ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2619/2023

Obiectul acțiunii în regres Prin cererea înregistrată la 2 septembrie 2021 pe rolul Tribunalului Cluj, secția I civilă, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj (în continuare, CNAIR SA), a chemat în judecată pe pârâții A., B. și C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 587.885,12 RON, reprezentând despăgubiri morale și materiale stabilite prin sentința penală nr. 475 din 27 decembrie 2017, pronunțată de Judecătoria Turda, menținută de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori prin decizia penală nr. 753/A din 13 iunie 2018. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 1.456 din C. civ. Prin cererea modificatoare înregistrată la 4 noiembrie 2021, reclamanta a precizat că solicită și obligarea pârâților la plata cotei de 3/4 din sumele executate de părțile civile din dosarul penal nr. x/2016 cu titlu de dobânzi aferente debitului principal. A indicat, ca temei de drept, dispozițiile art. 1.383, art. 1.384 din C. civ. și art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Prin precizarea de acțiune depusă la 18 noiembrie 2021, reclamanta a arătat că solicită obligarea fiecărui pârât la plata sumei de 195.961,71 RON, în total suma de 587.885,12 RON, reprezentând 3/4 din despăgubirile pe care le-a achitat în temeiul hotărârii penale.

Sentința pronunțată de tribunal La 8 noiembrie 2021, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția necompetenței materiale procesuale a instanței, iar prin sentința civilă nr. 205 din 14 aprilie 2022 a respins excepțiile prescripției, inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive și a interesului, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta CNAIR S.A. și, în consecință, a obligat pârâții să achite reclamantei câte 183.570,79 RON reprezentând daune morale și materiale achitate de reclamantă în temeiul sentinței penale nr. 475 din 27 decembrie 2017, pronunțată de Judecătoria Turda în dosarul nr. x/2016. De asemenea, a obligat reclamanta să achite pârâtei B. suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 411/A din 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta CNAIR S.A. împotriva sentinței civile nr. 205 din 14 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în tot cererea de chemare în judecată precizată și, în consecință, a obligat pe fiecare dintre pârâți să achite reclamantei suma de 195.961,71 RON. A respins apelul declarat de pârâta B., apelul incident declarat de pârâta C. și cererea pârâtei B. de obligare a reclamantei la cheltuieli de judecată, păstrând restul dispozițiilor sentinței apelate.

Motivele de recurs formulate de pârâta B. SRL Prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 475 din 27 decembrie 2017, pronunțată de Judecătoria Turda, menținută de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori prin decizia penală nr. 753/A din 13 iunie 2018, întrucât i s-a stabilit o culpă exclusivă în producerea accidentului din 9 octombrie 2013 în urma căruia victima D. a decedat. Față de contractele existente între părțile responsabile civilmente, precum și de contractul de muncă al inculpatului, toate cele trei părți responsabile civilmente au avut calitatea de comitent în conformitate cu art. 1373 alin. (2) din C. civ.. Potrivit art. 25 și art. 397 C. proc. pen., instanța penală l-a obligat pe inculpat, în solidar, cu părțile responsabile civilmente CNAIR S.A., C. și B. la plata despăgubirilor morale în cuantum de 50.000 euro către fiecare parte civilă. Persoanele civile nu au formulat pretenții față de recurenta-pârâtă, ceea ce înseamnă că aceasta are doar calitatea de parte responsabilă civilmente, nefiindu-i antrenată vreo culpă în temeiul răspunderii civile delictuale sau imputată vreo acuzație penală. Hotărârile judecătorești penale nu relevă că recurenta-pârâtă a avut un raport de prepușenie cu inculpatul A., care la momentul producerii evenimentului era angajat al societății C.. Conform contractului de prestări servicii nr. x din 28 august 2013, prestatorul (B. SRL) avea obligația de a presta serviciile prevăzute în contract, sens în care a pus la dispoziția beneficiarului macaraua și macaragiul autorizat ISCIR, iar de cerințele minime de securitate