ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2605/2024

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă la data de 27.01.2021 sub nr. x/2021, reclamantrul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. B. S.R.L., C., D. obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale, obligarea pârâților la prezentarea de scuze publice față de reclamant în două numere consecutive ale revistei, înlăturarea tuturor articolelor și comentariile conținute pe site-ul pârâtei B., care îl privesc pe reclamant, obligarea pârâților de a înlătura, pe cheltuiala lor, toate articolele și comentariile care au apărut pe alte site-uri și în alte publicații, ca urmare a preluării lor de la B., redarea integrală a dispozitivului hotărârii definitive judecătorești de achitare în dosarul Motorola, în cadrul unui articol, în termen de maxim 15 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 500 RON pentru fiecare zi de întârziere și redarea integrală a sentinței de condamnare a reclamantului de către statul comunist român în 1987.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 58, 72, 73, 1357, 1373 C. civ., art. 8 și 10 CEDO.

Prin întâmpinare, pârâții au solicitat suspendarea cauzei, având în vedere că S.C. B. S.R.L. se află sub incidența Legii nr. 85/2006 ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței în data de 26.02.2014. De asemenea, au invocat inadmisibilitatea petitelor 2-6, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea pronunțată la data de 22.09.2021 în dosarul nr. x/2021, Tribunalul a dispus, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, suspendarea judecării capătului de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., privind obligarea acesteia la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale și a disjuns capetele 2-6 de cerere formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. și toate capetele de cerere formulate cu pârâții persoane fizice, formând prezentul dosar.

La data de 02.03.2022, reclamantul a depus la dosar note scrise prin care, la solicitarea instanței, a indicat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv: art. 58, 252, 253, 72, 73, 1357, 1373 C. civ., art. 30 Constituția României, art. 8 CEDO.

Prin sentința nr. 540/16.03.2022, Tribunalul București, secția a V a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D. și a respins capetele 3-6 ale cererii de chemare în judecată, ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul C. la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, reprezentând daune morale; a obligat pârâtul D. la plata către reclamant a sumei de 20.000 RON, reprezentând daune morale; a obligat pârâta S.C. Evenimentul și B. S.R.L. să înlăture de pe site-ul său (B.) articolul publicat în data de 26.06.2020, intitulat "Dezvăluiri incendiare despre un lider E.! Afaceri cu statul și o avere uluitoare. Legături cu serviciile secrete" și comentariile aferente acestuia; a respins, în rest cererea, ca neîntemeiată; a obligat reclamantul la plata, către pârâta S.C. Evenimentul și B. S.R.L., a sumei de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 814/A/31.05.2023, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant și de pârâți împotriva sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâții S.C. B. S.R.L., C., D..

Recurenții au învederat că printr-o bogată jurisprudență, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat standardele de protecție din materia libertății de exprimare a jurnaliștilor, descriind care sunt limitele pe care jurnalistul le poate atinge fără a se considera că încalcă dreptul la viața privată, onoarea și demnitatea unei persoane subiect al investigației jurnalistice. În acest sens, recurenții au făcut trimitere la cauzele Sipoș c. României, Lavric c. României, Cornelia Popa c. României, Gabriel Andreescu c. României, Niculescu-Dellakeza c. României, Bugan c. României.

Au arătat recurenții că, deși a fixat în mod corect limitele analizei, în demersul judiciar de verificare a respectării acestora în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudența enunțată, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a acestora, reținând în mod eronat că recurenții apelanți pârâți nu au fost de bună credință în analiza jurnalistică cuprinsă în articolele de presă ce formează obiectul material al cauzei.

Articolele contestate îl vizează pe fiul intimatului reclamant, F., persoană publică, om politic membru al partidului E. care, fiind în campanie electorală, își dăduse demisia din Parlament pentru a nu beneficia de pensia specială de parlamentar, candidând însă pentru un nou mandat, la alegerile din 06.12.2020, susținând în discursurile și clipurile sale electorale, că impozitele sunt mari în România și prin urmare, pensiile speciale creează inechități sociale, iar dumnealui nu dorește să beneficieze de niciun privilegiu, militând pentru eliminarea acestora.

