ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 439/2020

Ședința publică din data de 18 februarie 2020

Prin cererea înregistrată la data de 10.08.2016 pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, sub nr. x/2016, reclamantele A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.R.L. și Agenția Națională de Administrare Fiscală:

1.obligarea pârâtei C. S.R.L. să înceteze actele de comerț, import, export, distribuție, vânzare, depozitare, oferire spre vânzare precum și orice altă folosire în scop comercial a produselor purtând mărcile nr. x/09.11.1995, y/05.11.1998 A., w/27.11.2013, z/14.11.2013 A., s/14.11.2013 A., t/06.07.1995, u/25.06.2012, v/15.05.1992 B., q/21.08.2014, atât de la societatea D. din Emiratele Arabe Unite, cât și de la orice altă societate din afara Spațiului Economic European și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

2.interzicerea actelor de comerț, import, export, distribuție, vânzare, depozitare, precum și a oricărei alte folosiri în scop comercial, dar și a finalizării operațiunilor de vămuire a celor 1.600 de piese de schimb pentru automobile, reținute conform deciziei vamale nr. 9200/D119-2016/15-07.2016, purtând mărcile anterior menționate și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

3.obligarea pârâtei C. S.R.L. să retragă de pe piață produsele purtând mărcile mai sus menționate, provenite din afara Spațiului Economic European și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă;

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 36 și 38 din Legea nr. 84/1998, art. 9, art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009 privind marca UE, precum și toate dispozițiile legale la care s-au făcut referiri în acțiune.

Prin întâmpinare și cerere reconvențională, pârâta-reclamantă C. S.R.L. a solicitat:

9.să se dispună acordarea liberului la vamă pentru bunurile reținute prin Decizia nr. x/14.07.2016 a Direcției Regionale Galați, Biroul Vamal Constanța Sud și a Adeverinței de reținere a bunurilor nr. x/14.07.2016 emisă de Biroul Vamal Constanța Sud;

10.obligarea reclamantelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 398 din 21.03.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a Civilă a admis acțiunea principală, formulată de reclamatele-pârâte A.. și B., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L., și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

A obligat pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. să înceteze actele de comerț, import, export, distribuție, vânzare, depozitare, oferire spre vânzare precum și orice altă folosire în scop comercial a produselor purtând mărcile nr. x/09.11.1995, y/05.11.1998 A., w/27.11.2013, z/14.11.2013 A., s/14.11.2013 A., t/06.07.1995, u/25.06.2012, v/15.05.1992 B., q/21.08.2014, atât de la societatea D. din Emiratele Arabe Unite, cât și de la orice altă societate din afara Spațiului Economic European și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă; a interzis pârâtei-reclamante actele de comerț, import, export, distribuție, vânzare, depozitare, precum și a oricărei alte folosiri în scop comercial, dar și a finalizării operațiunilor de vămuire a celor 1600 de piese de schimb pentru automobile, reținute conform Deciziei vamale nr. 9200/D119-2016/15.07.2016, purtând mărcile nr. x/09.11.1995,y/05.11.1998 A.,w/27.11.2013,z/14.11.2013 A.,s/14.11.2013 A., t/06.07.1995, u/25.06.2012, v/15.05.1992 B., q/21.08.2014, și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă.

A obligat pârâta-reclamantă să retragă de pe piață produsele purtând mărcile menționate, provenite din afara Spațiului Economic European și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă; a obligat pârâta-reclamantă să distrugă produsele purtând mărcile menționate, provenite din afara Spațiului Economic European și care nu au fost puse în comerț în Spațiul Economic European de către sau cu acordul titularului de marcă.

A obligat pârâta-reclamantă să furnizeze informații complete privind proveniența și circuitele de distribuire a bunurilor ce formează obiectul prezentului dosar,în special: numele/adresele furnizorilor și ale deținătorilor anteriori ai bunurilor,numele/adresele cumpărătorilor/clienților,cu excepția consumatorilor finali, informații cu privire la cantitatea de produse achiziționate și livrate, precum și facturile sau alte documente de achiziție relevante; a respins ca inadmisibile capetele de cerere nr. x, 2, 3, 4, 5, 7 din cererea reconvențională;a respins ca neîntemeiate capetele de cerere nr. x, 8, 9 din cererea reconvențională; a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 10.001,8 RON, cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru, onorariu avocațial).

