ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1490/2022

Ședința publică din data de 28 iunie 2022

asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a

Civilă la data de 31.05.2017, reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.R.L. și Agenția Națională de Administrare Fiscală au solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. să înceteze actele de comerț, import, export, distribuție, vânzare, depozitare, oferire spre vânzare, precum și orice altă folosire în scop comercial a produselor purtând mărcile nr. x atât de la societatea D. din Coreea, cât și de la orice altă societate din afara Spațiului Economic European/Uniunii Europene și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European/Uniunea Europeană de către sau cu acordul titularilor de marcă; Interzicerea actelor de comerț, import, export, distribuție, vânzare, depozitare, precum și a oricărei alte folosiri în scop comercial, dar și a finalizării operațiunilor de vămuire a celor 1256 de piese de schimb pentru automobile, reținute conform Deciziei vamale nr. x/05.05.2017, purtând mărcile nr. x și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European/Uniunea Europeană de către sau cu acordul titularilor de marcă; Obligarea pârâtei C. S.R.L. să retragă de pe piață produsele purtând mărcile mai sus menționate, provenite din afara Spațiului Economic European/Uniunii Europene și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European/Uniunea Europeană de către sau cu acordul titularilor de marcă; Obligarea pârâtei C. S.R.L. să distrugă produsele purtând mărcile mai sus menționate, provenite din afara Spațiului Economic European/Uniunii Europene și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European/Uniunea Europeană de către sau cu acordul titularilor de marcă; Obligarea pârâtei C. S.R.L. să furnizeze informații complete privind proveniența și circuitele de distribuire a bunurilor ce formează obiectul prezentului dosar, în special: numele/adresele furnizorilor și ale deținătorilor anteriori ai bunurilor, numele/adresele cumpărătorilor/clienților, cu excepția consumatorilor finali, informații cu privire la cantitatea de produse achiziționată și livrată, precum și facturile sau alte documente de achiziție relevante; Obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata despăgubirilor materiale și morale estimate cu titlu provizoriu la suma de 10.000 de Euro (45.636 RON la cursul BNR de la data introducerii prezentei acțiuni) pentru fiecare reclamantă; Obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata cheltuielilor cu depozitarea și distrugerea produselor ce încalcă mărcile reclamantelor; Obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 1163/15.05.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L..

A obligat pârâta să înceteze actele de comerț, import, export, distribuție, vânzare, depozitare, oferire spre vânzare precum și orice altă folosire în scop comercial a produselor purtând mărcile nr. x atât de la societatea D. din Coreea, cât și de la orice altă societate din afara Spațiului Economic European/Uniunii Europene și care nu au fost puse în comerț și Spațiul Economic European/Uniunea Europeană de către sau cu acordul titularilor de marcă.

A interzis actele de comerț, import, export, distribuție, vânzare, depozitare, precum și ale oricărei alte folosiri în scop comercial, dar și ale finalizării operațiunilor de vămuire a celor 1256 de piese de schimb pentru automobile, reținute conform Deciziei vamale nr. 6792/D63-2017/05.05.2017, purtând mărcile reclamantelor A. și B. menționate și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European/Uniunea Europeană de către sau cu acordul titularilor de marcă.

A obligat pârâta C. S.R.L. să retragă de pe piață produsele purtând mărcile mai sus menționate, provenite din afara Spațiului Economic European/Uniunii Europene și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European/Uniunea Europeană de către sau cu acordul titularilor de marcă; a obligat pârâta C. S.R.L. să distrugă produsele purtând mărcile menționate.

A obligat pârâta să furnizeze informații complete privind proveniența și circuitele de distribuire a bunurilor din prezenta cauză, în special: -numele/adresele furnizorilor și ale deținătorilor anteriori ai bunurilor -numele/adresele cumpărătorilor/clienților, cu excepția consumatorilor finali; -informații cu privire la cantitatea de produse achiziționată și livrată, precum și facturile sau alte documente de achiziție relevante.

A obligat pârâta la plata cheltuielilor cu depozitarea și distrugerea produselor ce încalcă mărcile reclamantelor.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor.

A obligat pârâta C. S.R.L. la plata către reclamante a sumei de 20300 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat (cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.).

Prin decizia nr. 1823 A din data de 9 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei dovezii calității de reprezentant cu privire la judecata în apel; a respins apelurile formulate de apelanta-pârâtă C. S.R.L., de apelantele-reclamante A. și B. și de apelanta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 1163/15.05.2018 și a încheierii din data de 24.10.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondate; și a respins cererea apelantei-pârâte privind plata cheltuielilor de judecată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamante A. și B. și pârâta C. S.R.L..

Totodată, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs și împotriva încheierii de ședință din 9.12.2020.

II.1. Motivele de recurs

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantele A. și B. au formulat următoarele critici:

Instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. - minus petita, acordând mai puțin decât s-a cerut, a dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. - a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată înfrângând principiul disponibilității procesului civil, respectiv dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Soluția este nemotivată și contradictorie câtă vreme argumentele instanței se rezumă la concluzia că "este evident" că obiectul cererii vizează despăgubirile datorate pentru un singur import.