și sănătate în muncă pe acel șantier temporar și mobil urma să se ocupe beneficiarul. În aprecierea sa, potrivit art. 1.373 din C. civ., comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepusul său numai dacă acesta se datorează neîndeplinirii atribuțiilor comitentului, nu și în cazul în care prepusul acționează în nume propriu, încălcând regulile și sarcinile stabilite de comitent, când răspunderea revine exclusiv prepusului. Prin acțiunea în regres, reclamanta se substituie în drepturile creditorului și cere divizarea plății sumei de 783.846,83 RON în mod egal, între autorul faptei ilicite și comitenții chemați în proces să garanteze plata despăgubirilor stabilite, ceea ce este greșit, în opinia recurentei-pârâte, în raport cu dispozițiile hotărârii penale și dispozițiile legale în materie de parte responsabilă civilmente. Este adevărat că prin hotărârea penală a fost obligat autorul faptei în solidar cu părțile responsabile civilmente la plata despăgubirilor, însă recurenta-pârâtă apreciază că obligația plății despăgubirilor i-ar fi revenit numai în situația în care autorul faptei nu plătește despăgubirile. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că soluția instanței de apel este rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material, întrucât între "codebitorii solidari nu există solidaritate", aceasta fiind prezentă exclusiv în raporturile dintre codebitori și victima prejudiciată. Prin sentința penală nr. 475 din 27 decembrie 2017 a Judecătoriei Turda, definitivă prin respingerea apelurilor, s-a soluționat acțiunea civilă prin antrenarea răspunderii autorului faptei ilicite, A., în solidar cu cei trei comitenți, iar față de această situație rezultă dreptul codebitorului solidar de a recupera toată datoria de la debitorul în sarcina căruia s-a născut obligația, deoarece în raport cu acesta codebitorii nu sunt priviți decât ca fideiusori. Reclamanta, societatea B. și C., în calitate de persoane responsabile civilmente, nu sunt codebitori decât în raport cu victima, acestea fiind ținute să răspundă pentru faptele prepusului. Prin urmare, cum reclamanta a achitat întreaga datorie trebuie să i se recunoască regresul împotriva celorlalți obligați, însă în mod diferit după cum este vorba despre prepuși, respectiv celelalte părți responsabile civilmente. Suntem în situația în care avem un singur prepus, angajat al societății C., dar prin sentința penală s-a antrenat răspunderea a trei comitenți persoane juridice pentru cota acestuia, iar unele dintre acestea nu au nicio legătură de prepușenie cu autorul faptei ilicite. Raportat la aceste circumstanțe, recurenta-pârâtă consideră că reclamanta, plătind în întregime prejudiciul, are dreptul de regres, cu atât mai mult cu cât rolul său este acela de a garanta recuperarea prejudiciului, iar nu de a răspunde pentru faptele sale, ci pentru fapta altuia, dar numai împotriva prepusului sau a comitentului acestuia. În considerentele hotărârii penale s-a precizat că societatea B. a răspuns de lucrare, iar nu de protecția muncii sau de faptele șoferului-macaragiu, care era angajat al societății C. SRL. În această situație, în ce privește solidaritatea părților în raport cu comitentul solvens nu se poate reține faptul că aceasta operează fără distincție față de toți pârâții și implicarea acestora în fapta ilicită. Solvensul nu se poate subroga în toate drepturile părții civile în sensul urmăririi solidare și a celorlalți comitenți, garanția instituită de cod în sarcina acestora funcționând doar în raport cu victima prejudiciului. Calitatea de parte responsabilă civilmente sau calitatea de comitent naște o răspundere pentru faptele prepușilor și nicidecum pentru faptele proprii. În cazul răspunderii comitentului, legea nu prevede că obligația sa este solidară cu a prepusului, iar în această situație datoria nu se împarte între codebitori. În cazul în care comitentul a reparat prejudiciul se poate îndrepta cu acțiune în regres împotriva prepusului, fiind legal că presupușii vinovați de săvârșirea pagubei trebuie, până la urmă, să suporte singuri consecințele faptelor lor. A susținut că reclamanta avea o acțiune împotriva autorului faptei, prin care să-și recupereze plata pe care a făcut-o în numele său, conform art. 