În raport de acest context, prin articolele ce formează obiectul cauzei a fost analizată situația domnului F., în scopul de a determina dacă acesta formula respectivele susțineri cu titlu populist și electoral, pentru obținerea unui nou mandat de parlamentar. Din documentarea efectuată pe internet și în surse publice precum Registrul Comerțului, cei doi jurnaliști au evidențiat că domnul F. a fost asociat în mai multe firme ce au avut contracte cu Statul Român, precum și faptul că parlamentarul este fiul domnul A., intimatul apelant reclamant din prezenta cauză. Din documentarea efectuată, a rezultat că intimatul apelant reclamant, prin intermediul firmelor și a membrilor familiei sale a fost implicat în "afacerea Motorola", subiect care a ținut prima pagină a ziarelor din epocă. Mai mult, achiziția respectivelor dispozitive a format obiectul unui dosar penal de notorietate care, deși s-a finalizat prin achitarea inculpaților după aproximativ 12 ani de judecată, a rămas în mentalul colectiv drept o afacere neprofitabilă pentru tânărul Stat Român post-revoluționar. Prin urmare, în cadrul articolelor reclamate au fost readuse în opinia publică situații și subiecte controversate de notorietate, contrare poziției publice electorale exprimate de către fiul intimatului apelant reclamant.

Sancționarea jurnaliștilor în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel cum au dispus ambele instanțe de fond, reprezintă o ingerință în dreptul la liberă exprimare. Pentru impunerea pe cale jurisdicțională a unei asemenea ingerințe, cu titlu de sancțiune civilă, trebuie să se verifice dacă ingerința este prevăzută de lege (instituția răspunderii civile delictuale fiind reglementată de art. 1349 noul C. civ.), dacă este justificată (se invocă încălcarea dreptului la reputație a persoanei criticate), dacă este necesară într-o societate democratică (limitele aprecierii fiind mai largi în cazul unor persoane publice), respectiv dacă corespunde unei nevoi sociale imperative (să existe bază factuală pentru judecățile de valoare, sens în care ancheta jurnalistică face dovada documentării și bunei credințe și reprezintă un factor exonerator de răspundere civilă).

Analizând criteriile de apreciere a limitelor criticii acceptabile referitoare la calitatea persoanei, forma și stilul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, existența bazei factuale minime, raportul între judecata de valoare și situația faptică, doza de exagerare a limbajului, nu se poate concluziona că jurnaliștii au acționat cu rea-credință.

Maniera de redactare a articolelor nu excedează limitelor acceptabile și afirmațiile jurnalistice nu sunt lipsite total de bază factuală, au un suport probatoriu, nefiind efectuate exclusiv într-o campanie media de denigrare îndreptată împotriva intimatului-reclamant, ci în contextul poziției electorale a fiului acestuia.

Limitele impuse demersului jurnalistic în cazul concret al unui subiect de interes general (implicarea intimatului apelant reclamant prin firmele controlate de acesta și familia sa în afacerea Motorola și în alte contracte cu statul sau legăturile acestuia cu fosta Securitate), sunt mai largi, astfel că publicarea articolelor poate fi justificată.

Limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul unei persoane publice decât în cazul individului obișnuit, iar pe de altă parte, nu se poate reține că ceea ce a fost prezentat publicului, reprezintă un aspect ce ține de viața privată a persoanei.

Recurenții nu au urmărit să aducă atingere reputației persoanei vizate, împrejurare care, dealtfel, nu s-a dovedit (prezumția de bună-credință nefiind răsturnată în cauză). Cerința impusă de Curtea Europeană pentru a constata că art. 10 a fost respectat este aceea a existenței unei baze factuale suficiente, care creează convingerea jurnalistului că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate între aceasta și buna-credință, în contextul discutării unor chestiuni de interes general.

