juridică.

Or, instanța de apel nu a dat relevanța cuvenită refuzului reclamantelor de a face dovada înserierii valide și unice, acordate de barou, prealabil semnării contractului, reieșind astfel că doar în mod formal instanța de apel s-a raliat îndrumărilor de rejudecare stabilite de Înalta Curte.

Preocuparea instanței de apel a fost, în mod evident, aceea de a identifica o cauză de acoperire a nulității, prin crearea unei false premise- problematica semnării cererii de chemare în judecată, nulitatea ce operează în acest caz și dacă ea poate fi acoperită.

Or, instanța de apel a realizat analiza din perspectiva art. 196 C. proc. civ., a procedurii de regularizare, și nu din perspectiva unei nulități absolute, dirimante, dată de încălcarea normelor de ordine publică privind reprezentarea procesuală.

De asemenea, instanța de apel a schimbat ordinea în care s-ar fi impus realizarea analizei, arătând că s-ar fi impus ca în prealabil să verifice condițiile de formă ale contractului de asistență juridică depus de intimate și abia ulterior acestei verificări să aprecieze în ce măsură a dispărut sau nu cauza nulității de față. Cu toate acestea, instanța de apel s-a pronunțat asupra unei pretinse îndepliniri a condiției prevăzute de art. 173 alin. (3) C. proc. civ., constatând ratificarea și acoperirea nulității printr-un act care nu îndeplinește condițiile legale pentru a putea fi considerat un contract de asistență juridică.

Procedând astfel, instanța de apel a fragmentat și ascuns raționamentul juridic corect, și anume că acest contract de asistență juridică nu îndeplinește criteriul esențial stabilit de instanța de casare pentru încheierea valabilă a contractului de asistență juridică și anume înserierea cu respectarea legii - art. 122 alin. (4) și (5) din Statul profesiei de avocat. Or, problematica ratificării nu mai subzistă, rămânând fără obiect, de vreme ce contractul nu întrunește condițiile de validitate legale.

Instanța de apel a depășit limitele stabilite prin decizia de casare, schimbând cauza nulității intervenite în cauză, pentru a putea justifica ratificarea înscrisului denumit contract de asistență juridică depus în cauză de către intimatele-reclamante.

De asemenea, recurenta a înțeles să critice raționamentul instanței de apel potrivit căruia, chiar dacă contractele de asistență juridică prin care s-a acordat mandat direct societății de avocatură și s-au ratificat toate actele de procedură îndeplinite de acestea în numele lor, inclusiv semnarea cererii introductive, ar fi nevalide în considerarea lor de contracte de asistență juridică, ca efect al conversiunii, sunt considerate valide ca acte confirmative.

Prin modul în care instanța de apel a structurat analiza și a soluționat aspectele cu care era învestită, a eludat normele imperative referitoare la conținutul contractului de asistență juridică, în condițiile în care intimatele-reclamante nu au dorit să probeze acordarea de către barou, prealabil semnării contractului, a unei serii unice printre care să se regăsească și cea aplicată în contractul depus.

Or, contractele depuse, cu aceeași serie pentru ambele reclamante (fiind vorba despre un unic contract care însă a fost semnat de fiecare din beneficiari, depunând astfel două înscrisuri) nu cuprind o serie unică acordată de către Barou formei de exercitare a profesiei și nu sunt înregistrate la barou din perspectiva seriilor unice. Sancțiunea pentru utilizarea altor serii, în afara celor unice acordate de barou în prealabil este cea prevăzută de art. 122 alin. (7) din Statut, neputând fi calificat contract de asistență juridică.

Chiar și în ipoteza în care s-ar face abstracție de toate cele de mai sus și s-ar analiza exclusiv condițiile presupuse de realizarea conversiunii, și regimul actelor confirmative, susținerile instanței de apel sunt nefondate.

O atare concluzie este eronată și din perspectiva deciziei de casare care, la paragraful 34 folosește adverbul "numai", rezultând astfel că formularea cererii de chemare în judecată trebuie făcută de un avocat sau consilier juridic, angajați potrivit legii.

În ceea ce privește semnarea cererii de chemare în judecată, potrivit deciziei Înaltei Curți, este o condiție circumscrisă condiției de reprezentare în condițiile legii, aplicabile formei de exercitare a profesiei.

Instanța de apel însă se raportează, fragmentând raționamentul, la semnarea cererii în condițiile legii, eludând astfel normele imperative referitoare la conținutul contractului de asistență juridică.

De asemenea, oscilarea instanței de apel între diversele raționamente juridice care se exclud unele pe altele (reținerea validității contractului, aplicarea principiului conversiunii, validitatea potrivit actelor confirmative) conduce la constatarea văditei netemeinicii a argumentelor reținute de aceasta.

Potrivit art. 1311 din C. civ., cel în numele căruia s-a încheiat valabil contractul poate să îl ratifice, respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă, iar potrivit art. 1309 C. civ., contractul încheiat de persoana care acționează în calitate de reprezentant, fără însă a avea împuternicire, sau cu depășirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentant și terț.

Instanța de apel ar fi trebuit să observe că însăși norma de drept comun în materia ratificării actului de reprezentare condiționează faptul ratificării de respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.

De asemenea, instanța de apel a încălcat principiul de drept potrivit căruia specialia generalibus derogant, legea specială fiind, în cauza de față Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, precum și Statul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea UNBR nr. 64/2011.

Potrivit art. 28 din lege și art. 121 din Statut, data contractului de asistență juridică este data care figurează în registrul de evidență al avocatului și care dobândește data certă de la înscrierea acestuia. Data certă are relevanță sub aspectul opozabilității contractului, efectele producându-se doar pentru viitor, de la data încheierii contractului, până la îndeplinirea limitelor menționate în contract. Legea specială nu prevede posibilitatea producerii de efecte retroactiv a contractului de asistență juridică, pentru actele produse avocat fără un contract de asistență juridică valabil încheiat.

În materia reprezentării convenționale prin intermediul unui contract de asistență juridică, încheiat cu respectarea legilor de organizare a profesiei, nu se aplică normele de drept comun, nici în ce privește forma și executarea mandatului - art. 2013 C. civ., nici art. 1259-1260 C. civ. privind conversia contractului nul și nici normele privind validarea contractului prin acte confirmative, potrivit art. 1261-1265 C. civ.

Inserarea formei de exercitare a unei clauze de ratificare contravine dispozițiilor exprese anterior indicate, nefiind opozabilă recurentei-pârâte-reclamante.

Potrivit art. 126 din Statul profesiei de avocat, contractul de asistență juridică prevede că trebuie să specifice, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. Nu trebuie să se facă confuzie între cele două elemente, respectiv activitățile pe care avocatul este împuternicit să le efectueze, cu necesitatea indicării în contract a autorităților/instanțelor în fața cărora se poate acorda reprezentarea. Or, contractele depuse cuprind activități ample, cu puteri nelimitate care au fost acordate de parte avocatului, însă, în ce privește puterea de reprezentare, se menționează generic, în fața instanțelor române.

Împuternicirea avocațială este un act emis în baza contractului de asistență juridică, fiind un act ulterior acestuia. Cu toate acestea, în împuternicirile avocațiale depuse în fața instanțelor, atât în primul ciclu procesual, cât și în rejudecare, sunt indicate instanțele, precum și numărul de dosar.

Mandatul acordat de parte avocatului este mult prea general, derogând de la cerința legii privind menționarea în mod expres a întinderii puterilor pe care clientul le conferă avocatului.

Mai mult, reclamantele s-au prevalat de același contract de asistență juridică - seria x nr. x din 23 decembrie 2020 și în calea contestației în anulare, constituită în dosar nr. x/2020, cât și în apel în rejudecare.

Subsecvent motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură de civilă, recurenta a arătat că instanța de apel a procedat la greșita aplicare a dispozițiilor art. 267 TFUE, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană de Justiție, prin greșita respingere a cererii de sesizare a CJUE, precum și greșita aplicare a art. 36 din Legea nr. 84/1998 și greșita interpretare a dreptului comunitar aplicabil prin considerentele hotărârii.

La termenul din 30 iunie 2021, recurenta a precizat că a formulat cerere de sesizare a Curții Europene de Justiție, prin note scrise, în privința căreia instanța nu s-a pronunțat. La termenul din 29 septembrie 2021, când instanța a acordat cuvântul asupra apelului, încheierea respectivă nu era redactată, aceasta fiindu-i comunicată ulterior rămânerii în pronunțare și anterior comunicării motivării.

Instanța de apel nu a cuprins în motivarea încheierii aspecte referitoare la condițiile de sesizare a Curții, ci a respins-o ca nefondată.

În continuare, recurenta a reietart aspectele indicate în cererea sa de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în materia epuizării dreptului asupra mărcii, prin raportare la elementele de fapt concrete ale cauzei, care ar putea duce la necesitatea unei noi analize asupra echilibrului între acest drept și libera circulație în Uniunea Europeană.

În continuare, recurenta a expus paragrafe ample din jurisprudența CJUE, făcând trimitere la cauza C-291/16, arătând că propunerile de chestiuni prejudiciale propuse de aceasta prin setul de întrebări de la 1 la 13 au o legătură directă cu litigiul principal și sunt pertinente, pentru a permite instanței de trimitere să le soluționeze.

Soluția instanței de apel este eronată, de vreme ce situația factuală nu a fost încă analizată de către CJUE în materie de epuizare a drepturilor conferite de marcă, probele din acest dosar distingându-se în mod clar de cele aflate la originea jurisprudenței Curții Europene de Justiție a Uniunii Europene.

În plus, la data faptei care a generat litigiu, precum și la data sesizării instanței, erau în vigoare Directiva 2008/95/CE și Regulamentul UE 2015/2324 privind marca comunitară. Regulamentul (UE) 207/2009 invocat de reclamante ca temei al acțiunii introductive și în baza căruia s-a realizat în mod eronat judecata în fața primei instanțe, nu mai era în vigoare.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la probatoriul administrat, cu referire la înscrisul intitulat F., ce conferă instanței indicii clare privind posibilitatea deducerii că aceste bunuri reținute provin din comerțul cu bunuri originale puse pe piața din Uniunea Europeană direct sau cu acordul titularilor de marcă.

Astfel, recurenta a arătat că deține 21 de coduri de produse care provin din țări din Uniunea Europeană, inclusiv din Marea Britanie care la data reținerii bunurilor făcea parte din blocul comunitar, acestea reprezentând indicii temeinice cu privire la bunurile puse în circulație pe teritoriul Uniunii Europene direct sau cu acordul tacit al titularului de marcă.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la aspectele reținute în cauza C-244/00 a CJUE, expunând paragrafele 34-38, susținând de asemenea că la dosar există probe care atestă comercializarea de piese de schimb de către intimatele-reclamante prin rețeaua exclusivă a acestora, de dealeri autorizați, iar potrivit raportului Consiliului Concurenței, depus la dosar de către recurentă, reiese că la nivelul anului 2011, există situații de monopol a constructorilor auto pe segmentul reprezentat de piesele de schimb de origine vizibile, pentru care există protecție juridică acordată în baza legii privind protecția modelelor și desenelor. Acest raport introduce conceptul de "piese captive", în legătură cu obligația deținătorilor de autovehicule de a-și repara și echipa mașinile cu piese provenind din rețeaua de dealeri autorizați ai producătorului respectiv.

Aceste concluzii susțin cererea de la pct. 7 din cererea reconvențională formulată de către pârâta-reclamantă, reprezentând practici contrare art. 101 din TFUE și expres prohibite prin art. 102 din acesta, recurenta probând existența unui risc real de împărțire a pieței.

Totodată, recurenta a menționat că în cauză este inversată sarcina probei, revenind titularului mărcii sarcina de a stabili faptul că produsele au fost inițial introduse pe piață în afara Spațiului Economic European de către acesta sau cu acordul său, iar în măsura în care se furnizează astfel de dovezi, revine terților obligația de a demonstra consimțământul titularului mărcii pentru comercializarea ulterioară a produselor în Spațiul Economic European.

În continuare, recurenta a făcut trimitere la recomandările CSM în cuprinsul metodologiei privind abordarea unitară a soluționării cauzelor, ce expune aspecte fundamentale ale procedurii de sesizare.

La pagina 34 din recurs, recurenta arată că înțelege să reformuleze, din rațiuni de claritate, cele 13 întrebări, propuse sub forma unei întrebări unice:

"Este compatibil cu articolul 101 din art. 102 TFUE și cu art. 7 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE faptul ca titularul unei mărci, în unul sau mai multe state membre, să împiedice importul paralel sau comercializarea de produse ce provin din afara spațiului Uniunii Europene, import destinat pieții Uniunii Europene, în condițiile în care terțul reușește să dovedească prin indicii precise și concordante, punerea anterioară în circulație pe teritoriul Uniunii, direct sau cu consimțământul expres sau tacit al titularului a bunurilor ce formează respectivul import, precum și faptul că terțul reușește să dovedească împărțirea pieței de către titularul mărcilor, prin existența unei rețele exclusive de furnizori autorizați de titular pentru bunurile titularului pe teritoriul României?"

În continuare, recurenta a arătat că solicită să se admită cererea și să se dispună sesizarea CJUE sub forma întrebării unice anterior indicate, întrucât împrejurările se disting în mod clar de cele aflate la originea jurisprudenței Curții în materie de epuizare a dreptului asupra mărcii și acestea ar putea duce la necesitatea unei noi analize asupra echilibrului între protecția acestui drept și libera circulație a mărfurilor în Uniune, motiv care îndreptățește una din părți să se adreseze cu întrebări Curții Europene în procedura reglementată de art. 267 TFUE, conform paragrafului 15 din cauza C-291/16 a CJUE.

Recurenta a făcut trimitere la hotărârile CJUE pronunțate în cauzele C-291/16 și C244/00, în legătură cu care solicită a fi avute în vedere de instanță în soluționarea cererii sale.

În continuare, recurenta a precizat că prin încheierea din 30 iunie 2021, instanța de apel a respins aceste cereri în mod succint, fără a face referire la concluziile scrise depuse de către parte sub acest aspect, la practica europeană indicată de aceasta, procedând în continuare la a reda considerentele instanței de apel cu privire la unica chestiune prin care a sintetizat și reformulat cele 13 întrebări.

A mai susținut că, în mod greșit, instanța de apel a precizat că Regulamentul Uniunii nr. 2424/2015 nu poate face obiectul unei sesizări în temeiul art. 267 TFUE, prin raportare la data de la care acesta este aplicabil. Or, acesta a intrat în vigoare la 16 decembrie 2015, așa încât nu rezultă din motivarea instanței de apel de ce nu ar putea face obiectul unei sesizări în temeiul art. 267 TFUE.

În ceea ce privește întrebările 1-4 vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE, instanța de apel a avut în vedere că nu au făcut obiectul unor interpretări și aplicări diferite în jurisprudența comunitară, pentru a necesita intervenția Curții în sensul interpretării unitare. Or, recurenta a arătat că întrebările 1-4 ar fi trebuit interpretate de Curte prin prisma jurisprudenței relevante arătate de aceasta.

În ceea ce privește întrebările 5,11,12 și 13, acestea au fost greșit respinse reținându-se în mod eronat că speței nu îi sunt aplicabile dispozițiile Regulamentului 608/2013, în condițiile în care mărfurile ce formează obiectul acțiunii nu au făcut obiectul vreunei măsuri a autorităților vamale în temeiul acestui regulament. O atare eroare a instanței de apel este inexplicabilă, având în vedere că prin concluziile sale, partea a indicat faptul că obiectul litigiului îl vizează un import de 166 de piese și accesorii auto, în prezent reținut de autoritățile vamale, în temeiul acestui regulament și a legii naționale care transpune acest regulament - Legea nr. 344/2005.

Întrebările 6,7,8 și 9 au fost respinse de către instanța de apel, întrucât interpretarea unor considerente ale Regulamentului UE 2015/2424 nu se va putea reflecta în aplicarea normelor Regulamentului, dacă acestea nu fac ele însele obiectul interpretării.

Or, teza recurentei, evidențiată prin concluziile scrise, a fost că potrivit probatoriului administrat, rezultă că printre produsele importate se află un număr deloc neglijabil de piese auto care provin de pe teritoriul Uniunii Europene. Acestea au fost exportate în afara spațiului UE de către titularul mărcilor sau cu acordul lor, unde au fost puse în liberă circulație, spațiu din care aceste piese au fost reimportate într-o țară de destinație finală, în vederea comercializării lor pe acest teritoriu.

Recurenta a menționat că se află în situația în care a reușit să dovedească existența riscului real de împărțire a pieței, dovedind că bunurile au fost plasate pe teritoriul UE și SEE de către titular sau cu consimțământul său, conducând astfel la inversarea sarcinii probei. Or, instanța de apel nu a realizat "nuanțarea" sarcinii probei, astfel cum indică paragraful 42 din cauza C-244/00.

I.2.3. Apărările formulate în cauză:

La data de 31 mai 2023, în termen legal, intimatele-reclamante-pârâte A. și B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, respingerea, ca lipsit de interes, a recursului, raportat la finalitatea demersului recurentei, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

De asemenea, au invocat nulitatea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru neformularea unor veritabile critici de nelegalitate, susceptibile de a fi încadrate în acest motiv de recurs.

Cu titlu prealabil, au arătat că maniera de structurare și de expunere a recursului, pe un număr mare de pagini și fără a se proceda la o structurare a criticilor reprezintă expresia unui abuz de drept procesual, care ar putea prejudicia intimatele prin nesocotirea unor critici greu de extras sau greu inteligibile.

În raport de aceste împrejurări, au solicitat instanței de recurs să îi pună în vedere recurentei să prezinte un sumar al motivelor de recurs și criticilor în susținerea acestora și să permită intimatelor completarea apărărilor, în raport de criticile și motivele care nu au putut fi deslușite în memoriul de recurs, urmare a deficiențelor indicate.

În cele ce au urmat, intimatele au expus aspectele care nu au făcut obiectul recursului, fiind statuat cu autoritate de lucru judecat, în ceea ce privește: soluționarea conceptului de epuizare a drepturilor titularilor mărcii, astfel cum a fost soluționat de instanța de apel; excluderea din sfera de aplicare a Regulamentului 608/2013 și a Legii nr. 344/2005 a importurilor paralele nu consacră caracterul legal al acestora; lipsa caracterului de autoritate de lucru judecat a ordonanței parchetului din 3.10.2016; aplicarea în cauză a dispozițiilor O.U.G. nr. 100/2005; lipsa încălcării principiilor contradictorialității, imparțialității și a dreptului la apărare.

Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în ceea ce privește acoperirea nulității în faza procesuală a apelului, contrar susținerilor recurentei, prin decizia de casare s-a reținut că nesemnarea cererii introductive este cauză a posibilei nulități, însă tot această decizie conține și remediul, constând în semnarea cererii de chemare în judecată în condițiile legii.

Instanța de casare nu a reținut imposibilitatea complinirii lipsei semnăturii în faza de rejudecare a apelului și cu atât mai puțin limitarea probațiuni la cea depusă în primul ciclu procesual, cum greșita arătat recurenta.

Așadar, instanța de apel nu a nesocotit dispozițiile art. 84 C. proc. civ., ci a aplicat propriul său raționament la problema de drept identificată prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, analizând condițiile de formă a lipsei semnăturii și posibilitatea complinirii acesteia. În fine, soluția instanței de apel vizând posibilitatea complinirii semnăturii în etapa apelului, în interpretarea art. 196 C. proc. civ. este în acord cu cele statuate în decizia nr. 22 din 27 martie 2023 de către Înalta Curte de CasațieșiJustiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce privește seria unică a contractelor de asistență juridică, intimatele au arătat că recurenta nu a contestat niciodată, anterior formulării recursului în cel de-al doilea ciclu procesual, valabilitatea contractelor de asistență juridică depuse în fața instanței de apel în rejudecare și nici seria unică a acestora, în sensul în care nu ar fi fost acordată de Baroul București, așadar, contestarea direct în recurs a acestui aspect este inadmisibilă, recurenta invocând acest aspect omisso medio.

În ceea ce privește criticile vizând încălcarea, de către instanța de apel a principiului specialia generalibus derogant, intimatele au menționat că art. 121 din Statutul profesiei de avocat reglementează momentul de la care data contractului de asistență juridică este opozabilă altor persoane.

Or, relativitatea efectelor actului juridic nu trebuie confundată cu opozabilitatea față de terți a aceluiași act juridic.

În ceea ceprivește data certă - data de la care contractul devine opozabil față de terți, Statutul profesiei de avocat nu derogă în niciun moment de la dispozițiile de drept comun, prevăzute în C. civ., vizând ratificarea actelor.

În ceea ce privește contractele de asistență juridică încheiate, intimatele arată că mandatul acordat reprezentantului lor convențional este unul special, fiind delimitate în mod clar atribuțiile, iar activitățile fiind indicate în mod exhaustiv.

Totodată, au arătat că, în cauză, este incident cazul de excepție stabilit de legiuitor în teza a doua a art. 86 C. proc. civ., stipulând prezumția de reprezentare în judecată a mandantului pentru situația în care mandatarul nu are domiciliu și nici reședință în țară, astfel cum este cazul intimatelor-reclamante.

Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatele au menționat că, în fapt, considerentele instanței de apel nu sunt contradictorii, ci reprezintă o aplicare directă a principiului de drept a fortiori rationae, precum și a principiului a majori ad minus.

În plus, aceste aspecte nu sunt de natură a vătăma recurenta și nici a constitui prin ele însele, fundament al hotărârii, fiind simple dezlegări teoretice ale instanței.

Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatele au precizat că nemulțumirile recurentei vizează în fapt soluția instanței de respingere a cererii de sesizare a CJUE, lipsind veritabile critici în ce privește modul în care instanța de apel a soluționat fondul cauzei, motiv pentru care solicită instanței să constate nulitatea acestui motiv de recurs, în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Au susținut intimatele că instanța de apel nu avea obligația de a se pronunța în mod distinct în ce privește concluziile scrise depuse la dosarul cauzei de către recurentă, ci de a ține cont de argumentele părții în soluționarea cererii de sesizare a CJUE, ceea ce în cauză s-a întâmplat.

În ceea ce privește inaplicabilitatea în cauză a Regulamentului 608/2013, considerentele instanței de apel sunt corecte, având în vedere că art. 6 din preambulul acestui act normativ prevede expres că încălcările rezultate din așa-numitul comerț paralel ilegal și "depășiri" sunt excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului (CE) 1383/2003, fiind de asemenea excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului 608/2013.

În ceea ce privește soluția instanței de apel de a nu sesiza CJUE, intimatele arată că respingerea celor 13 întrebări este motivată de instanța de apel în mod pertinent, iar problema adresării unor astfel de întrebări preliminare este o chestiune de oportunitate, fiind rezervat instanței naționale dreptul de a aprecia în ce măsură se impune o clarificare a textului normei de drept unionale.

La data de 20 iunie 2023, recurenta-pârâtă-reclamantă S.C. C. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a combătut apărările formulate de intimatele-reclamante.

În ceea ce privește aspectele prealabile, recurenta a menționat că a respectat prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prezentând atât premisele avute în vedere de instanță, cât și criticile formulate, care sunt expuse în mod concret.

În continuare a expus argumentele pentru care, în mod greșit, au concluzionat intimatele-reclamante că s-ar bucura de autoritate de lucru judecat, nefiind criticate aspectele enumerate de acestea prin întâmpinare, în realitate, toate aceste aspecte făcând obiectul criticilor prin memoriul de recurs înaintat.

În ceea ce privește apărările formulate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că nu este de acord cu maniera în care s-a structurat abordarea criticilor sale prin întâmpinarea formulată, sinteza realizată omițând, în mod deliberat, criticile formulate de recurentă.

De asemenea, recurenta a procedat la îndreptarea erorii materiale în ce privește anul deciziei recurate ca fiind 30.06.2021, iar nu 2011 cum din eroare s-a menționat în memoriul de recurs.

În continuare, recurenta a reiterat argumentele expuse prin memoriul de recurs, cu accent pe aspectele care au fost susținute prin întâmpinarea formulată în cauză de către intimatele-reclamante.

La data de 04 decembrie 2023, prin poștă electronică, intimatele-reclamante-pârâte A. și B. au depus note scrise la răspunsul la întâmpinare, prin care au solicitat constatarea intervenirii nulității cu privire la noile motive de recurs prezentate de parte la pct. I, lit. b), pct. 1-5 din răspunsul la întâmpinare, relativ la maniera în care recurenta a înțeles să-și structureze recursul, prin omisiunea indicării motivelor de nelegalitate ale hotărârii atacate în ceea ce privește aspectele intrate în puterea de lucru judecat indicate de intimate prin întâmpinarea formulată, dezvoltate succesiv prin intermediul răspunsului la întâmpinare, lipsa criticării prin recursul formulat a acestor considerente ale instanței de apel determină nulitatea acestora.

Sub acest aspect, a evidențiat motivele de nelegalitate depuse peste termenul legal, și anume: modul de soluționare a instanței de apel a conceptului de epuizare a drepturilor titularului mărcii; excluderea din sfera de aplicare a Regulamentului nr. 608/2013 și a Legii nr. 344/2005 a importurilor paralele nu consacră caracterul legal al acestora (critică arătată în primă instanță cu referire la probațiunea depusă - motiv de nelegalitate susținut omisso medio, pe lângă nul); lipsa caracterului de autoritate de lucru judecat a ordonanței parchetului din data de 03 octombrie 2016; aplicarea în cauză a dispozițiilor cuprinse în O.U.G. nr. 100/2005; lipsa încălcării în cauză a principiilor contradictorialității, imparțialității și a dreptului la apărare.

II.4 Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 05 decembrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta-reclamantă societatea C. împotriva încheierilor de ședință din data de 30 iunie 2011 și 29 septembrie 2021, precum și a deciziei civile nr. 1370A din 15 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016.

A fixat termen de judecată la data de 27 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând cu prioritate criticile de nelegalitate de natură procedurală, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea au caracter nefondat.

I. În rejudecare, Curtea de Apel a statuat că trebuie examinată chestiunea juridică a complinirii lipsei semnăturilor intimatelor-reclamante (în condițiile în care s-a judecat definitiv în primul ciclu procesual că acțiunea acestora nu poate fi formulată și semnată de altă persoană juridică), statuându-se că nulitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa semnăturii poate fi acoperită (prin complinirea lipsei respective).

Totodată, Curtea a reținut că excepția de nulitate a cererii introductive pentru nesemnare are, inițial, regim dilatoriu și doar în cazul omisiunii de a complini lipsa semnăturii intervine caracterul peremptoriu. De vreme ce neregularitatea nu a fost sesizată și invocată de prima instanță, ci direct în fața instanței de recurs, există posibilitatea remedierii neregularității, iar reclamantului i se acordă posibilitatea complinirii acestei lipse, independent de faza procesuală în care se află.

S-a reținut că în rejudecarea apelului, au fost depuse contractele de asistență juridică încheiate la 23.12.2020 între A. prin reprezentant G. și H., precum și între B., prin reprezentant I. și H., prin care clienții au împuternicit societatea de avocatură să furnizeze asistența juridică necesară și să îi reprezinte în fața autorităților și instanțelor române în legătură cu drepturile de proprietate intelectuală, acordând inclusiv dreptul de a semna orice cereri. În contracte, la punctul 5, este inserată și clauza potrivit căreia reclamantele A. și B. ratifică toate actele de procedură, cererile, acțiunile, și toate actele anterioare efectuate în dosarele în curs asumate de H. în numele și pe seama reclamantei.

Această ratificare produce efecte și în privința cererii de chemare în judecată pendinte semnată, în numele reclamantelor, de avocat J. din cadrul H., viciul nulității fiind deci înlăturat.

S-a reținut că în cuprinsul contractelor de asistență juridică încheiate la 23.12.2020 între reclamantele A. și B. și H. se regăsește seria x nr. x, conform art. 122 alin. (5) din Statutul profesiei de avocat aprobat prin Hotărârea UNBR nr. 64/2011, astfel că nici argumentele invocate de apelantă referitoare la seriile contractelor de asistență juridică nu pot fi primite. Totodată, a apreciat în drept instanța de apel că lipsa formei tipizate nu atrage nicio sancțiune, în raport de prevederile art. 122 alin. (1) și (2) din Statutul profesiei de avocat, și nu este de natură a provoca vreo vătămare apelantei-pârâte.

Această statuare nu se află în disonanță cu prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., cum fără temei susține recurenta.

Prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, instanța de recurs a reținut lipsa calității de reprezentant a E. pentru reclamantele A. B., prin raportare la prevederile art. 84 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acestea au fost interpretate cu putere obligatorie prin Decizia în interesul legii nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, examinând apărarea intimatelor-reclamante referitoare la ratificarea mandatului dat avocatului din perspectiva art. 177 alin. (3) C. proc. civ., acest text de lege a fost considerat incident, însă s-a apreciat că înscrisurile depuse până la momentul procesual al judecării primului recurs declarat în cauză nu îndeplineau cerințele de formă prevăzută de legislația profesiei de avocat pentru contractele de asistență juridică.

Or, instanța de apel nu a reținut că formularea inițială a cererii de chemare în judecată ar fi avut loc în condiții legale, întrucât o asemenea statuare ar fi încălcat în mod direct și incontestabil decizia instanței de recurs din primul ciclu procesual. Mai mult, nu s-a reținut ca fiind operantă ratificarea în raport de înscrisurile depuse în fața aceleiași instanțe de recurs, care au fost