1.348 alin. (1) din C. civ.. Potrivit art. 1.443 din același act normativ, obligația este solidară între debitori atunci când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga obligație, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalți față de creditor. Așadar autorul faptei ilicite a fost inculpatul A., iar garanți ai plății despăgubirilor sunt persoanele responsabile civilmente, condiții în care nu operează prevederile art. 1456 alin. (1) din C. civ. pentru că este o diferență între codebitorii care ar putea fi împreună autorii faptei ilicite și prejudiciabile și garanții plății despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească de către comitenți. Analizând dispozițiile art. 1.459 din C. civ., prin asimilare cu cauza pendinte, rezultă că despăgubirile plătite de comitent pot fi recuperate integral de la prepus, întrucât doar în raporturile cu victima este considerat un codebitor solidar care plătește o datorie făcută în interesul exclusiv al unui alt codebitor solidar și nu în raport cu restul comitenților debitori. Împrejurarea că față de victimă comitentul răspunde solidar cu prepusul nu este de natură să conducă la divizarea acțiunii în regres exercitate de comitent împotriva prepusului sau împotriva celorlalți comitenți atunci când aceștia există, nefiind aplicabile regulile din materia solidarității dintre debitori, deoarece poziția comitentului de răspunzător solidar apare numai în raporturile cu victima și decurge nu dintr-o răspundere împreună cu prepusul său, ci dintr-o răspundere pentru prepus. În cauză, nu s-a dovedit culpa concurentă a recurentei-parate în calitate de comitent la săvârșirea infracțiunii pentru care inculpatul E. a fost condamnat definitiv, atât sub aspectul laturii penale, cât și sub al laturii civile, iar Judecătoria Turda s-a limitat la a invoca doar efectul solidarității codebitorilor. În această situație, recurenta-pârâtă a apreciat că se impunea o analiză punctuală a dispozițiilor legale în materie de parte responsabilă civilmente. În conformitate cu dispozițiile art. 1.384 din C. civ., prepusul trebuie să restituie reclamantei întreaga sumă avansată de aceasta părților civile în temeiul sentinței penale pentru că nu operează solidaritatea între comitenți, astfel încât, dacă reclamanta a achitat despăgubirile către părțile civile, să se poată îndrepta cu acțiune în regres față de alți comitenți pentru recuperarea sumei plătite așa cum a hotărât instanța de fond prin divizarea sumei stabilite cu titlu de despăgubire în mod egal între autorul faptei și comitenți. A precizat că, potrivit art. 1.383 din C. civ., sarcina reparației se împarte proporțional cu participarea la cauzarea prejudiciului ori potrivit intenției sau gravității culpei fiecăruia. În cauză însă prejudiciul a fost cauzat exclusiv de către inculpatul A., reclamanta răspunzând în calitate de parte responsabilă civilmente doar pentru a garanta realizarea obligației de reparație față de victimă, fiind aceeași situație de răspundere și în cazul recurentei-pârâte. Nu există o culpă concurentă. Dispozițiile art. 1384 alin. (4) din C. civ. au în vedere ipoteza în care la producerea prejudiciului au concurat fapte ilicite produse de debitorii care răspund solidar față de victimă și între care sarcina reparației se împarte proporțional în raport cu criteriile menționate în art. 1.383. În această situație este evident că, reparând întregul prejudiciu în calitate de codebitor solidar față de victimă, cel care exercită regresul nu poate pretinde de la celălalt codebitor decât partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului. Doar că în cauză nu operează această premisă, nefiind reținută vinovăția proprie a comitentului. Prin hotărârea judecătorească penală nu s-a reținut culpa comitenților în producerea prejudiciului, prin urmare aceste aspecte nu mai pot fi repuse în discuție în cadrul acțiunii în regres fără a fi încălcată autoritatea de lucru judecat. Printr-o altă critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat că au fost aplicate greșit normele de drept material în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune. În aplicarea art. 2.528 alin. (1) din C. civ. a apreciat ca dreptul material la acțiunea în regres s-a născut la data la care a rămas definitivă hotărârea penală ce constituie titlu executoriu, deoarece comitentul se substituie în procesul de plată al despăgubirilor în locul creditorului. Astfel, sentința penală nr. 475 din 27 decembrie 2017 a Judecătoriei Turda a rămas definitivă la 13 iunie 2018, data pronunțării deciziei penale nr. 753 a Curții de apel Cluj, iar acțiunea în regres a fost înregistrată la 2 septembrie 2021, prin urmare cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2.517 din C. civ.. Nu poate fi acceptată motivarea instanței de apel în sensul că dreptul la acțiunea în regres s-a născut la data la care reclamanta a fost executată silit, întrucât aceasta a fost parte în cadrul procesului penal, ceea ce înseamnă că avea cunoștință de valoarea și întinderea despăgubirilor.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata-reclamantă CNAIR S.A., prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Cu privire la primul motiv de recurs, a susținut că instanța de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale definitive, deoarece instanța penală a stabilit că atât inculpatul, cât și părțile responsabile civilmente răspund în solidar față de părțile civile. În ceea ce privește criticile referitoare la aplicarea normelor de drept material, a precizat că, în mod eronat, recurenta-pârâtă a susținut că între codebitorii solidari nu există solidaritate. Referitor la modul în care a fost soluționată excepția prescripției dreptului material la acțiune a arătat că termenul de prescripție nu a început să curgă la data rămânerii definitive a hotărârii penale ce a constituit titlu executoriu, ci de la data la care reclamanta a fost executată silit pentru sumele stabilite cu titlu de despăgubiri. Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea căii de atac, menționând că achiesează la motivele din cererea de recurs. Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările din întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă CNAIR S.A.. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât A., Înalta Curte constată că nu este incidentă sancțiunea stipulată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile expuse de pârâta B. se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele: Situația de fapt expusă în etapele anterioare ale procesului relevă existența unui accident de muncă în urma căruia a survenit decesul victimei D. și a unui litigiu penal în care a fost soluționată acțiunea civilă. Se constată că atât acțiunea penală, cât și acțiunea civilă au fost soluționate prin sentința penală nr. 475 din 27 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Judecătoria Turda, definitivă prin decizia penală nr. 753/A din 13 iunie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori. Inculpatul A. și Compania Națională de Administrare a Structurii Rutiere (CNAIR), C. și B., în calitate de părți responsabile civilmente, au fost obligați, în solidar, la plata de despăgubiri civile astfel: câte 50.000 euro, echivalent în RON, curs BNR la data plății către fiecare parte civilă, F., G. și H., cu titlu de despăgubiri morale; 10.373,52 RON despăgubiri materiale către partea civilă F.; 5.250 RON despăgubiri materiale către partea civilă G. și 7.519,66 RON, despăgubiri materiale către partea civilă H.. Prezentul demers judiciar este reprezentat de acțiunea în regres îndreptată împotriva prepusului și a celorlalți comitenți, prin care reclamanta CNAIR, la rândul său comitent, urmărește să recupereze suma de 587.883 RON, reprezentând 3/4 din cuantumul despăgubirilor achitate. În fundamentarea acțiunii, reclamanta a învederat că, urmare a cererilor de executare silită formulate de părțile civile împotriva sa, a achitat suma de 783.846,83 RON în cadrul dosarelor de executare silită nr. x/2021 al S.C. I., nr. 22/2020, nr. 389/2019 și nr. 388/2019 al BEJ MIU și Partenerii. Instanțele de fond au admis acțiunea în regres formulată de reclamanta CNAIR, pârâții fiind obligați, în solidar, prin decizia recurată să achite suma de 195.961,71 RON fiecare, reprezentând despăgubiri morale și materiale achitate de reclamantă în temeiul sentinței penale menționate. Printr-o primă critică formulată împotriva acestei decizii, pârâta B. a susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 475 din 27 decembrie 2017, pronunțată de Judecătoria Turda, întrucât a stabilit în sarcina sa o culpă în producerea accidentului de muncă din 9 octombrie 2013, în urma căruia victima D. a decedat, deși în procesul penal a avut doar calitatea de parte responsabilă civilmente, nefiindu-i antrenată vreo culpă în temeiul răspunderii civile delictuale sau imputată vreo acuzație penală. Această critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., urmează a fi analizată împreună cu susținerile prin care s-a invocat nelegalitatea soluției de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând 1/4 din suma totală achitată de reclamantă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al aceluiași text legal, deoarece aceste critici se reunesc într-un punct comun, care vizează modalitatea în care s-a dat efect dreptului de regres exercitat de reclamantă. Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că, întemeindu-se pe plata despăgubirilor stabilite prin sentința penală definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2016, în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală ce face obiectul cauzei reclamanta a dedus judecății dreptul său de regres față de cei trei pârâți, care au avut calități diferite în cadrul procesului penal. Trebuie menționat că, în temeiul art. 1.382 din C. civ., reclamanta și pârâții au fost ținuți în solidar la reparație față de părțile civile din dosarul penal, astfel cum rezultă și din dispozitivul sentinței penale. Având în vedere particularitățile cauzei, Înalta Curte constată că raportul juridic dintre reclamantă și pârâtele B. și C., părți responsabile civilmente în procesul penal și comitenți ai prepusului, precum și cel cu prepusul A. este guvernat de dispozițiile art. 1.456 din C. civ., care reglementează regresul între codebitori. Aceste dispoziții legale stipulează astfel: (1) Debitorul solidar care a executat obligația nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului. (2) Părțile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din convenție, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul. Se observă că solidaritatea pasivă legală este o veritabilă garanție pentru realizarea creanței, împotriva riscului insolvabilității, instituind obligația fiecărui debitor solidar de a repara întreg prejudiciul. Ulterior, debitorul are dreptul la o acțiune în regres îndreptată împotriva codebitorilor, prin care recuperează o parte din despăgubiri, potrivit aportului fiecăruia. Dispozițiile art. 1456 din C. civ. reglementează, inechivoc, dreptul de regres al debitorului în materie de răspundere solidară, drept care constă în posibilitatea acestuia de a cere de la ceilalți codebitori ceea ce a plătit creditorului în numele acestora. De vreme ce unul dintre debitori a plătit pentru alt codebitor, principiile elementare ale dreptului impun ca această situație să fie reparată, fiind cu totul nerezonabil ca o persoană să răspundă pentru altă persoană care, la rândul său, are aceeași obligație. Raportul juridic dintre reclamantă, în calitate de comitent, și pârâtul A., în calitate de prepus, se întemeiază pe dreptul de regres reglementat de art. 1.384 alin. (1) din C. civ., în conformitate cu care "Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat." De asemenea, conform alin. (3) al aceluiași articol "Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce și împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depășește partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și nu poate depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.", iar potrivit alin. (4) al aceluiași text legal, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului. Din dispozițiile legale anterior enunțate rezultă că, de principiu, condiția esențială pentru promovarea acțiunii în regres este plata integrală a despăgubirii datorate victimei de către unul dintre debitori. Cel care face această dovadă are la dispoziție regresul împotriva celorlalți codebitori, răspunzători, fie pentru propria lor faptă, fie pentru faptele altor persoane. În acest sens, s-au stabilit două reguli: a) regresul este limitat doar la partea din despăgubire care revine fiecărui codebitor, stabilită potrivit contribuției