Instanța nu a răspuns niciunuia dintre argumentele prezentate de reclamante, rezumându-se la a concluziona, doar cu indulgență, că paragraful 42 ar putea fi interpretat ca făcând referire la despăgubirile datorate pentru toate actele de încălcare a drepturilor reclamantelor, fără a arăta care este valoarea probatorie a acestei rețineri și care sunt argumentele contrare ce răstoarnă această valoare probatorie.

Instanța de apel a făcut aplicarea unor principii de drept inexistente arătând că orice ambiguitate ori neclaritate trebuie interpretată în contra reclamantului. Dispozițiile legale privitoare la regularizarea cererii de chemare în judecată, procedură prealabilă comunicării scrise, reprezentate de art. 200 alin. (1) și (3) C. proc. civ., stabilesc: Completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competența sa și dacă aceasta îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194-197 "f", precum și "Când cererea nu îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194-197, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile, cu mențiunea că, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să facă completările sau modificările dispuse, sub sancțiunea anulării cererii. Or, în cauza pendinte, reclamantelor nu le-a fost comunicată nicio adresă prin care să li se aducă la cunoștință necesitatea de a-și întemeia ori, după caz, preciza în fapt acțiunea în etapa regularizării cererii, aceasta fiind clară sub aspectul indicării motivelor de fapt.

Neclaritățile cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată și limitele învestirii instanței, ca reguli de aplicare corectă a legii procesuale de către instanță, nu pot fi distorsionate în contra părții ce le-a determinat, urmând a fi cenzurate de către instanță până la limita conturării dreptului la apărare al părții adverse.

Instanța a aplicat greșit normele privind analiza și interpretarea actelor și probelor, interpretând vădit greșit sensul cererii deduse judecății, instanța trebuind să dea prevalență interpretării lit. a) cererii de chemare în judecată și tuturor celorlalte acte de procedură realizate în fața primei instanțe, niciuna neavând alt sens decât acela de a pretinde întreg prejudiciul cauzat prin actele de încălcare.

Capătul de cerere privind despăgubirile nu cuprinde nicio limitare a acestora la o anumită operațiune comercială, import sau vânzare, însă instanța de apel a reținut că reclamanta ar fi trebuit să indice perioada pentru care solicita acordarea despăgubirilor indicând un termen de 3 ani anteriori cererii de chemare în judecată până la limita incidenței prescripției extinctive, această reținere fiind nelegală.

Critica reținută de instanța de apel potrivit căreia reclamantele ar fi trebuit ca până cel târziu la data formulării răspunsului la întâmpinare, să detalieze faptele la care se referă prejudiciul cerut și modul de calcul este nefondată, deoarece reclamantele au arătat că prejudiciul estimat este provizoriu, urmând a fi precizat, nu modificat și au solicitat, prin cerere, furnizarea datelor necesare estimării acestui prejudiciu.

Nemotivarea instanței asupra soluției pronunțate are în vedere nu reținerea că prezenta cerere de chemare în judecată nu era clară, situație în care instanțele și părțile au la dispoziție remediile procedurale apte a salvgarda cererea și a acționa în sensul producerii de efecte juridice, ci reținerea că prezenta cerere de chemare în judecată este clară și nu comporta dubiu pentru orice om rezonabil, indicând solicitarea clară de a acorda despăgubiri pentru un singur act de import. Această reținere a instanței este complet nemotivată.

Instanța de apel a făcut o disjungere între actele părții și cele ale mandatarului nepermisă de lege, deoarece cererea de chemare în judecată și actele de procedură subsecvente sunt făcute în numele și pe seama părții și nu în nume propriu. Din această perspectivă, este nelegală calificarea cererii ca re-prezentând poziția mandatarului și nu a părții.

Reținând sensul real și intenția reclamantelor de la momentul redactării cererii, instanța era ținută, potrivit principiilor interpretării actelor juridice, să dea prevalentă intenției părților și nu sensului dat modului de exteriorizare a acesteia.

Prin modul în care a procedat, instanța a intrat în contradicție și cu dispozițiile instanței de fond din încheierea din 24.10.2017 prin care se reține că acea cerere a reclamantei privind încuviințarea probatoriului implică și o modificare a cererii de chemare în judecată și nu o precizare a acesteia. Or, reținând neglijența, instanța de apel reține implicit că din actele dosarului rezultă nemijlocit și clar că intenția reclamantelor era aceea de obținere de despăgubiri pentru toate actele de încălcare, astfel încât trebuia implicit să constate că respectivele cereri ale reclamantelor ulterioare puteau fi calificate drept clarificări ale cererii și nu modificări ale acesteia.

Decizia instanței este în contradicție și cu dispozițiile acesteia din încheierea de la termenul din data de 10.07.2020, când a încuviințat administrarea ca probă a înscrisurilor privind toate actele de import și comercializare anterioare ale apelantei-pârâte, reținând interesul, concludența acestora, cât și teza probatorie a reclamantelor.

Instanța de apel a respins cererea de despăgubiri în limita în care aceasta a reținut obiectul cererii, respectiv pentru un import, reținând că reclamantele nu au probat un prejudiciu, pârâta a dat dovadă de bună-credință, prin conduita ulterioară și nu a avut intenția să încalce drepturile reclamantelor, precum și faptul că mandatara a blocat soluționarea amiabilă a cauzei prin opunerea la reexportul produselor.