Desi afirmațiile recurenților nu sunt sprijinite de probe absolute, acestea apar ca ipoteze formulate în cadrul și în limitele exercițiului liber al dreptului de exprimare. În cuprinsul articolelor, autorii au prezentat raționamentul care a stat la baza concluziilor, făcând referire deopotrivă la declarațiile date de intimatul apelant reclamant și permițând cititorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate. În același sens, și relevanța timpului scurs de la eveniment este un aspect de percepție subiectivă a receptorului informației, neputând fi apreciată ca un element ce susține reaua-credință a celui care a transmis informația, element ignorat de instanța de apel.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a invocat excepția de nulitate a recursului, criticile deduse judecății neputând fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, așa cum în mod corect a constatat instanța de apel, recurenții au acționat cu rea-credință, respectiv, deși recurenții apreciază că au informat publicul asupra omului politic F., în realitate au atacat viața privată a tatălui acestuia.

Intimatul a învederat că relațiile de rudenie dintre acesta și fiul său nu reprezintă subiecte de interes public, iar referirile tendențioase la afacerea Motorola și modul în care intimatul a plecat din țară în perioada comunistă sunt de natură a-l prejudicia pe acesta, câtă vreme, fără existența unei baze factuale adecvate, jurnaliștii sugerează o implicare a intimatului în afacerea Motorola (în care intimatul nu a avut nicio calitate) și sugerează legături ale acestuia cu fosta Securitate, aspect neadevărat, de natură a aduce atingere drepturilor personal nepatrimoniale ale intimatului.

Prezentarea afirmațiilor neadevărate, mincinoase cu privire la persoana intimatului nu poate fi justificată ca reprezentând un subiect de interes public, ci doar o încercare de a aduce în discuții chestiuni tranșate definitiv în instanțele de judecată.

Din jurisprudența CEDO invocată de recurenți, rezultă legalitatea hotărârii recurate. Astfel, în jurisprudența sa constantă, CEDO a condamnat România pentru inexacta apărare a dreptului fundamental instituit prin art. 8 din Convenție, stabilind în nenumărate rânduri diferențierea între judecățile de valoare și imputarea unor fapte concrete. Curtea a remarcat că acuratețea informațiilor nu a fost verificată înainte de a fi publicate, la fel cum a apreciat că judecățile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte. În cauză, informațiile transmise prin articolele denigratoare, nu numai că se bazează pe fapte inexacte, se bazează pe chestiuni ireale, mincinoase, informații care sunt de natură să dezinformeze publicul cititor, iar nu să se realizeze o corectă informare a acestuia.

Nu prezintă relevanță în soluționarea prezentei cauze dacă recurenții au urmărit sau nu să îl prejudicieze pe intimat prin articolele publicate, deoarece răspunderea civilă delictuală se angajează pentru cea mai ușoară formă a culpei, nefiind o cerință pentru această formă de răspundere civilă vinovăția în forma intenției.

Câtă vreme intimatul a arătat că afirmațiile jurnaliștilor nu au bază factuală, recurenții din prezenta cauză ar fi trebuit să arate contrariul, pentru a-și dovedi buna-credință. Recurenții nu au făcut minime cercetări (obligatorii în profesia de jurnalist) pentru a stabili realitatea subiectului adus în atenția publicului. A aduce la cunoștința publicului informații despre care jurnaliștii cunosc că nu reprezintă adevărul despre intimat nu poate decât să excludă buna-credință a acestora.

Prin urmare, hotărârea atacată este legală, fiind pronunțată cu luarea în considerare a jurisprudenței CEDO în materie și cu respectarea normelor de drept aplicabile.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate.

În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Înalta Curte constată că, deși recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul acestuia nu au fost dezvoltate critici care să permită încadrarea argumentelor deduse judecății nici în motivul de recurs invocat, nici în vreo altă ipoteză reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Astfel, memoriul de recurs conține 7 pagini, din care pe prima pagină sunt menționate părțile dosarului și domiciliile acestora.