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L..

Prin decizia nr. 41 l/A/04.04.2018 Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins, ca nefondat, apelul și a obligat pe apelantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 21.652,73 RON.

Împotriva acestei decizii (inclusiv a încheierilor din 31.01.2018 de respingere a cererii de sesizare a CJUE cu chestiunile prejudiciale și din 28.02.2018 de respingere a cererii de recuzare) a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 7 și 8 C. proc. civ., pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L..

Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a învederat următoarele.

Mențiunea din încheierea pronunțată la data de 28.02.2018 în sensul că soluția instanței cu privire la cererea de recuzare ar fi definitivă/fară cale de atac, este de natură să suprime, în mod nelegal, o cale de atac prevăzută de lege (art. 53 alin. (1) C. proc. civ. reține că încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza), sens în care instanța s-a pronunțat asupra cererii prin exces de putere, cu depășirea atribuțiilor judecătorești;

Instanța s-a pronunțat cu ignorarea cadrului procesual al litigiului, respectiv, prin considerentele hotărârii recurate, instanța din oficiu, fără să fie învestită de reclamante, abuzând de rolul sau activ, reține că actul de contrafacere reclamat este folosirea mărcii prin comercializarea în România, a produselor importate din afara Spațiului Economic European (Emiratele Arabe Unite), în lipsa unui acord al titularului. Prin cererea de chemare în judecată însă, reclamantele s-au prevalat doar de încălcarea art. 36,38, 94 din Legea nr. 84/1998, a art. 9 și 13 din Regulamentul nr. 207/2009, art. 11 din O.U.G. nr. 100/2005, fără a solicita constatarea contrafacerii întemeiată pe dispozițiile art. 90 alin. (1) lit. a) sau b din Legea nr. 84/1998. Reclamantele au susținut, în mod constant, că încălcarea drepturilor lor s-a realizat prin lipsa unui acord explicit din partea acestora privind importul de bunuri originale din afara spațiului UE/SEE în interiorul acestuia;

În mod greșit instanța de apel a refuzat, prin încheierea de ședință din 31.01.2018, de a adresa întrebări preliminare CJUE, fiind astfel încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului al recurentei și principiul rolului activ al judecătorului reglementat de art. 22 C. proc. civ.. Refuzul instanței nu a fost motivat conform legii,instanța de apel nu a analizat cele 13 întrebări formulate de recurentă și a încălcat principiile de interpretare în materie, reținând o situație de fapt contrară celei care rezultă din actele și lucrările dosarului.

Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat următoarele.

Motivarea instanței de apel privind faptul că apelanta-pârâtă nu poate valorifica teoria epuizării drepturilor decurgând din certificatul de marcă, reprezintă o susținere străină de natura cauzei, în raport de obiectul ei, așa cum a fost determinat de părți, respectiv reclamantele nu au învestit instanța cu un capăt de cerere privind constatarea de contrafacere în sensul art. 90 alin. (1) lit. a) sau b din Legea nr. 84/1998, iar suprapunând și înglobând conținutul acestui text legal cu solicitările reclamantelor, instanța realizează o motivare străină și contradictorie;

Reținând în considerente că pentru mărfurile contrafăcute introduse în circuitul comercial, comerciantul răspunde pe temeiul răspunderii civile delictuale, în condițiile în care nici acțiunea în contrafacere, nici răspunderea civilă delictuală nu fac obiectul prezentului litigiu, instanța de apel expune, în argumentația sa, motive străine de natura cauzei, iar reținând în finalul raționamentului său că produsele în discuție sunt originale, realizează o motivare contradictorie, bunurile respective neputând fi, în același timp și originale și contrafăcute;