Instanța de apel a considerat în mod nelegal, că prin reținerea produselor în vamă și neajungerea lor pe piață, nefiind comercializate, nu s-a creat un prejudiciu reclamantelor și pârâta nu a obținut niciun beneficiu injust, încălcând astfel dispozițiile art. 14 alin. (2) lit. B) din O.U.G. nr. 100/2005.

Atât Directiva nr. 48/2004, cât și O.U.G. nr. 100/2005 de transpunere în dreptul național, prevăd ca principiu esențial, în materia măsurilor reparatorii cuvenite titularului dreptului încălcat, lipsirea autorului faptei de orice beneficiu sau avantaj economic rezultat în urma actului de încălcare a dreptului, astfel încât simpla înlăturare din circuitul comercial a produselor contrafăcute nu este de natură a satisface aceste exigențe, câtă vreme autorul faptei păstrează în patrimoniu valoarea dreptului de folosință a mărcii, prețul echivalent unei licențe, pe care ar fi fost ținut să o achite acestuia sau ar fi fost parte din prețul produsului.

Astfel, profitul constând în prețul neobținut este o consecință directă și imediată a încălcării, inclusiv în cazurile în care bunurile au fost reținute de autoritățile vamale.

Lipsa unui prejudiciu nu poate fi justificată prin aceea că produsele, deși încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale reclamantelor, sunt provenite dintr-un import paralel și nu din produse contrafăcute stricto sensu, deoarece o astfel de disjungere de regim juridic între cele două forme de încălcare a drepturilor conferite de marcă nu este realizată de lege. Or, unde legea nu distinge, nici instanța nu trebuie să distingă.

O astfel de soluție înfrânge principiile rezultate din Directiva nr. 48/2004 care prevede că autorul actelor de încălcare trebuie lipsit de orice beneficiu de pe urma acestora. Or, procedând astfel, instanța de apel a 'lăsat pârâtei, cel puțin prețul pe care aceasta îl datorează pentru actele de folosire a mărcii.

Instanța de apel în mod nelegal critică atitudinea reclamantelor de a prefera să dea în judecată pârâta pentru tragerea acesteia la răspundere, în loc să accepte oferta acesteia de returnare a produselor. Această critică este nelegală pentru că încalcă dreptul reclamantelor prevăzut de dispozițiile art. 9 din Regulamentul nr. 1001/2017, art. 17 din O.U.G. nr. 100/2005, de a apela la toate remediile civile pe care legea le permite în cazul încălcării drepturilor sale.

Instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, analizând răspunde-rea contractuală în condițiile în care acțiunea a fost una exclusiv de răspundere civilă delictuală pentru actele de încălcare a mărcilor.

Atât timp cât reclamantele au învestit instanța în apel, cu soluționarea capătului referitor la daune, capăt de cerere întemeiat pe condițiile răspunderii civile delictuale, acestea nu își explică cum instanța a antamat îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către părțile la tranzacție.

Instanța a încălcat în același timp dispozițiile privitoare la principiul disponibilității părților, al imposibilității de schimbare a cauzei în apel, cât și dispozițiile referitoare la considerentele supraabundente din perspectiva plus petita.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâta C. S.R.L. a formulat următoarele critici:

Pârâta arată că înțelege să critice pe aspecte de nelegalitate și de abuz de putere judecătorească considerentele hotărârii recurate în ceea ce privește modalitatea de reținere a chestiunilor de fapt și de drept de către instanța de apel, cu privire la apelul C. S.R.L. și subsecvent, cu privire la împrejurările de fapt și de drept reținute de instanța de apel, cu privire la excepția nulității absolute a cererii de chemare în judecată și a hotărârii de primă instanță în temeiul prevederilor art. 84 alin 1 C. proc. civ., așa cum au fost interpretate aceste dispoziții prin Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9/2016 și respectiv nr. 40/2019 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin încălcarea principiilor fundamentale dintre cele consacrate de Constituție sau de o lege organică cum ar fi accesul liber la justiție, dreptul la apărare, publicitatea, oralitatea, principiul nemijlocirii și contradictorialitatea dezbaterilor, principii fundamentale a căror obligație de respectare îi incumbă judecătorului prin lege - conform art. 20 C. proc. civ. și prin încălcarea dreptului la un proces echitabil (exigență a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor Omului și a libertăților fundamentale, consacrată și prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și prin art. 6 C. proc. civ.).

Invocând motivul de ordine publică prevăzut de dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., recurenta susține că maniera în care instanța de apel a soluționat primul punct de apel, precum și excepția ridicată prin întâmpinare s-a făcut cu abuz de putere judecătorească, cu încălcarea art. 20 C. proc. civ., instanța de apel înfrângând toate principiile fundamentale, prevăzute la art. 3, art. 14, art. 15,art. 16, art. 17, prin maniera în care a dispus prin hotărârea pronunțată recalificarea primului motiv de apel și implicit a excepției invocate, fără să pună în discuția părților aspectele pe care le-a apreciat că impun și conduc la recalificarea apelului și a excepției invocate. Abia la momentul comunicării soluției, au luat la cunoștință toate părțile din dosar despre dispoziția instanței de recalificare a actelor și faptelor deduse judecății, în ceea ce privește excepția invocată și a primului motiv de apel.