Pe pagina a doua a memoriului de recurs este indicată decizia împotriva căreia a fost declarată calea de atac, cu solicitarea de admitere a recursului, de casare a hotărârii atacate și trimitere a cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. Este indicat apoi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., un considerent al deciziei atacate și precizarea recurenților în sensul că în cauză se impune a se analiza în ce măsură libertatea de exprimare și de informare a publicului a ziariștilor, garantată de art. 10 din Convenție, încalcă dreptul la viață privată a intimatului-reclamant ocrotit de art. 8 din Convenție, incluzând și dreptul la reputație.

De la finalul paginei 2 din memoriul de recurs și până la paragraful 5 al paginei 5 sunt redate, de către recurenți, standardele libertății de exprimare astfel cum au fost stabilite prin jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu trimitere la Cauza Liviu Petrina c. României, Cauza Sipoș c. României, Cauza Lavric c. României, Cauza Cornelia Popa c. României, Cauza Gabriel Andreescu c. României, Cauza Niculescu-Dellakeza c. României, Cauza Bugan c. României.

Este evident că simpla redare a unor pasaje din hotărârile instanței de contencios european, invocate în cauză cu titlu de practică judiciară, nu reprezintă o critică de nelegalitate subsumată vreunuia din ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., câtă vreme ele nu sunt prezentate în corelare cu statuări ale instanței care a pronunțat hotărârea recurată (cum este cazul în speță).

În acest sens, este de observat că instanța de apel a analizat criteriile jurisprudențiale generale consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (tema articolelor, aspectele aduse în discuție, calitatea persoanei subiect al articolelor, existența unei baze factuale, buna-credință a jurnaliștilor) și a apreciat că modalitatea în care informațiile conținute în articolele de presă subiect al prezentei cauze au fost aduse la cunoștința publicului demonstrează că autorii lor au fost de rea-credință și că argumentele potrivit cărora pârâții au utilizat informații publice deja cuprinse în alte articole de presă ori chiar în declarații ale reclamantului nu pot fundamenta teza bunei-credințe a autorilor celor două articole.

Statuările de ordin general conținute în hotărârile instanței europene la care fac trimitere recurenții nu sunt expuse prin raportare la considerentele instanței de apel mai sus menționate, astfel încât nu susțin motivul de nelegalitate invocat.

La paragraful 5 din memoriul de recurs (pagina 5) recurenții arată că "Deși a fixat în mod corect limitele analizei, în demersul judiciar de verificare a respectării acestora în litigiul dedus judecății, potrivit criteriilor de apreciere dezvoltate de jurisprudența enunțată, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestora, reținând în mod eronat că recurenții apelanți pârâți nu au fost de bună-credință în analiza jurnalistică cuprinsă în articolele de presă ce formează obiectul material al cauzei".

Afirmația este una de ordin general, ce exprimă nemulțumirea recurenților față de soluția instanței de apel și care nu atrage o încadrare corespunzătoare în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât deși se afirmă că instanța de apel a greșit, nu se arată care este pretinsa eroare și care este norma de drept material încălcată.

În cadrul paragrafelor 6-10 de pe pagina 5 a memoriului de recurs sunt expuse elemente ce caracterizează contextul factual al pricinii privind persoana vizată prin articolele contestate (F., fiul reclamantului), calitatea acesteia de om politic membru al E., activitatea acestuia în campania electorală, documentarea efectuată pe internet și din surse publice din care a rezultat că persoana respectivă a fost asociat în mai multe firme ce au avut contracte cu statul, faptul că este fiul reclamantului (A.), faptul că reclamantul a fost implicat în afacerea Motorola și că achiziția acelor dispozitive a făcut obiectul unui dosar penal de notorietate care s-a desfășurat pe o perioadă de aproximativ 12 ani. Recurenții au concluzionat că în cadrul articolelor reclamate au fost readuse în opinia publică situații și subiecte controversate de notorietate.