Instanța de apel nu motivează cum a ajuns la concluzia că, deși bunurile reținute provin din țări din spațiul SEE/UE, este irelevant că aceste produse au fost fabricate (de către titular), într-o țară din piața unică. Acest raționament este contradictoriu, eliptic și nemotivat, fiind perpetuat și menținut de instanța de apel când apreciază că excluderea din sfera de aplicare a Legii nr. 344/2005, respectiv a Regulamentului UE nr. 608/2013, a mărfurilor declarate la autoritatea vamală în vederea plasării sub un regim vamal definitiv, nu presupune ca importurile paralele cu produse originale sunt legale;

Instanța de apel nu arată care este norma legală prin care folosirea fără drept a mărcii altuia constituie o formă distinctă de contrafacere, așa cum în mod eronat reține aceasta în considerente.

Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta precizează următoarele.

Prin reținerea faptului că folosirea fără drept a mărcii altuia este o formă distinctă de contrafacere, s~a ignorat Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța din 03.10.2016 dată în dosarul penal nr. x/2016, prin care a fost admisă plângerea recurentei formulată împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală efectuate în dosar nr. x/2016, în condițiile în care prin plângerea acesteia înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța la 19.09.2016 s-a arătat că organele de cercetare penală s-au sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 90 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, iar bunurile importate au fost ridicate în baza unei dovezi de lăsare în custodie și lăsate unei societăți comerciale din port;

Din actele și înscrisurile depuse de către recurentă, procurorul a constatat că bunurile ce fac obiectul prezentului dosar sunt originale, iar nu contrafăcute, nefiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de textul legal anterior menționat, nu fac obiectul confiscării speciale, iar prin restituirea acestora nu este îngreunată stabilirea situației de fapt și justa soluționare a cauzei.

Referitor la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că în mod greșit, cu încălcarea normelor în materie și a dreptului la un proces echitabil, instanța de apel, prin încheierea de ședință din 31.01.2018, parte integrantă din hotărârea recurată, a respins cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că solicitarea vizând această procedură specială este justificată pe de o parte, de greșita interpretare dată de către instanța de judecată Directivei 2008/95/CE, Regulamentului 207/2009 modificat prin Regulamentul UE 2015/2424 și Regulamentului UE 608/2013 (acte normative comunitare cu aplicabilitate directă la speță), iar pe de altă parte, întrucât actele comunitare menționate nu sunt explicite, ci implicite prin formulare, asupra unor puncte esențiale.

Instanța de apel trebuia să stabilească, cu titlu preliminar, că la momentul introducerii acțiunii Regulamentul UE 2424/2015 se aplică integral din data de 01.10.2017 și înlocuiește Regulamentul UE 207/2009.

Recurenta a învederat instanței de apel care sunt textele legale aplicabile în cauză (art. 7 din Directiva 2008/98/CE; Regulamentul UE 2015/2424-pct. 21, art. 9 alin. (4), paragrafele 1 și 2, art. 12 alin. (1) lit. a), b), c); Regulamentul 608/2013-art. 1 alin. (3), art. 28; TFUE-art. 101 și 102) și care sunt elementele care comportă discuții, respectiv art. 9 din Regulamentul 207/2009 modificat prin art. 9 al Regulamentului UE 2015/2424.

Instanța de apel, încălcând dreptul la un proces echitabil și legislația în materie, nu a motivat refuzul solicitărilor recurentei, concretizate în cele 13 întrebări preliminare formulate în temeiul art. 267 TFUE și a refuzat solicitarea subsidiară de aplicare a principiilor de interpretare stabilite de CJUE, respectiv: l)dreptul Uniunii Europene secundar să fie interpretat astfel încât să fie compatibil cu dreptul intern; 2)interpretarea textului în sensul stabilirii sensului acestuia; 3)interpretarea sistematică; 4)interpretarea teleologică; 5)interpretarea cu privire specială la "implied and resulting powers" (competențe implicite nereglementate în scris); 6)completarea autonomă a Tratatului în funcție de obiectivele sale; 7)interpretarea avându-se în vedere principiul efectivității; 8)interpretarea avându-se în vedere principiul funcționalității Comunităților; 9)respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității acțiunii comunitare.

