ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2617/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț la 21 decembrie 2021, prin declinare de la Judecătoria Piatra Neamț, reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț a solicitat desființarea contractului de vânzare încheiat între A. și B., în calitate de vânzători, și C., în calitate de cumpărător, autentificat la Societatea Profesională Notarială D. și E. la 9 iulie 2021, desființarea contractului de vânzare încheiat între A. și F. în calitate de cumpărător, cu consecința inopozabilității actelor față de reclamantă, instituirea unui sechestru asigurator asupra bunului mobil și a bunului imobil până la soluționarea cauzei. În drept, acțiunea se întemeiază pe dispozițiile art. 1562-1565 din C. civ.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 2329 din 29 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Neamț s-a admis acțiunea revocatorie formulată de reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț în contradictoriu cu pârâții A. și B., C. și F., au fost declarate inopozabile față de reclamantă contractul de vânzare nr. 674 din 9 iulie 2021 autentificat de Societatea Profesională Notarială D. și E., încheiat între pârâții A. și B., în calitate de vânzători, și pârâta C., în calitate de cumpărător, și contractul de înstrăinare-dobândire a unui mijloc de transport din 7 iulie 2021 încheiat între pârâtul A. și pârâta F. (în contract F.), în limita creanței în cuantum de 3.987.337 RON și s-a respins cererea pârâților A. și B. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 249 din 14 martie 2023, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins apelul formulat de pârâții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2329 din 29 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă, în contradictoriu cu reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț și pârâții C. și F., ca nefondat.

Motivele de recurs formulate de pârâții A. și B. Prima critică din recurs vizează raționamentul juridic pe care se bazează soluția dată excepției lipsei capacității procesuale de folosință, respectiv excepției lipsei capacității procesuale de exercițiu a reclamantei. În acest sens, au apreciat că sunt motive străine de natura pricinii considerentele de la fila x a deciziei recurate, deoarece reclamanta nu este Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, ci Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, care a formulat acțiunea în nume propriu, deși din motivarea instanței de apel reiese că analiza calității de parte s-a efectuat avându-se în vedere puterea de reprezentare a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești. Au mai susținut că le-a fost încălcat dreptul la apărare prin respingerea cererii de depunere, la dosarul cauzei, a Ordinului Președintelui ANAF nr. 1500/2013, în baza căruia s-a considerat că AJFP Neamț este autorizată să semneze cereri de chemare în judecată, pe care nu l-au putut critica pentru că nu este public, astfel că nu poate produce consecințe juridice. În aprecierea recurenților-pârâți, raționamentul curții de apel cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 56 alin. (1) C. proc. civ. este parțial contrazis de prevederile art. 57 alin. (2) din același cod, deoarece H.G. nr. 520/2013 la care s-a raportat instanța nu stipulează competențe în sensul celor două norme de procedură menționate. De asemenea, au menționat că Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț nu are capacitate civilă de folosință, pentru a avea capacitate procesuală de folosință, față de prevederile art. 206 și art. 194 alin. (1) din C. civ. O altă critică privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., în sprijinul căreia s-a susținut inexistența raportului juridic de drept fiscal între această pârâtă și ANAF, însă instanța a apreciat că este întrunită această condiție a acțiunii civile prin prisma calității pârâtei de coproprietar, schimbând astfel natura juridică a apărărilor formulate. Susținând aplicarea greșită a legii, recurenții-reclamanți au arătat că inopozabilitatea (art. 1562 din C. civ.) și desființarea actului juridic (art. 1254 din C. civ.) sunt sancțiuni cu efecte diferite, iar reclamanta nu a