Aceste expuneri vizează stări și situații de fapt care descriu premisele factuale ce au determinat redactarea articolelor de presă în discuție, astfel încât nu pot fi apreciate drept critici de nelegalitate care să atragă o încadrare corespunzătoare în calea extraordinară de atac.

Prin paragrafele 11-12 (paginile 5-6 din memoriul de recurs) sunt expuse considerații teoretice de ordin general privind limitele libertății de exprimare din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, cu trimitere la art. 10 din Convenție.

Nici aceste afirmații nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., întrucât ele nu sunt corelate de către recurenți cu statuările instanței de apel, ci sunt prezentate într-o manieră pur informativă, lipsită de eficiență juridică în ce privește posibilitatea de încadrare în categoria criticilor de nelegalitate.

La paragraful 13 din memoriul de recurs, recurenții expun o apreciere proprie, subiectivă, în sensul că "Analizând criteriile de apreciere a limitelor criticii acceptabile referitoare la calitatea persoanei, forma și stilul mesajului critici, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, existența bazei factuale minime, raportul între judecata de valoare și situația faptică, doza de exagerare a limbajului, nu se poate concluziona că jurnaliștii au acționat cu rea-credință".

Afirmația preia considerente generale ale hotărârilor CEDO invocate cu titlu de practică judiciară și nu conține argumente proprii ale recurenților care să combată dezlegările date de către instanța de apel, astfel încât nu poate fi apreciată drept o critică de nelegalitate care să poată fi analizată ca atare de către instanța de recurs. Concluzia finală a acestui paragraf, în sensul inexistenței relei-credințe a recurenților, este una pur subiectivă și nesusținută de argumente corespunzătoare.

La paragraful 14 din memoriul de recurs recurenții afirmă că "Maniera de redactare a articolelor nu excedează limitelor acceptabile și afirmațiile jurnalistice nu sunt lipsite total de bază factuală, au un suport probatoriu, nefiind efectuate exclusiv într-o campanie media de denigrare îndreptată împotriva intimatului-reclamant, ci în contextul poziției electorale a fiului acestuia".

Recurenții nu arată în ce constă pretinsa nelegalitate săvârșită de către instanța de apel prin soluția adoptată, care sunt considerentele instanței de apel care nu ar fi conforme legii, ori ce text legal a fost interpretat sau aplicat greșit, ci se limitează la a expune o serie de negații în sensul că maniera de redactare a articolelor nu excedează limitelor acceptabile, afirmațiile jurnalistice nu sunt lipsite de bază factuală, nu sunt efectuate într-o campanie de denigrare, etc. Este evident că o asemenea manieră de contestare a unei hotărâri judecătorești pe calea recursului este una care excedează cadrului legal impus de calea extraordinară de atac, determinând imposibilitatea analizei de legalitate specifice acestei etape procesuale.

Prin paragraful 15 din memoriul de recurs recurenții arată că "Limitele impuse demersului jurnalistic în cazul concret al unui subiect de interes general (implicarea intimatului apelant reclamant prin firmele controlate de acesta și familia sa în afacerea Motorola și în alte contracte cu statul sau legăturile acestuia cu fosta Securitate) sunt mai largi, astfel că publicarea articolelor poate fi justificată.

De asemenea, prin paragraful 16 se susține că "Limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul unei persoane publice decât în cazul individului obișnuit, iar pe de altă parte, nu se poate reține că ceea ce a fost prezentat publicului reprezintă un aspect ce ține de viața privată a persoanei".

Aceste afirmații vizează limitele demersului jurnalistic și nu se raportează la considerentele instanței de apel care se referă la buna-credință a jurnaliștilor în transmiterea respectivelor informații, la modalitatea în care au fost prezentate, la faptul că au avut un caracter ambiguu și nu au avut o bază factuală suficientă.