Prin încheierea de ședință din 31.01.2018 instanța de apel s-a pronunțat în mod aleatoriu, iar nu punctual asupra întrebărilor recurentei, reținând o situație de fapt contrară celei care rezultă din actele dosarului, astfel: cu privire la întrebările nr. 11-13 instanța reține că Regulamentul UE 608/2013 nu poate fi aplicabil în speță, deși prin motivele de apel s-a arătat că bunurile în discuție au fost reținute de către Biroul Vamal Constanța în temeiul acestui act normativ comunitar și a Legii nr. 344/2005; în mod greșit și cu nerespectarea principiului art. 6 alin. (1) CEDO instanța nu a mai analizat întrebările de la pct. 11-13, respingându-le de facto, tară să observe că întrebările 12-13 vizau aspecte legate de aplicarea în cauză a art. 101-102 TFUE; instanța de apel, cu referire generală la întrebarea nr. 5, a reținut că toate celelalte întrebări de la 1 la 10 inclusiv sunt fără legătură cu cauza și le-a respins; nici în încheierea de ședință din 31.01 2018 și nici în decizia recurată, instanța de apel nu arată, motivat, de ce a respins solicitarea recurentei și de ce nu a aplicat principiile comunitare indicate.

Intimatele-reclamante A., B. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului și acordarea cheltuielilor de judecată.

La data de 23.11.2018, recurenta a invocat excepția privind motivul de ordine publică referitor la limitarea prin lege a calității de reprezentant convențional a persoanei juridice E., care a promovat acțiunea introductivă de instanță și stă în judecată ca reprezentant convențional pentru intimatele-reclamante.

Excepția a fost invocată prin raportare la decizia în interesul legii nr. 9/2016 a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s~a reținut că "limitarea prevăzută de art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. intervine numai în situația în care persoana juridică optează pentru reprezentarea convențională în fața instanței, caz în care își poate alege reprezentantul doar dintre categoriile prevăzute de textul menționat" și că "reprezentarea convențională a persoanei juridice nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă, potrivit art. 84 alin. (1) din C. proc. civ..". In cauză, procurile intimatelor-reclamante reprezintă un mandat de reprezentare convențională, iar la dosar nu există dovezile cerute de Legea nr. 31/1990, de natură să facă dovada existenței unui mandat de administrare acordat în condițiile legii.

La aceeași dată, recurenta a depus răspuns la întâmpinare prin care a reiterat excepția anterior menționată, a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural și admiterea recursului.

Prin încheierea din 9 aprilie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 411A din data de 4 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește motivele de recurs privind încheierea din 31.01.2018 de respingere a cererii de sesizare a CJUE cu chestiunile prejudiciale, este de reținut că instanța națională sesizată cu soluționarea unui litigiu își asumă întreaga răspundere pentru a aprecia atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează CJUE, în temeiul art. 267 TFUE. Astfel aceste aprecieri ale instanței de apel nu pot fi criticate în calea de atac. În schimb partea are dreptul să reitereze cererea de sesizare a CJUE cu chestiunile prejudiciale în fața instanței sesizate cu calea de atac împotriva decizie. În speță nu s-a mai pus problema analizării acestei cereri întrucât instanța de recurs a apreciat că este prematur a fi discutată cererea de sesizare a CJUE atâta timp cât a fost pusă în discuție o excepție de ordine publică, care, în situația în care va fi primită, face de prisos cercetarea celorlalte chestiuni.

Referitor la motivele de recurs privind încheierea din 28.02.2018 de respingere a cererii de recuzare, criticile formulate au vizat doar faptul că în dispozitivul încheierii s-a menționat sintagma "fără cale de atac", în condițiile în care, potrivit art. 53 alin. (1) C. proc. civ., încheierea prin care a fost respinsă cererea poate fi atacată odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza.

Or, potrivit art. 457 alin. (2) C. proc. civ. "mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege."

În consecință, această menționare eronată nu poate constitui un motiv de nelegalitate a încheierii.