Reprezentarea unei persoane juridice de către o altă persoană juridică care nu are calitatea de avocat și/sau consilier juridic în condițiile legii, conduce la lovirea cu nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate în cauză de această manieră. Actele efectuate în cauză de la data introducerii acțiunii de chemare, în judecată - în speța de față de la data de 31.05.2017, de către persoana juridică E. care stă în judecată și care pretinde că ar avea dreptul să conserve aceste drepturi de reprezentare pentru reclamantele A. și B., precum și actele procedurale efectuate de avocat și/sau consilier juridic al lui E.. sunt lovite și ele de nulitate absolută.

Fiind vorba de o încălcare a unei norme de ordine publică, recurenta a invocat în apel, conform art. 246 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 476 alin. (3) C. proc. civ., nulitatea absolută a cererii de chemare în judecată și subsecvent a hotărârii de primă instanță.

Sancțiunea nulității absolute operează în cauză de la momentul producerii ei respectiv de la data de 31.05.2017 și nu mai poate fi acoperită și nici ratificată prin acte ulterioare.

Noile contracte de mandat, prezentate de reclamante prin Anexa 1 și Anexa 2, depuse o dată cu întâmpinarea în apel, nu sunt valide și nu pot acoperi lipsa de mandat cu care a acționat E. la data de 30. 05.2017 când instanța de fond, secția a IV-a civilă a Tribunalului București, a fost sesizată cu acțiunea de chemare in judecata a reclamantelor, pentru care a și pronunțat în contradictoriu și cu E., hotărârea apelată, din prisma Deciziei ÎCCJ nr. 9/2016 și respectiv a Deciziei ÎCCJ nr. 40/2019.

Drept urmare, persoana juridica E., la data de 30.05.2017, când a introdus - pe seama și în beneficiul a două persoane juridice, respectiv a reclamantelor - prezenta cererea de chemare în judecata a acționat fără niciun drept de reprezentare convențională în sensul dispozițiilor interpretative de la pct. 43 din Decizia ICCJ nr. 9/2016: nici pe legea belgiană sau coreană și în mod cert nici pe legea română - care rămâne legea aplicabilă.

Întrucât nu există la dosar, nici un înscris autentificat care să ateste existența unui mandat administrativ dat în sensul pct. 43 din Decizia ICCJ nr. 9/2016, respectiv prin prisma art. 810 din C. civ. - după cum nu există la dosar nici un înscris dat potrivit unor legi speciale în sensul art. 792 din C. civ. și următoarele, o asemenea ratificare de mandat dată acum de către societățile A. si B. - un mandat direct de reprezentare dat aceleiași societăți de avocatură angajată inițial de către E.- nu este legală.

Contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului material, nu si în planul dreptului procesual, guvernat în materia reprezentării de norme legale imperative, conform paragrafului 33 din Decizia nr. 9/2016. Totodată, este lovit cu nulitate absolută și mandatul acordat de o asemenea persoană unui avocat sau consilier juridic - (acesta din urmă chiar organizat în condițiile legii)" - de vreme ce forma de organizare a profesiei, nu a fost angajată direct de parte și a fost angajat de persoana juridică (în speță de E.) care nu este reprezentantul legal al reclamantelor.

Instanța de apel era obligată conform legii să fi pus în discuția părților recalificarea juridică exactă, în temeiul căreia a respins primul motiv de apel al recurentei-pârâte și pe cale de consecință, și excepția invocată prin întâmpinare.

Noile procuri date în cauză, prin anexa 1 si anexa 2, depuse în apel, nu pot fi privite ca o formă de mandat recunoscut ca valabil încheiat, conform legilor de exercitare a profesiei de avocat, în sensul dispozițiilor art. 85 alin. (3) C. proc. civ. și nu sunt apte a înlătura cauza nulității cererii de chemare în judecată.

În speță, cauza nulității nu o constituie lipsa mandatului F., pentru ca ratificarea actelor făcute de avocat să producă vreun efect asupra nulității invocate, ci formularea și semnarea cererii de chemare în

judecată, printr-un reprezentant convențional al reclamantelor (în speță - societatea E.) cu încălcarea prevederilor exprese ale legii. Cu evidență se impunea obligativitatea pentru casa de avocatură F. ca aceasta să fi fost angajată potrivit legilor avocaturii, direct de către reclamante, conform dispozițiilor exprese ale art. 84 alin. (1) teza finală raportat la art. 85 alin. (3) teza finală C. proc. civ.

Cu toate acestea, curtea de apel nu a găsit nimerit să pună în discuția părților arătarea atât a aspectelor principale, cât și a celor arătate cu titlu subsidiar, prin hotărâre, cu nesocotirea principiilor fundamentale ale procesului civil și cu încălcarea acestora. Nesocotindu-le a încălcat și principiul legalității prevăzut la art. 7 alin. (2) C. proc. civ.: "Judecătorul are îndatorirea de a asigura respectarea dispozițiilor legii privind realizarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor din proces".

Decizia instanței de apel nu cuprinde doar motivări care nu se pot susține, fiind străine de natura cauzei, ci și, în raport de cadrul juridic aplicabil, aceste aserțiuni sunt străine și de orice element probatoriu care să susțină argumentele Curții de Apel. Astfel, la dosarul cauzei nu există niciun mijloc de probă care să ateste calitatea societății E. ca făcând parte din conglomeratul A. și B., după cum nu există nici o dovadă la dosar a acestui "conglomerat", cum îl definește Curtea de Apel sau a faptului că societății E. i-ar fi revenit un drept de reprezentare al societăților mamă.