Astfel instanța de apel analizează buna-credință a jurnaliștilor în prezentarea informațiilor conținute în articolele în discuție, în timp ce recurenții expun argumente privind limitele de exprimare, ceea ce dovedește o ignorare a considerentelor pentru care instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, sancțiunea fiind aceea a nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

La paragraful 17 recurenții fac din nou trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 10, arătând că "Potrivit jurisprudenței Curții Europene în aplicarea art. 10 din Convenție libertatea de exprimare acoperă nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și pe acelea care ofensează sau șochează. Nu se poate concepe ca un jurnalist să poată emite judecăți de valoare critice numai cu condiția de a le putea demonstra veridicitatea absolută."

Evocarea jurisprudenței în materie nu constituie prin ea însăși o critică de nelegalitate a hotărârii atacate, dacă recurenții nu arată, în concret, în ce modalitate a greșit instanța de apel în evaluarea acestei jurisprudențe sau cum ar fi trebuit interpretate criteriile jurisprudențiale comunitare, ci se limitează la o simplă expunere, în modalitatea citării, a diferitelor pasaje din hotărâri ale forului european pronunțate în diverse cauze, fără raportare la statuările instanței de apel.

O abordare identică se realizează și în cadrul paragrafului 18 din motivele de recurs, în care se susține că "Recurenții nu au urmărit să aducă atingere reputației persoanei vizate...", că prezumția de bună-credință nu a fost răsturnată și că "Cerința impusă de Curtea Europeană pentru a constata că art. 10 a fost respectat este aceea a existenței unei baze reale suficiente, care creează convingerea jurnalistului că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate între acestea și buna-credință, în contextul discutării unor chestiuni de interes general".

Încă o dată recurenții expun idei de ordin general consacrate în jurisprudența Curții Europene, pe care nu le justifică în contextul motivării conținute în hotărârea recurată și nu le dezvoltă prin raportare la dezlegarea jurisdicțională dată de instanța de apel. Susținerea că recurenții au fost de bună-credință reprezintă o simplă afirmație, care nu este aptă să atragă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme nu este fundamentată pe argumente din care să rezulte o situație contrară celei reținute de către instanța de apel.

În paragraful 19 al memoriului de recurs se arată că "Deși afirmațiile recurenților nu sunt sprijinite de probe absolute, acestea apar ca ipoteze formulate în cadrul și în limitele exercițiului liber al dreptului la exprimare. În cuprinsul articolelor, autorii au prezentat raționamentul care a stat la baza concluziilor, făcând referire deopotrivă la declarațiile date de intimatul apelant reclamant și permițând cititorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate".

Și acest paragraf demonstrează că recurenții nu relevă critici de nelegalitate ale hotărârii atacate, posibile greșeli de interpretare și aplicare a legii ale instanței de apel, ci fac trimitere la propria conduită, la stări și situații de fapt specifice cauzei, precum și la probatoriile administrate, aspecte care nu pot fi încadrate în tiparul juridic dat de calea extraordinară de atac a recursului.

În ultimul paragraf al recursului, cu nr. 20, se arată că "...și timpul scurs de la eveniment este un aspect de percepție subiectivă a receptorului informației, neputând fi apreciat ca un element ce susține reaua-credință a celui care a transmis informația, element ignorat de instanța de apel".

Susținerea este una străină cauzei, în contextul în care în cadrul analizei respectării limitelor dreptului la liberă exprimare în speță criteriile sunt cele date de tema articolelor, aspectele aduse în discuție, calitatea persoanei ce constituie subiectul articolului, baza factuală și buna-credință.

Prin urmare, întrucât datorită modalității în care recurenții au înțeles să critice hotărârea instanței de apel nu pot fi identificate critici de nelegalitate care să justifice incidența dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., calea de atac este lovită de nulitate potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și va fi respinsă ca atare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâții S.C. B. S.R.L., D., C. împotriva deciziei nr. 814/A din 31 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de pârâții S.C. B. S.R.L., D., C. împotriva deciziei nr. 814/A din 31 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.