Înalta Curte a analizat în continuare motivul de recurs de ordine publică referitor la lipsa calității de reprezentant a E. pentru reclamantele A. B., prin raportare la prevederile art. 84 alin. (1) C. proc. civ., a cărui temeinicie ar fi făcut inutilă verificarea motivelor de recurs ce priveau fondul litigiului.

Motivul de ordine publică a fost invocat de către recurent după împlinirea termenului de motivare a recursului, dar a fost însușit de către instanța de recurs, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., astfel că nu se pune problema intervenirii vreunei decăderi din această perspectivă.

Nu este fondată apărarea intimaților în sensul că excepția lipsei calității de reprezentant nu mai putea fi invocată în recurs, întrucât nu ar fi fost invocată în fața primei instanțe de fond sau în apel.

În susținerea acestei apărări intimatele au arătat că în realitate s-ar pune problema lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului, ca urmare a nulității mandatului de reprezentare în fața instanțelor judecătorești dat către reclamante E., iar nu a lipsei calității de reprezentant.

Reprezentantul reclamantelor în prezentul litigiu este, conform mențiunilor din cererea de chemare în judecată, E., avocatului fiindu-i făcută o ofertă de mandat convențional de către această societate, iar nu de către reclamante.

În recurs a fost invocată, referitor la formularea cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității de reprezentant, iar nu a lipsei dovezii calității de reprezentant a acestei societăți.

În consecință, nu sunt aplicabile prevederile de excepție ale art. 82 alin. (2) C. proc. civ., ce privesc exclusiv excepția lipsei dovezii calității de reprezentant.

Potrivit art. 84 alin. (1) C. proc. civ. persoanele juridice pot fi reprezentate convențional în fața instanțelor de judecată numai prin consilier juridic sau avocat, în condițiile legii.

Recurenta a invocat interpretarea acestei prevederi legale dată prin decizia nr. 9/2016 a ICCJ Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 84 alin. (1) din C. proc. civ., cererea de chemare în judecată și reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă."

Cu privire la această decizie, în apărare, intimatele au invocat faptul că E. nu este o societate care are ca obiect activitățile de consultanță, asistență și reprezentare juridică, ci o societate care administrează portofoliul de mărci al reclamantelor, și ca atare, nu s-ar încadra în rațiunea legii privind nelegalitatea formulării unei cereri de chemare în judecată în numele unei persoane juridice de către o altă persoană juridică.

Este nefondată această apărare, atâta timp cât art. 84 alin. (1) C. proc. civ. nu distinge (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Așa cum se reține în paragraful 35 teza finală din decizia nr. 9/2016 "dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar putea constitui obiect de activitate al mandatarului."

Una dintre posibilitățile juridice identificate în decizia nr. 9/2016 (parag. 32, 43) ca o persoană juridică să formuleze cererea de chemare în judecată prin mandatar persoană juridică este aceea a reprezentării legale, ceea ce în speță nu s-a pretins a exista.

Din această decizie sunt relevante următoarele paragrafe, la care se face trimitere și de către recurentă:

"32. Întrucât limitarea prevăzută de art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. intervine numai în situația în care persoana juridică optează pentru reprezentare convențională în fața instanței, caz în care își poate alege reprezentantul doar dintre categoriile prevăzute de textul menționat, rezultă că, în lipsa reprezentării convenționale, drepturile procesuale ale persoanei juridice pot fi exercitate prin reprezentantul legal.

Intimatele au mai invocat faptul că au ratificat, conform înscrisurilor depuse în dosarul de recurs, actele de procedură efectuate de avocatul căruia i-a făcut oferta de mandat convențional E. și că astfel ar fi fost acoperită nulitatea formulării cererii de chemare în judecată prin reprezentant persoană juridică, dar și a reprezentării în fața instanței de recurs.

Potrivit art. 176 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la reprezentarea procesuală nulitatea nu este condiționată de existența unei vătămări, dar conform art. 177 alin. (3) C. proc. civ., actul de procedură nu va fi anulat dacă până la momentul pronunțării asupra excepției de nulitate a dispărut cauza acesteia, dispoziție aplicabilă, potrivit doctrinei, indiferent de felul nulității.

Ca atare, raportat la această apărare, se pune problema dacă ratificarea făcută potrivit normelor C. civ. aplicabile mandatului de drept comun de către reclamante a actelor de procedură efectuate de avocatul căruia E. i-a făcut oferta de mandat convențional, reprezintă o înlăturare a cauzei nulității.

De asemenea, instanța de recurs a mai pus în discuție, inclusiv sub aspectul ratificării mandatului în formularea cererii de chemare în judecată, calitatea de reprezentant al intimatelor reclamante în raport de actele depuse la dosar, în sensul conformității acestora cu cerințele legale.

Pentru a reprezenta o cauză de înlăturare a nulității de față, cererea de chemare în judecată trebuie semnată de reprezentantul legal al părții sau reprezentantul convențional angajat de parte, în condițiile legii ("consilierul juridic al părții sau avocatul angajat de parte, în condițiile legii, și nu de reprezentantul convențional", parag. 37, Decizia 9/2016).

Aceleași rațiuni sunt valabile și pentru reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanțelor de judecată, menționată, de asemenea, în Decizia nr. 9/2016.

În speță, cauza nulității nu a constituit-o lipsa mandatului avocatului, pentru ca ratificarea actelor făcute de avocat să producă vreun efect asupra nulității de față, ci formularea cererii printr-un reprezentant convențional persoană juridică cu încălcarea prevederilor exprese ale legii.

Mai mult, pentru a fi angajat legal, pentru a avea el însuși calitatea de reprezentant în cauză, avocatul trebuie să fi fost angajat potrivit legilor avocaturii, conform dispozițiilor exprese ale art. 84 alin. (1) teza finală raportat la art. 85 alin. (3) teza finală.

Așa cum se reține în decizia nr. 9/2016, paragraful 33, contractul de mandat de drept comun produce efecte doar în planul dreptului material, nu și în planul dreptului procesual, guvernat, în materia reprezentării, de norme legale imperative.

Ca atare, "ratificarea" actelor făcute de un avocat fără mandat trebuie să îmbrace forma unui contract de asistență juridică încheiat între parte și acel avocat potrivit legilor de organizare și exercitare a profesiei iar nu a unei oferte de mandat (procură) încheiată potrivit dispozițiilor de drept comun în materie urmată de executarea acesteia, care împreună ar putea însemna un contract de mandat în temeiul dispozițiilor de drept comun (art. 2013 alin. (1) C. civ.)

Or, legile de organizare și exercitare a profesiei sunt în sensul următor.

Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 (forma în vigoare la data ofertei de mandat din 14 decembrie 2018, în cadrul căreia este cuprinsă și ratificarea invocată), avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste și să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândește dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidență.

În ceea ce privește forma contractului pentru a produce efecte potrivit legislației avocaturii, sunt relevante prevederile art. 121 și art. 122 din Statutul profesiei de avocat (HUNBR nr. 64/2011, forma în vigoare la data menționată anterior).

Procurile trimise de reclamante avocatului lor nu îndeplinesc condițiile pentru a fi considerate contracte de asistență juridică încheiate în formă scrisă, pe de o parte, pentru că în sine nu reprezintă decât o ofertă de mandat, iar nu un contract de mandat încheiat în formă scrisă (executarea celor conținute în oferta de mandat de către mandatar reprezintă o acceptare tacită, conform art. 2013 alin. (1) C. civ. a ofertei de mandat prin actul material al executării, iar nu printr-un înscris), iar pe de altă parte nu conțin un element obligatoriu esențial pentru a fi calificate drept contracte de asistență juridică, conform art. 122 alin. (4) și (5) din Statutul avocaților, și anume seria.

Potrivit art. 122 alin. (4) și (5) din Statutul avocaților

"(4) Contractul de asistență juridică va fi tipărit în formulare tipizate și înseriate ce vor conține sigla U.N.B.R., cea a baroului emitent, denumirea "Uniunea Națională a Barourilor din România" și cea a baroului emitent. Seria va avea o componentă literală comună fiecărui barou și o componentă cifrică formată din 6 cifre, urmată de menționarea anului emiterii formularelor. Înserierea este rezervată de către barou fiecărei forme de exercitare a profesiei.

(5) Cu acordul prealabil al baroului de la sediul lor profesional principal și cu respectarea cerințelor prevăzute la alin. (4), formele de exercitare a profesiei pot emite și utiliza, pe cheltuiala lor și prin mijloace proprii, formularele menționate la alin. (4) în mod individual, personalizate cu elementele de identificare ale formei de exercitare a profesiei. În acest caz, formele de exercitare a profesiei vor solicita baroului acordarea de serii unice pentru formularele pe care le vor emite în sistem propriu și personalizat. Aceste serii vor fi înscrise în mod obligatoriu în contractele de asistență juridică emise de formele de exercitare a profesiei în baza prevederilor prezentului alineat."

Ca atare, chiar dacă modelul de contract prevăzut la art. 122 alin. (3) din Statut este orientativ, înserierea contractelor de asistență juridică este esențială pentru calificarea unui contract ca fiind de asistență juridică. Înserierea contractelor de asistență juridică nu are legătură doar cu respectarea obligațiilor profesionale și fiscale de către avocat ce țin de organizarea profesiei, ci reprezintă un element obligatoriu al contractului de asistență juridică, așa cum se menționează expres în cadrul art. 122 alin. (5) din Statut. O altă interpretare ar permite eludarea unor norme imperative referitoare la conținutul contractului de asistență juridică.

În consecință, față de aceste dispoziții legale exprese, menționarea în cadrul ofertelor de mandat că acestea reprezintă contracte de asistență juridică nu poate produce nici un efect juridic.

Faptul că forma scrisă a contractului de asistență juridică este prevăzută ad probationem nu înseamnă că simpla pretindere a existenței unei înțelegeri ar fi suficientă pentru a susține existența calității de reprezentant convențional al părții, și astfel a calității de avocat angajat de parte, atâta timp cât nerespectarea cerinței prevăzute ad probationem atrage imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă (idem est non esse et non probari).

În ceea ce privește împuternicirile avocațiale depuse în fața instanței de recurs și atașate la filele x, din conținutul lor rezultă că au fost emise în baza actelor (procuri) din 14 decembrie 2018.

În primul rând, procurile în cauză, având în vedere conținutul lor, faptul că sunt semnate doar de mandant reprezintă doar o ofertă de mandat, iar nu un contract de mandat.

În al doilea rând, potrivit art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat: "Contractul de asistență juridică prevede, în mod expres, întinderea puterilor pe care clientul le conferă avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II. Prevederile art. 122 alin. (4) se aplică în mod corespunzător și formularului împuternicirii avocațiale."

Din acest text de lege rezultă că împuternicirea avocațială nu reprezintă o parte a contractului de asistență juridică ci este emis în baza acestuia, fiind un act ulterior încheierii contractului. Astfel, nu poate fi avută în vedere pentru a se aprecia dacă există un contractul de asistență juridică în formă scrisă, încheiat potrivit legilor avocaturii.

Ca atare, în speță nu s-a dovedit faptul că până la data pronunțării asupra nulității prevăzute de art. 84 alin. (1) C. proc. civ. a dispărut cauza acesteia, care putea avea loc prin semnarea cererii de chemare în judecată de reprezentantul legal al părții sau reprezentantul convențional angajat de parte, în condițiile legii.

În consecință, în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Ținând cont că potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. obiectul recursului este hotărârea dată în apel, iar nu fiecare încheiere premergătoare în parte dintre cele care nu pot fi atacate decât odată cu fondul, potrivit art. 494 raportat la art. 466 alin. (4) C. proc. civ., că potrivit art. 496 alin. (2) hotărârea atacată este casată, iar nu fiecare încheiere premergătoare în parte prin care s-au dispus măsuri criticate în recurs, instanța de recurs nu a considerat necesară menționarea în dispozitivul hotărârii a încheierilor premergătoare cuprinzând măsuri criticate ca fiind nelegale în cadrul recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta-reclamantă S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 411A din data de 4 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2020.