Instanța de apel a făcut greșit aplicarea prevederilor art. 478 alin. C. proc. civ., fără să ia în considerare concluziile scrise depuse de către recurenta - pârâtă.

Solicitarea pârâtei de permitere de către instanța de apel, a finalizării operațiunilor de retur în Coreea a bunurilor reținute, nu reprezintă o cerere nouă în apel, ea rezidă și a fost cuprinsă implicit prin apărările adresate primei instanțe.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4,5,6 și 8 C. proc. civ. și motivul de ordine publică prevăzut de art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 28 septembrie 2021, în termen legal, reclamantele A. și B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta C. S.R.L. în principal în procedura de filtrare pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

La data de 18 octombrie 2021, pârâta C. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției de ordine publică prevăzută de art. 84 alin. (1) C. proc. civ., prin raportarea obligatorie la art. 84 alin. (1) C. proc. civ., la interpretările deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție din deciziile nr. 9/2016 și nr. 40/2019 pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privind nulitatea absolută a cererii de chemare în judecată. In subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Tot la data de 18 octombrie 2021, pârâta C. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului formulat si admiterea acestuia.

La data de 9 noiembrie 2021, reclamantele au depus răspuns la întâmpinarea formulată de către pârâtă prin care au solicitat înlăturarea apărărilor acesteia și admiterea recursului declarat de reclamante.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 05 aprilie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantele B. și A. și de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1823A din 9 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 21 iunie 2022, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce urmează.

Astfel, contrar multiplelor argumente dezvoltatoare expuse de recurenta pârâtă, se observă că în cauză instanța de apel nu a procedat la analiza motivului de apel principal constituit de excepția nulității deduse din prevederile art. 84 alin. (1) C. proc. civ. (excepție reinvocată identic de pârâtă și prin întâmpinarea sa din recurs și afectată - prin încheierea de admitere în principiu a recursurilor formulate - de instanța de recurs fondului recursurilor, astfel încât și ea își va găsi rezolvarea potrivit considerentelor prezentei decizii civile de recurs), cu încălcarea, ignorarea dispozițiilor procesuale referitoare la respectarea principiului legalității, al contradictorialității, al oralității, al publicității, al dreptului la apărare, al nemijlocirii, al rolului activ al instanței de judecată, toate privite ca și componente garanții ale dreptului fundamental la un proces echitabil consacrat între altele, atât constituțional, prin art. 21 din Constituția României, infraconstituțional, prin art. 6 C. proc. civ. sau art. 10 din Legea nr. 304/2004, cât și international prin art. 6 CEDO.

Grefându-se pe sistematizarea criticilor ample, expuse în mod repetat de recurenta pârâtă în cadrul recursului acesteia, instanța de recurs remarcă pentru început faptul că dimpotrivă, aspectele care au circumscris problematica în discuție, rezolvată de instanța de apel, au fost pe larg dezbătute de către părțile procesuale în cadrul actelor procedurale realizate în faza de judecată a apelului, mai întâi în cadrul procedurii prealabile (a se vedea în acest sens, amplele puncta de vedere ale ambelor părți procesuale realizate sub aceste aspecte prin: apelul pârâtei, întâmpinarea pârâtei față de apelul reclamantelor, întâmpinarea reclamantelor față de apelul promovat de partea pârâtă, răspunsul la întâmpinarea depusă de pârâtă formulat de reclamante, răspunsul la întâmpinare realizat de pârâta apelantă), cât și ulterior pe parcursul judecății publice a cauzei respective de apel.

Astfel, la termenul de judecată din 09.12.2020 când au avut loc dezbaterile asupra apelurilor declarate, instanța de apel a acordat cu prevalență cuvântul asupra criticilor de ordin procedural din cele două apeluri declarate, între care și critica pârâtei apelante relativă încălcării art. 84 alin. (1) C. proc. civ. privind reprezentarea convențională, element care a fost dezbătut pe larg de cele două părți procesuale în respectiva ședință de judecată.

În acest context, se observă potrivit încheierii respective de ședință că apelanta pârâtă s-a referit cu acest prilej inclusiv la trimiterile părților adverse la incidența în privința acestei excepții procesuale invocate, a dispozițiilor art. 82 C. proc. civ., dispoziții repudiate de către apelanta pârâtă prin prisma cărora reclamantele intimate au invocat inadmisibilitatea susținerii direct în apel a acestei chestiuni legate de reprezentarea convențională în faza procesuală a fondului (a se vedea în acest sens, încheierea de dezbateri a apelurilor și întâmpinarea reclamantelor aflată la fila x și urm. dosar apel, vol. I).