înțeles să își modifice acțiunea prin care a solicitat desființarea actelor juridice. Printr-o altă critică au apreciat că este nelegală soluția dată excepției prematurității acțiunii, deoarece instanța de apel a reținut că readucerea bunului sau cotei părți în patrimoniul debitorului determină posibilitatea executării acestuia, deși reclamanta nu a solicitat partajul conform art. 818 C. proc. civ., care se coroborează cu prevederile Codul fiscal, ce stipulează că numai bunurile debitorului pot fi executate silit. Au) precizat că acțiunea revocatorie este prematură și lipsită de interes (excepție asupra căreia instanța de apel nu s-a mai pronunțat), în condițiile în care reclamanta a demarat inițial executarea silită, iar apoi a înțeles să formuleze acțiunea revocatorie, nu a cerut efectuarea partajului bunului comun, iar în cadrul executării silite nu a fost contestat refuzul OCPI de înregistrare a sechestrului fiscal/ipotecii fiscale. De asemenea, au precizat că, dacă bunurile nu pot fi executate, atunci sancțiunea inopozabilității este lipsită de efecte, iar contractul rămâne în continuare valabil între părți. Arătând că procesele-verbale de sechestru nu produc efecte juridice în lipsa înscrierii în cartea funciară, recurenții-pârâți au solicitat să fie avute în vedere prevederile art. 41 și art. 37 din Legea nr. 7/1996. În dezvoltarea ultimului motiv de recurs, care privește soluția dată pe fondul cauzei, recurenții-pârâți au susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 278 C. proc. civ. în ceea ce privește contractele de împrumut pe care le-au depus în susținerea apărărilor. Au apreciat în acest sens că respectivele contracte au dobândit dată certă prin înregistrarea ordinelor de plată la bancă, fiind astfel îndeplinite condițiile vizând prezentarea înscrisului către funcționarul public și înregistrarea datei plății în registrul public al băncii. Pe cale de consecință, se impune recunoașterea împrumuturilor și, concomitent, stingerea acestora, care nu poate fi apreciată drept modalitate de creare sau creștere a stării de insolvabilitate, tocmai pentru că bunul a fost valorificat pentru stingerea datoriilor anterioare. Așadar, teza actului fraudulos nu se verifică în cauză, pentru că vânzarea s-a realizat pentru stingerea datoriilor anterioare. Au mai susținut că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., deoarece hotărârea recurată este întemeiată pe aspecte factuale ce nu au legătură cu cauza, ceea ce a condus la greșita aplicare a legii. În dezvoltarea acestei critici, au arătat că imobilul a fost înstrăinat către o rudă de gradul al III-lea, iar nu de gradul I, cum a reținut instanța. Concluzionând, au precizat că instanța de apel nu s-a aplecat asupra faptului că stingerea celorlalte datorii s-a realizat cu prețul încasat din vânzare, care nu este derizoriu, raportat la împrejurarea că au păstrat uzufructul. În drept, au fost indicate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, expunând următoarele apărări: În ceea ce privește motivul de recurs, a susținut că instanțele de fond au reținut corect că are calitate și capacitate procesuală, având în vedere că figurează drept creditor în cererea de atragere a răspunderii patrimoniale care a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Neamț. Cu privire la criticile care pun în discuție calitatea procesuală pasivă a pârâtei B., a arătat că, atât timp cât această parte are calitatea de vânzător al bunului imobil care face obiectul cauzei, reiese că are calitatea procesuală pasivă. Referitor la inadmisibilitatea acțiunii a menționat că finalitatea urmărită este desființarea actelor de vânzare încheiate în mod fraudulos, cu consecința inopozabilității acestora. Neindicarea sau indicarea greșită a temeiului de drept în acțiunea introductivă nu poate atrage respingerea acesteia, întrucât instanța de judecată este obligată să releve norma de drept aplicabilă în speță, pornind de la situația de fapt reținută în cauză. A mai susținut că, în mod corect, au fost respinse excepțiile prematurității și a lipsei de interes. În continuare, a prezentat argumentele pentru care, în mod legal, a fost menținută soluția pronunțată de prima instanță, deoarece actele atacate au creat reclamantei un prejudiciu constând în crearea stării de insolvabilitate prin încheierea contractelor de vânzare. Recurenții-pârâți au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au precizat că soluția pronunțată în cauză are la bază o situație de fapt greșită. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente: - Criticile cu privire la soluția dată excepțiilor lipsei capacității de folosință și lipsei capacității de exercițiu a reclamantei sunt nefondate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că se poate dispune casarea unei decizii "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei." Din modul în care sunt enunțate diferitele ipoteze ale cazului de casare, rezultă că aceste ipoteze de nemotivare au o gravitate egală, fiind vorba fie despre lipsa motivării, fie despre caracterul contradictoriu al considerentelor, care se anihilează astfel reciproc ori despre caracterul cu totul străin de natura pricinii al considerentelor. Susținerile referitoare la motivele străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. - nu sunt întemeiate. O asemenea ipoteză presupune ca hotărârea să cuprindă numai considerente care nu au legătură cu speța dedusă judecății sau cu soluția pronunțată, fie din perspectiva chestiunilor de fapt reținute în hotărârea judecătorească, fie din perspectiva dispozițiilor legale aplicate, fie din ambele perspective, ceea ce nu se verifică în cauză. Este adevărat că în considerentele deciziei recurate este menționată greșit puterea de reprezentare a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Ploiești pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, însă aceste erori nu sunt esențiale și nu afectează întru-totul considerentele pe care s-a fundamentat soluția dată asupra celor două excepții, prin urmare nu influențează legalitatea acesteia, după cum se va arăta în continuare. Verificând considerentele criticate de recurenții-pârâți, Înalta Curte constată că instanța de apel a expus argumente elocvente în temeiul cărora au fost respinse excepțiile lipsei capacității procesuale de folosință și lipsei capacității procesuale de exercițiu a reclamantei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care prevede că "în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Totodată, examinând criticile expuse prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte reține că și acestea sunt nefondate, pentru considerentele care succed. În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenții-pârâți au susținut, în esență, că reclamanta nu are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu. Capacitatea procesuală reprezintă reflectarea în plan procesual a capacității civile din dreptul substanțial, iar capacitatea procesuală de exercițiu constă în aptitudinea unei persoane de a-și valorifica singură drepturile procedurale și de a-și îndeplini singură obligațiile procesuale, deci de a sta în judecată. Fiind necesară grefarea capacității procesuale de folosință pe natura și obiectul cererii deduse judecății, Înalta Curte constată că reclamanta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, angrenată în raportul juridic fiscal cu contribuabilul G., a obținut un titlu valabil pentru recuperarea creanțelor fiscale din patrimoniul personal al recurentului-pârât A., a cărui răspundere în calitate de administrator al societății a fost stabilită, în solidar cu alți doi pârâți, prin decizia civilă nr. 247/F din 17 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II/a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017. Contrar susținerilor recurenților-pârâți, în ceea ce privește capacitatea procesuală de folosință a reclamantei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, entitate fără personalitate juridică, s-a reținut corect că sunt incidente prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., întrucât aceasta este constituită potrivit legii, conform prevederilor art. 13 din H.G. nr. 520/2013, astfel că poate sta în judecată. Potrivit art. 13 alin. (3) lit. c) și alin. (8) - (12) din H.G. nr. 520/2013, în subordinea direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice funcționează, ca structuri fără personalitate juridică, administrațiile județene ale finanțelor