la producerea prejudiciului, vinovăției sale sau în mod egal între participanți; b) sub niciun motiv, regresul nu constituie un mijloc prin care debitorul plătitor să își poată recupera "partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului". Astfel, echitabil fiecare debitor va suporta numai acea parte din prejudiciu raportată la implicarea sa în prejudicierea victimei. Totodată, reiese că răspunderea comitentului pentru prepus nu exclude o eventuală răspundere pentru fapta proprie a comitentului. Ținând seama de aceste precizări, se observă că reclamanta CNAIR, codebitor solidar conform hotărârii penale, a plătit creditorilor (părțile civile din procesul penal) întreaga datorie, astfel că se poate întoarce împotriva celorlalți codebitori ca să recupereze partea de datorie ce le incumbă. Plata efectuată a disipat solidaritatea, în sensul că obligația a devenit divizibilă, ceea ce i-a permis reclamantei (debitor plătitor) să își dividă urmărirea după numărul foștilor codebitori, cerând de la aceștia "partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei". Plătind despăgubirile stabilite în dosarul penal, reclamanta se subrogă în drepturile creditorilor - având atât dreptul de regres împotriva persoanei vinovate - A., prevăzut de art. 1.384 din C. civ., dar și beneficiul prevăzut de art. 1.456 din același act normativ, cedând astfel codebitorilor solidari drepturile pe care le are față de persoana vinovată în limita sumelor pe care le pretinde de la aceștia. Relevant pentru situația recurentei-pârâte este că, în calitate de debitor solidar conform hotărârii penale, raportat la prevederile art. 1.456 din C. civ., a fost obligată să suporte cota de 1/4 din despăgubirile achitate de reclamantă, fără a fi însă anihilat dreptul său de regres în temeiul art. 1.384 din același cod, acțiune în cadrul căreia s-ar putea pune în discuție contribuția sa la cauzarea prejudiciului, o asemenea interpretare fiind echitabilă în raport cu particularitățile cauzei. Este lipsită de fundament interpretarea pe care recurenta-pârâtă o conferă efectelor solidarității, în condițiile în care dreptul de regres este reglementat expres de prevederile art. 1.456 din C. civ., din care reiese că efectuarea plății în întregime de către un debitor are drept principală consecință divizarea datoriei între codebitori. Dispozițiile art. 1.459 din C. civ. nu sunt incidente în cauză, neputând fi aplicate în manieră propusă de recurenta-pârâtă, întrucât, conform acestei norme, întreaga datorie poate fi imputată unuia dintre codebitori doar dacă obligația solidară rezultă exclusiv din fapta acestuia. Or, în cauză, întrucât în exercitarea dreptului de regres împotriva prepusului, pe de o parte, reclamanta și-a imputat cota de 1/4 din contravaloarea despăgubirilor, în aplicarea art. 1.384 alin. (4) din C. civ., asumându-și astfel că a avut o contribuție proprie la cauzarea prejudiciului, iar, pe de altă parte, a solicitat recuperarea unei cote de 1/4 de la prepus, în mod legal regresul îndreptat împotriva celorlalți doi comitenți (printre care și recurenta-pârâtă) a vizat tot o cotă de 1/4 din suma totală achitată. Rezultă astfel că, pentru stabilirea dreptului de regres al reclamantei, în aplicarea normelor civile, instanța de apel a valorificat în mod corect dispozițiile civile din sentința penală definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/2016, dând eficiență prevederilor legale privind regresul între codebitori, reglementat ca efect secundar al solidarității pasive de art. 1.456 din C. civ., motiv pentru care nu se pune problema încălcării autorității de lucru judecat a acestei sentințe penale sub aspectul invocat de recurenta-pârâtă B.. Drept urmare, nu sunt întrunite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Contrar susținerilor sale, recurenta-pârâtă nu mai poate contesta raportul de prepușenie cu pârâtul A., tocmai în considerarea faptului că asemenea chestiune a fost dezlegată definitiv în dosarul penal și, în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se impune în prezenta cauză prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Se observă că prin decizia penală nr. 753 din 13 iunie 2018, învestită și cu judecata apelului declarat de B., Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori a reținut răspunderea acesteia în calitate de comitent pentru fapta prepusului A., deoarece avea obligația instruirii și supravegherii acestuia. În acest context, argumentele prin care recurenta-pârâtă neagă calitatea sa de comitent se convertesc în critici ale hotărârii penale, care nu pot fi analizate în prezenta cauză pentru motivul arătat. În ceea ce privește configurația acțiunii în regres, prin care reclamanta a înțeles să se substituie în drepturile creditorilor, cerând divizarea plății despăgubirilor (în cuantum total de 783.846,83 RON) în mod egal, între autorul faptei ilicite și comitenți, în acord cu instanța de apel, față de considerentele precedente, Înalta Curte constată că opțiunea reclamantei nu contravine considerentelor hotărârii penale și nici dispozițiilor legale în materia răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. În consecință, nu sunt întrunite nici cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nefondate sunt și criticile referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune. Recurenta-pârâtă a susținut că, raportat la art. 2.528 alin. (1) din C. civ., dreptul material la acțiunea în regres s-ar fi născut la data rămânerii definitive a hotărârii penale ce constituie titlu executoriu (13 iunie 2018), situație în care termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 2.517 din același cod este împlinit. Înalta Curte reține că analiza incidenței prescripției dreptului material la acțiune pornește de la configurația raporturilor juridice ce au luat naștere ca urmare a sentinței penale nr. 475 din 27 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Judecătoria Turda, definitivă prin decizia penală nr. 753/A din 13 iunie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori. Astfel, ca o consecință a faptului juridic ilicit, constatat de instanță în litigiul anterior, finalizat prin hotărârea menționată, CNAIR, C., B., în calitate de părți responsabile civilmente, și A., în calitate de inculpat, au fost obligați, în solidar, la plata de despăgubiri civile. După efectuarea plății sumelor stabilite prin hotărâre judecătorească - în speță după demararea executării silite - raportul juridic dintre creditori și debitori s-a stins. De vreme ce plata întregii sume a fost efectuată de un singur debitor solidar, a luat naștere un alt raport juridic, între debitori, cu un conținut juridic distinct de cel anterior, inclusiv cu privire la regimul prescripției extinctive. În virtutea dispozițiilor din C. civ., s-a născut dreptul de creanță al debitorului care a realizat plata, ce poate fi valorificat pe calea acțiunii în regres exercitate împotriva celorlalți debitori. Ca atare, în acord cu dispozițiile legale prevăzute la art. 2.523 din C. civ., prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. În litigiul pendinte, întrucât condiția esențială pentru promovarea acțiunii în regres este plata integrală a despăgubirilor de către unul dintre codebitori, acest fapt juridic a determinat nu doar stingerea raportului juridic obligațional dintre creditori și codebitorii solidari, ci și nașterea dreptului de creanță al codebitorului plătitor, marcând astfel momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă pentru exercitarea acțiunii în regres împotriva celorlalți codebitori solidari. Nu poate fi primit argumentul recurentei-pârâte în sensul că atare interpretare ar fi posibilă numai în situația în care reclamanta nu era parte în cadrul procesului penal, caz în care nu ar fi cunoscut valoarea despăgubirilor, deoarece eludează exact premisa pentru exercitarea acțiunii în regres. Totodată, tocmai pentru că subrogația legală se produce din momentul plății (conform art. 1.597 din C. civ.), nu poate fi validată opinia recurentei-pârâte potrivit căreia dreptul la acțiunea în regres s-ar fi născut la momentul rămânerii definitive a hotărârii penale prin care s-au acordat despăgubirile. Prin urmare, întrucât în determinarea momentului de început al termenului de prescripție instanțele de fond s-au raportat la data la care s-a realizat plata sumelor urmărite de către creditori, soluția de respingere a excepției prescripției extinctive este legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.