Din perspectiva ilustrată, atunci când instanța de apel a procedat în aceste condiții expuse, la analiza acestui prim motiv de apel (care constituia și o excepție procesuală) prin prisma art. 82 C. proc. civ., însușindu-și așadar punctul de vedere argumentat al reclamantelor sub acest aspect (punct de vedere ce, constituind un mijloc de apărare al intimatelor reclamante, era admisibil, contrar deci aserțiunii în sens contrar a recurentei pârâte), curtea de apel nu a procedat la încălcarea principiilor procedural invocate de recurenta pârâtă, a obligațiilor procesuale corelative impuse inclusiv de prevederile art. 20 în referire la art. 6, art. 7, art. 13, art. 14, art. 15, art. 16 sau art. 17 C. proc. civ. sau de cele ale art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., cum nefondat invocă recurenta pârâtă.

Tot astfel, instanța de apel nu a adoptat nici o conduită contradictorie față de restul dispozițiilor sale din apel (precum ar fi dezbaterea în ședință publică a necesității pronunțării în prealabil, a unei hotărâri de apel intermediare potrivit art. 480 alin. (6) C. proc. civ.), astfel cum greșit invocă recurenta pârâtă. De altfel, susținerea în acest sens a recurentei pârâte poartă însăși o amprentă de contradictorialitate, atât timp cât unul dintre motivele procedurale de apel care impuneau - în opinia apelantei pârâte la acel moment - pronunțarea unei hotărâri intermediare de apel, era chiar motivul de apel arondat încălcării de către prima instanță de judecată a prevederilor art. 84 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce evident, presupunea și a presupus discuții în ședință publică asupra lui, laolaltă cu apărările opuse acestuia de către părțile adverse, astfel cum s-a consemnat de altfel, în cadrul încheierii de ședință de dezbateri a instanței de apel din data de 09.12.2020.

Continuând, instanța de recurs constată justețea raționamentului curții de apel, inclusiv din perspectiva considerentelor Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 40/2019, publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 117 din 14 februarie 2020, decizie de care recurenta pârâtă se prevalează în mod expres și repetat în susținerea acestui motiv de recurs:

"50. Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile art. 82 alin. (1) din C. proc. civ. reprezintă sediul materiei pentru soluționarea excepției lipsei calității de reprezentant.

Așadar, contrar deciziei de speță nr. 439/2020 a secției I Civile a instanței supreme invocate de recurenta pârâtă, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor judiciare de unificare a practicii judiciare a ilustrat prin considerente înrâurirea și întrepătrunderea evidente care există între prevederile art. 84 din C. proc. civ. invocate de recurenta pârâtă și dispozițiile art. 82 din același cod procesual care reglementează mijlocul procedural de invocare și remediere în privința lipsei calității de reprezentant și acest lucru indiferent deci, de mențiunea în cuprinsul literal al art. 82 C. proc. civ. a substantivului "dovezii".

Instanța de recurs constată de altfel, că însăși recurenta pârâtă a arătat în cadrul motivelor sale de recurs (a se vedea de exemplu, pagina 57 a acestora) că Decizia nr. 40/2019 vizează interpretarea coroborată a prevederilor art. 84 alin. (1) C. proc. civ. și art. 82 din același cod procesual.

Continuând, instanța de recurs constată că același filon juridic de gândire expus de prezenta instanță de judecată se regăsește și în jurispridența recentă a instanței supreme, de exemplu decizia nr. 610 din 15 martie 2022 a secției a II-a civile, în cadrul căreia s-a stipulat că potrivit dispozițiilor art. 82 alin. (1) C. proc. civ., când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, iar dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată și că excepția lipsei calității de reprezentant este o excepție dilatorie, ceea ce înseamnă că instanța este obligată să acorde un termen pentru împlinirea unei atare deficiențe procedurale.

În egală măsură, în cadrul Deciziei nr. 246/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 84 alin. (1) din C. proc. civ., publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 602 din 26 iulie 2017, decizie de care se prevalează chiar recurenta pârâtă în susținerea excepției identice din cadrul întâmpinării formulate în recurs, "Curtea Constituțională reține că (…) Nimic nu împiedică reclamanta, persoană juridică al cărei sediu se află în străinătate, care a sesizat instanța de judecată prin intermediul filialei sale din România, să încheie cu un avocat un contract distinct de asistență juridică. C. proc. civ. oferă remedii procedurale pentru acoperirea lipsei dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, stabilind, prin art. 82 alin. (1), obligația instanței de a da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, iar dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată".

Așadar, inclusiv instanța de contencios constitutional, analizând constituționalitatea prevederilor art. 84 alin. (1) din C. proc. civ., a arondat aceste dispoziții aceluiași regim juridic instituit de art. 82 C. proc. civ., nerealizându-se așadar, de către instanța de apel din prezenta cauză, vreo recalificare juridică inadmisibilă în apel din perspectiva art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., astfel cum nefondat a invocat recurenta pârâtă.

Instanța de recurs constată totodată, faptul că nici un considerent al instanței supreme din cuprinsul Deciziei nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: modul de interpretare a dispozițiilor art. 84 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul de a ști dacă acestea permit reprezentarea convențională a persoanelor juridice în fața instanțelor de judecată printr-un mandatar persoană juridică, inclusiv formularea cererii introductive de instanță printr-o astfel de persoană juridică, respectiv prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, decizie publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 400 din 26 mai 2016, de asemenea, nici un considerent din cuprinsul Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2018 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile cu privire la o chestiune de drept sau din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 698/2015 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 151 alin. (4) raportate la prevederile art. 82 alin. (1) din C. proc. civ., decizie publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 966 din 28 decembrie 2015 sau din cuprinsul Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2006 privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 936 din 20 noiembrie 2006 - toate fiind decizii de care se prevalează în mod expres recurenta pârâtă în susținerea acestui motiv de recurs - nu se contrapune, nu infirmă statuările citate anterior din cuprinsul Deciziei nr. 40/2019 a instanței supreme.