publice, conduse de un șef administrație. Față de prevederile legale redate, s-a impus respingerea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei, ca nefondată, întrucât această entitate fără personalitate juridică este constituită potrivit legii și are capacitate procesuală de folosință specială, astfel cum reglementează de art. 56 C. proc. civ., și anume cea judiciară. Drept urmare, în plan procesual, pentru a determina dacă reclamanta poate sta în judecată nu mai prezintă relevanță prevederile art. 194 și art. 206 din C. civ. Trebuie ținut seama, în contextul litigiului, de faptul că reclamanta are recunoscută capacitatea de a administra creanțe fiscale, conform art. 33 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, aceasta exercitând acțiunea având ca obiect atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvență a societății G.. Dată fiind această capacitate ce se răsfrânge și în plan procesual, nu reprezintă un impediment juridic, în calea exercitării drepturilor procedurale ale reclamantei, împrejurarea că H.G. nr. 520/2013, la care s-a raportat instanța pentru a justifica incidența art. 56 alin. (2) C. proc. civ., nu reglementează competențe în sensul art. 56 și art. 57 din același cod. Se poate observa că raționamentul curții de apel nu este contrazis de prevederile art. 57 alin. (2) din același cod, care reglementează o condiție distinctă de exercitare a acțiunii civile, respectiv capacitatea procesuală de exercițiu. Față de precizările de mai-sus, criticile apar ca fiind rezultatul confuziei săvârșite de recurenții-pârâți între capacitatea procesuală de folosință și cea de exercițiu. De altfel, cu privire la chestiunea capacității procesuale de exercițiu a reclamantei, recurenții-pârâți nu au formulat o critică pertinentă de nelegalitate, câtă vreme au făcut vorbire despre dispozițiile art. 57 alin. (2) C. proc. civ., care nu fundamentează însă raționamentul instanței de apel. Totodată, simpla redare a unor considerente dintr-o hotărâre judecătorească nu este de natură a deduce instanței de recurs analiza unei chestiuni de nelegalitate. De asemenea, în mod nejustificat, recurenții-pârâți au susținut că le-ar fi fost încălcat dreptul la apărare, din moment ce legalitatea soluției de respingere a excepției lipsei capacității procesuale de folosință rezultă din coroborarea unor acte normative de nivel superior Ordinului Președintelui ANAF nr. 1500/2013, și anume dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. și cele ale art. 13 din H.G. nr. 520/2013, de a căror necunoaștere nu se pot prevala, deoarece acestea sunt publicate în Monitorul Oficial al României. O altă critică privește modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., în sprijinul căreia s-a susținut inexistența raportului juridic de drept fiscal între această pârâtă și ANAF, însă instanța a apreciat că este întrunită această condiție a acțiunii civile prin prisma calității pârâtei de coproprietar, schimbând astfel natura juridică a apărărilor formulate. Nu se poate trage concluzia, cum eronat o face recurenta-pârâtă, că instanța de apel ar fi schimbat natura juridică a apărărilor formulate de aceasta. Motivul de apel formulat în acest sens a dedus analizei instanței de apel calitatea procesuală pasivă a pârâtei B., care însă nu poate fi efectuată doar prin prisma argumentului învederat de parte (inexistența raportului juridic de drept fiscal). Înalta Curte constată au fost în mod corect interpretate și aplicate dispozițiile legale incidente, hotărârea instanței de apel nefiind susceptibilă de vreo nelegalitate care să se circumscrie motivelor de recurs invocate, întrucât pârâta B. are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală este o condiție de exercitare a acțiunii civile și este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic civil dedus judecății și presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în cadrul raportului juridic (calitate procesuală pasivă). Acțiunea revocatorie ce face obiectul litigiului pendinte urmărește să "readucă" în patrimoniul debitorului A. bunurile care au fost înstrăinate prin actele atacate, iar mecanismul prin care se realizează această finalitate este inopozabilitatea contractelor de vânzare. Ca efect al acestei acțiuni, sancțiunea inopozabilității poate opera atât față de reclamantul-creditor, actele frauduloase fiind declarate inopozabile, astfel că acesta este în drept să se comporte de parcă actul nu ar fi fost încheiat, cât și față de debitor și terții cocontractanți, în sensul că niciunul dintre aceștia nu poate să se prevaleze de transferul de drepturi ce a operat între ei, iar creditorul va putea urmări bunurile în patrimoniul debitorului său conform art. 1.565 alin. (1) din C. civ. Particularizând configurația cadrului procesual pasiv pentru ipoteza acțiunii revocatorii, chiar dacă inopozabilitatea pauliană are caracter relativ, aceasta trebuie constatată între toate părțile ce au participat la încheierea actului juridic. Chiar dacă recurenta-pârâtă B. nu are calitatea de debitor al reclamantei, cu care nu are un raport juridic de drept fiscal, întrucât aceasta a luat parte la încheierea contractului de vânzare a imobilului (bun comun), în calitate de vânzător alături de recurentul-pârât A., are legitimare procesuală pasivă în cadrul prezentei acțiuni. În concluzie, în acord cu instanțele de fond, Înalta Curte reține că problema cadrului procesual, sub raport subiectiv, și-a primit în mod corect dezlegarea prin observarea părților contractante. Nefondată este și susținerea prin care recurenții-pârâți au arătat că inopozabilitatea (art. 1.562 din C. civ.) și desființarea actului juridic (art. 1.254 din C. civ.) sunt sancțiuni cu efecte diferite, iar reclamanta nu a înțeles să își modifice acțiunea prin care a solicitat desființarea actelor juridice. Acțiunea demarată de reclamantă a fost calificată în mod corect drept revocatorie, fără a fi înfrânt principiul disponibilității, raportat la motivele de fapt și de drept ale cererii, fiind indicate expres dispozițiile care reglementează acest mijloc juridic pus la dispoziția creditorului prejudiciat printr-un act juridic fraudulos încheiat de debitorul său (art. 1562-1565 din C. civ.). Împrejurarea că reclamanta a solicitat desființarea contractelor de vânzare nu constituie o sursă de echivoc sub aspectul cauzei acțiunii civile (cauza petendi), în condițiile în care aceasta a evidențiat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că scopul către care tinde este declararea inopozabilității actelor juridice frauduloase. Fără temei au invocat recurenții-pârâți că este nelegală soluția dată excepției prematurității acțiunii. Pe acest aspect, instanța de apel a reținut că nu are semnificație faptul că debitorul nu este unic proprietar al bunului, din moment ce cota-parte deținută de acesta reprezintă un bun ce poate contribui la satisfacerea creanței. Este real că numai bunurile debitorului pot fi executate silit, însă în planul acțiunii revocatorii nu prezintă relevanță dacă reclamanta a solicitat și partajul imobilului, deoarece scopul prezentului demers judiciar este doar de a declara inopozabile actele frauduloase. De asemenea, aspectele ce țin de executarea silită demarată de reclamantă și cele referitoare la înscrierea sechestrului în cartea funciară nu constituie veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate și nu pot face obiect de analiză în cadrul prezentului litigiu. Argumentul sprijinit pe dispozițiile art. 818 din C. civ., în sensul că, în cazul bunurilor comune, trebuie cerut întâi partajul pentru a putea fi urmărită doar partea debitorului coproprietar sau codevălmaș, nu are aptitudinea de a demonstra încălcarea ori aplicarea greșită a niciunei dispoziții legale ce dau sediul materiei acțiunii revocatorii pentru simplul motiv că nu se referă la niciuna din condițiile de admisibilitate a acesteia. Dificultățile întâmpinate sau care ar putea fi întâmpinate de reclamanta-creditoare în cadrul executării silite, ce pot include necesitatea de a recurge la un alt mijloc de protecție a drepturilor creditorului (partajul bunului comun pe calea acțiunii oblice) nu pot afecta actualitatea dreptului de care se prevalează în cadrul acțiunii revocatorii și nici interesul declanșării acestui mecanism juridic, care îi permite să evite consecințele nefaste ale insolvabilității debitorului. Astfel, acțiunea revocatorie este doar o măsură conservatorie, iar nu executorie, ce creează pentru creditor premisele de a urmări, în patrimoniul debitorului său, conform art. 1.565 alin. (1) din C. civ., bunul înstrăinat prin actul fraudulos atacat. Doar ca efect al declarării inopozabilității actelor frauduloase devine admisibilă o eventuală acțiune de partajare a bunurilor comune ale soților. Totodată, se cuvine a fi menționat că aceste două excepții (prematuritatea și lipsa interesului) au fost invocate în fața primei instanțe, motiv pentru care, dacă sunt reiterate în stadiile procesuale ulterioare, nu mai pot fi analizate drept veritabile excepții, astfel că nu se impune ca instanța să se pronunțe în dispozitiv asupra acestor chestiuni, ci criticile care le vizează sunt examinate conform controlului permis de lege în calea de atac. Prin urmare, nu se poate vorbi despre omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra excepției lipsei de interes. În ceea ce privește ultimul motiv de recurs, care privește soluția dată pe fondul cauzei, recurenții-pârâți au susținut, în esență, că teza actului fraudulos nu se verifică pentru că vânzarea s-a realizat pentru stingerea unor datorii anterioare. Înalta Curte constă că toate elementele contestate de recurenții-pârâți la punctul V din cererea de recurs vizează statuări ale instanței de apel, realizate pe baza evaluării de ansamblu a elementelor de fapt ale cauzei, astfel că ele scapă cenzurii instanței de recurs, a cărei activitate urmărește să supună, în condițiile legii, examinarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Este atributul instanței de fond de a evalua dacă este întrunită condiția prejudiciului și/ori cea a insolvabilității debitorului. Tot în puterea de apreciere a instanței de fond se află și evaluarea conduitei părților implicate, care pot să-și justifice acțiunile sub aparența intenției de stingere a altor datorii, plății altor creditori, eventual, de bună-credință. Analiza tuturor acestor elemente de fapt ale cauzei a fost realizată de instanța de apel care, în urma evaluării proprii, a concluzionat asupra întrunirii condiției prejudicierii creditoarei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Neamț, prin crearea sau mărirea stării de insolvabilitate a debitorului, cât și asupra condiției fraudei, iar concluziile sale, pentru motivele arătate, nu pot fi supuse cenzurii instanței de recurs. Pentru a decide astfel, curtea de apel nu a ținut seama doar de nedovedirea anteriorității creanțelor provenite din contractele de împrumut (prin raportare la art. 278 din C. civ.), ci și de nedovedirea restituirii sumelor împrumutate către prezumtivii creditorii, precum și de faptul că pârâtele C. și F. au precizat că scopul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în discuție l-a reprezentat intenția de a asigura transmiterea acestuia către fiul vânzătorilor, iar nu intenția de a transmite bunul în patrimoniul celor două cumpărătoare. Așadar, valorificarea elementelor probatorii (contractele de împrumut și tranzacțiile bancare) din perspectiva propusă de recurenții-pârâți - recunoașterea împrumuturilor prin prisma art. 278 C. proc. civ. și, concomitent, stingerea acestora - care să conducă la concluzia că bunurile au fost vândute pentru a stinge datorii anterioare excedează căii de atac a recursului. Nemulțumirea recurenților-pârâți față de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care a fost evaluat dacă sunt întrunite condițiile acțiunii revocatorii în raport cu probele administrate în cauză nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența acestui caz de casare. Faptul că imobilul a fost valorificat de o rudă de gradul al III-lea, iar nu de gradul I, cum a reținut instanța, nu relevă o sincopă a raționamentului judiciar în stabilirea situației de fapt, de esență fiind că bunurile au fost înstrăinate către persoane cu care se află în legătură de rudenie, după cum s-a evidențiat în considerentele hotărârii atacate. De asemenea, faptul că instanța a interpretat elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de pârâți nu echivalează cu o nemotivare sau cu aplicarea greșită a legii. În considerarea tuturor acestor motive, reținând că, pe baza criticilor formulate, nu s-a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.