Așadar, însușindu-și raționamentul juridic expus de instanța de apel ca fiind unul corect, instanța prezentă de recurs constată pe cale de consecință, justețea concluziei curții de apel relative imposibilității invocării în apel, date fiind prevederile art. 82 alin. (2) C. proc. civ. ("(2) Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac"), pentru prima dată a excepției nulității cererii de chemare în judecată și a actelor procedurale subsecvente acesteia conform art. 179 alin. (3) C. proc. civ., justificate pe lipsa calității de reprezentant reglementate de art. 84 alin. (1) C. proc. civ., în cauză atât în privința E., cât și subsecvent, în privința societății de avocatură mandatate de această societate comercială.

Această concluzie se întemeiază pe fundamentului nulității invocate de recurentă, fundament care este reprezentat de lipsa calității de reprezentant, guvernată obligatoriu - astfel cum am expus - atât de prevederile art. 84 alin. (1) C. proc. civ., cât și de cele ale art. 82 C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta pârâtă atât în faza de apel, cât și în faza de recurs, exhibă o excepție de nulitate a cererii de chemare în judecată și a actelor procedurale subsecvente (între care și hotărârea pronunțată de prima instanță de judecată) ca urmare a acestei invocate lipse a calității de reprezentant nu este de natură să înlăture regimul juridic restrictiv impus de art. 82 alin. (2) C. proc. civ., atât timp cât fundamentul acestei nulități, respectiv lipsa invocată a calității de reprezentant, este guvernat de acest regim juridic ilustrat.

Cu alte cuvinte și într-o așezare corectă a elementelor acestui silogism judiciar, lipsa calității de reprezentant se exhibă prin intermediul excepției lipsei calității de reprezentant reglementate de art. 82 C. proc. civ., iar nulitatea cererii de chemare în judecată, a actelor procedurale subsecvente introducerii în astfel de condiții a unei cereri de chemare în judecată, potrivit art. 179 alin. (3) C. proc. civ., reprezintă doar efectul juridic, consecința unei astfel de lipse de reprezentantivitate.

În egală măsură, instanța de recurs constată că în concursul juridic dintre prevederile art. 247 C. proc. civ. invocate de recurenta pârâtă și dispozițiile art. 82 alin. (2) C. proc. civ., au prioritate în ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant, ultimele, ca urmare a aplicării principiului juridic specialia generalibus derogant (specialul derogă de la general), prevederile art. 82 C. proc. civ. care reglementează în mod expres, special, excepția lipsei calității de reprezentant, astfel cum s-a expus anterior, având un caracter special, derogator de la regimul juridic general al invocării excepțiilor procesuale reglementat de art. 247 C. proc. civ. și acest lucru indiferent așadar, de natura interesului protejat prin intermediul art. 84 C. proc. civ. sau de caracterul nulității incidente în cazul nerespectării acestor prevederi procesuale sau de modalitatea de invocare a acestei neregularități în cadrul unei căi de atac (ca motiv de apel, respectiv de recurs, ca excepție absolută prin întâmpinare sau în afara întâmpinării sau chiar și din oficiu, ca motiv de recurs de ordine publică, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., astfel cum invocă recurenta pârâtă raportat inclusiv la hotărârea nr. 439/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în toate aceste cazuri fără aplicabilitatea sancțiunii decăderii).

Așadar, pentru ansamblul acestor argumente care interzic criticarea pentru prima dată în apel (astfel cum este cazul de față) a calității de reprezentant din fața primei instanțe de judecată, instanța de recurs constată că întreg amplul ansamblu al criticilor recurentei pârâte relative încălcării art. 84 alin. (1) C. proc. civ. în fața primei instanțe de judecată, cu multitudinea de argumente dezvoltatoare, incluzând aici între altele și nelimitat la:

- aspectele procedurale de necompetență material sau teritorială sau cele legate de legea națională aplicabilă procurilor depuse în faza procesuală a fondului, raportat inclusiv la prevederile art. 26 și art. 28 C. proc. civ. roman sau la ordinea publică de drept international roman care ar fi conturată între altele, și de Decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie prin care nu s-ar realiza distincție între persoanele juridice de drept privat roman și cele de drept privat străin, distincție care nu ar fi realizată nici de vreo altă prevedere din dreptul în vigoare;

- cele legate de inconsecvența instanței de apel referitoare la raționamentul juridic vizând persoanele juridce de drept străin;

- cele legate de incapacitatea procurilor depuse în apel de a confirma invocata nulitate decurgând din afirmata lipsă de reprezentare în fața instanței de fond sau de a ratifica actele procedurale efectuate la fond;

- cele referitoare la nerespectarea de către instanța de apel a principiului nemijlocirii administrării probelor consacrat de art. 16 C. proc. civ., subsumate de asemenea, aceluiași motiv de recurs, inclusiv din perspectiva invocatei inexistențe de probe asupra faptului că societatea E. ar face parte din același grup de firme cu reclamantele;

- cele contrapuse argumentelor reclamantelor din întâmpinarea din apel referitoare la aceleași elemente menționate;

- cele referitoare la calificarea procurilor drept contracte de licență sau cele referitoare la inexistența unui mandat administrativ;

- cele referitoare la neincidența în cauză a prevederilor art. 1259 C. civ.

- cele privind necesitatea respectării prevederilor art. 2013 alin. (2) C. civ. sau cele referitoare la decelarea raportului juridic concret existent între reclamante și E., toate invocate în acest context de partea procesuală pârâtă, nu pot fi primite, opunându-se impedimentul procedural enunțat.

De altfel, instanța de recurs constată că parte din aceste critici formulate sunt orientate către argumentele suplimentar reținute de către curtea de apel sub aspectele cercetate. Or, atât timp cât impedimentul procedural de invocare și subsecvent, de evaluare reglementat de art. 82 alin. (2) C. proc. civ. și identificat de instanța de apel a fost găsit întemeiat și de prezenta instanță de recurs, atunci analiza corectitudinii respectivelor argumente distincte invocate suplimentar de instanța de apel devine și superfluă, inutilă cauzei, întrucât ele erau orientate către același efect juridic (respingerea respectivului motiv de apel constituit și ca excepție procesuală), efect deja obținut și confirmat de către prezenta instanță de recurs prin intermediul argumentului de ordin procedural al art. 82 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește aceeași neregularitate invocată de recurentă în referire strict la faza procesuală a apelului, instanța de recurs apreciază că soluția curții de apel de respingere ca neîntemeiată a excepției aferente calității de reprezentant este corectă.

Astfel, în cadrul fazei procesuale a apelului, reclamantele apelante au depus la dosar împuternicire avocațială la dosar apel vol. I care atestă angajarea societății de avocatură direct de către reclamantele persoane juridice străine și nu prin intermediul unui mandatar persoană juridică.

Așa cum în mod corect a sesizat și instanța de apel, în faza procesuală a apelului s-au depus procurile date de către reclamante direct către societatea de avocați pentru între altele, reprezentare și asistență judiciară.

Contrar susținerii recurentei pârâte, nici o prevedere legală nu împiedică o parte procesuală să acorde mandat direct, să încheie un contract de asistență juridică cu un cabinet avocațial direct în faza procesuală a căii de atac, situație însă diametral opusă celei reglementate de art. 82 al 2 C. proc. civ. prin care se interzice în mod expres invocarea direct în apel a unei excepții a lipsei calității de reprezentant aferent fazei procesuale a fondului. Din această perspectivă, cele două împrejurări juridice nu sunt echivalente, astfel cum invocă practic recurenta pârâtă.

În finalul acestor procuri care au fost executate de către societatea de avocați (potrivit activității de asistență juridică specifice realizate în acest dosar civil), se menționează în mod expres faptul că aceste acte juridice reprezintă contracte de asistență juridică în sensul art. 122 și art. 123 din Statutul Român al Profesiei de Avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat, emisă de Uniunea Națională a Barourilor din România - UNBR.

Din coroborarea prevederilor art. 121 cu art. 122 din Statutul profesiei de avocat, rezultă că forma contractului de asistență juridică prevăzută în cadrul art. 122 alin. (3) din Statut și în anexa la acesta, este una cu caracter orientativ.

Instanța de recurs constată că situația din faza procesuală a apelului este una distinctă, nefiind incidente considerentele Deciziei nr. 40/2019 sau cele ale Deciziei nr. 9/2016 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Concluzia se impune întrucât potrivit actelor juridice evocate, în apel reprezentarea convențională a reclamantelor apelante s-a realizat în condițiile art. 84 alin. (1) C. proc. civ., direct prin intermediul societății de avocatură și nu indirect, prin mandatar persoană juridică (evident diferită de forma de organizare profesională a avocatului), premisă a aplicării statuărilor celor două decizii ale instanței supreme menționate.

Chiar dacă, mergând pe filonul de gândire juridică al recurentei pârâte ce se întemeiază sub acest aspect pe decizia de speță a instanței supreme nr. 439/2020 a secției I Civile, am aprecia că procurile depuse în apel nu reprezintă contracte de asistență juridică întrucât nu au fost înseriate în sensul art. 122 alin. (4) și (5) din Statutul profesiei de avocat, înserierea fiind invocată a fi esențială pentru calificarea unui contract ca fiind de asistență juridică, cu toate acestea instanța de recurs constată că până la momentul soluționării prezentelor recursuri și implicit a nulității astfel invocate în temeiul art. 84 alin. (1) C. proc. civ. (subliniem, aferent exclusiv fazei procesuale a apelului) a dispărut eventuala cauză de nulitate, fapt de natură a remedia potențiala neregularitate invocată, date fiind prevederile art. 177 alin. (3) C. proc. civ. (temei procesual distinct de cel al art. 177 alin. (1) C. proc. civ. repudiat de recurenta pârâtă în recursul formulat).

Astfel, în faza recursului, recurentele reclamante au depus la dosar împuternicirea avocațială seria x/2021 emisă la 01.07.2021 în baza contractului de asistență juridică nr. x/2020 .

Potrivit art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat, "(1) Contractul de asistență juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuterni